Mihai-Eminescu_Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.” (Eminescu, Opere, vol. XI, p. 307)

„E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.” (în „Opere”, vol. IX, pg. 446); „Am spus-o într-un rând cã ceea ce ne inspirã durerea cea mai mare si o adevãratã teamã de viitorul acestei tãri nu sunt pe atâta oamenii generatiei actuale pe cât tinerii nostri, care vor stãpâni în viitor soarta natiei lor. Lucrarea continuã a institutiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dãrâmarea oricãrei autoritãti dumnezeieoti si omenesti, într-o încredere oarbã în propria persoanã neînsemnatã, în nerespectarea oricãrui superior. Usurinta cu care tinerii la noi discutã oameni si lucruri, expresiile de care se servesc, suficienta si lipsa de naivitate e un semn cã avem a face cu oameni îmbãtrâniti înainte de vreme, cãrora le-am putea prezice de pe acuma lipsa de statornicie si impotența moralã. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dã Dumnezeu pentru c-am fãcut din scoli numai unelte în care se îngrãmãdeste învãtarea unei multimi de cunostinte, fãrã sã fi îngrijit deloc pentru cresterea inimei si caracterului, cãci niciodatã tãria unui popor n-a stat în instructie si numai în instructie, ci totdeauna în crestere. O cunostintã, mai ales în scoalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunostintã stearpã si nefolositoare.” (Curierul de Iași, 5 iunie 1877) 

„Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului.” (Mihai Eminescu, „Românul combate ideile emise de noi”, Timpul, 11 octombrie 1878)

într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni” (http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/eminescu-educatia-e-cultura-caracterului-cultura-e-educatia-mintii)

Citiți și: Simion Mehedinți și concepția sa asupra educației