Home

Reflecții despre frumusețe

Leave a comment

Frumusetea celuilalt are un impact tensional asupra noastra, ne trezeste, ne reintoarce la firescul pe care l-am pierdut, de care ne-am instrainat. Tocmai pentru ca este o prezenta vie, trecerea ei prin spatiul gol induce vibratii, provoca fisuri in crusta ce il mentinea inchis, inghetat in sine; in prejma ei, omul se devirtualizeaza, recapatandu-si prezenta, concretetea vie.

Frumusetea celuilalt ne reveleaza si ne confirma un continut viu, ce sparge carapacea confortabila a propriei subiectivitati, in care omul zace izolat si redus la sine.  More

Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea iubirii

1 Comment

Fragment dintr-un articol scris acum cativa ani:

Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea ca urmare a renegării bazelor spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt evident este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus.

Cum spune Berdiaev, “acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, şi nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de “frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de “cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae).

Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este apt de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele More

De ce are nevoie poporul român de o Constituţie reprezentativă?

Leave a comment

Pentru că statul trebuie să redevină al poporului român. De la instaurarea comunismului şi apoi aşa-zisa reinstaurare a „democraţiei” după ’89, rolul statului nu a fost decât acela de a impune poporului român o formă străină de fondul lui, de a-l deforma şi remodela după calapodul unei ideologii care nu i se potrivește. Consecinţa a fost suprimarea elitelor organice, distrugerea spiritului de comuniune, atât de puternic cândva la poporul roman, ştergerea din conştiinţa şi sufletul nostru a rădăcinilor, a identităţii, a trecutului.

Dar o democraţie reală nu poate funcţiona fără respectul faţă de trecut şi faţă de tradiţie, în dispreţul credinţei acestui neam, al fondului lui sufletesc şi al unităţilor organice care alcătuiesc structura de profunzime a societăţii! Prima unitate de bază este familia şi ea trebuie în primul rând sprijinită. Omul concret nu poate exista în afara unităţilor în care se naşte şi care îi dau concreteţe vie: familia, comunitatea, ţara în care trăieşte, cu credinţa, istoria şi cultura ei, cu bogățiile ei.

Or, globalizarea suprimă aceste unităţi, pentru a crea un individ abstract, redefinit ideologic, o populaţie în derivă, care nu mai ştie cine este, pentru care viaţa se reduce la o supravieţuire biologică într-un prezent perpetuu, fără trecut şi fără viitor, robită unor sisteme şi instituţii îndepărtate şi străine de ea. Globalizarea colonizează şi spoliază ţările slab dezvoltate sub pretextul că „democrația” nu ar putea funcționa, zice-se, fără liberalizările, privatizările şi împrumuturile înrobitoare pe care le impun acestora. O aşa-zisă „democraţie” globală, care tinde să erodeze tradiţiile şi identităţile – odată cu resursele materiale şi cu patrimoniul natural –, care abandonează trecutul depozitar al unui tezaur de înţelepciune, aruncandu-l în uitare sau rescriindu-l, nu este un sistem real, reprezentativ al valorilor organice ale acestui neam!

Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Dacă nu mai este călăuzită de trecut şi preocupată de viitor, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, care îşi pierde realitatea, avertizează John Medaille în „On Democracy and Kings”. Însă avem, mai mult ca oricând, nevoie de o Constituţie ancorată în realitatea poporului român! Care să reprezinte omul concret, fiindcă omul nu poate exista în afara unităţilor organice (şi unificatoare) care îi dau identitate şi realitate. Centrul de greutate trebuie să se deplaseze înapoi pe omul concret, pe familie și persoană, pe comunitate, în locul unor instituţii impersonale, indiferente față de specificul nostru, şi al unor forţe destructurante, care ne înstrăinează unii de ceilalți, care macină structurile sociale tradiţionale şi creează o societate de masă! Oferindu-ne, în schimb, „drepturi şi libertăţi” abstracte.

Dacă statul are menirea de a reprezenta poporul român, el nu poate fi indiferent faţă de credinţa lui şi nu poate pretinde o rupere de aceasta. Nu numai că la noi „viaţa de stat s-a dezvoltat în umbra Bisericii”, cum arăta marele istoric Florin Constantiniu, dar Biserica a avut un rol principal în formarea acestui popor, în istoria lui, în păstrarea unităţii naționale şi a conştiinţei identităţii neamului românesc. În acelaşi timp, ea a fost dintotdeauna zidul de apărare şi rezistenţă al românilor în vremuri zbuciumate. Ea face parte din fiinţa acestui popor. 

Prin urmare, drepturile şi libertăţile, îndatoririle noastre, legile şi administraţia, economia etc. trebuie să vizeze din nou omul concret, ancorat local, în pământul strămoşesc, şi spiritual, în credinţa strămoşească! Fiindcă nu poporul român este al statului, ci statul este al poporului român. Fraţi români, e timpul să acţionăm ferm pentru a ne recupera statul din mâinilor celor morţi sufleteşte! (Irina Bazon, ADN)

Când vom învăța din nou să dăruim

Leave a comment

Ceea ce ni se cere acum, în primul rând, nu este căutarea disperată a unor soluții individuale și tehnice pentru a reconstrui o lume prăbușită, ci simplul fapt de a învăța din nou să dăruim. Abia atunci vom deveni cu adevărat conștienți de modul cum putem rezolva și acele probleme tehnice. Pentru a învăța din nou să dăruim trebuie mai întâi să ne lepădăm de mentalitatea care s-a înrădăcinat odată cu descoperirea individului autonom – un „animal egoist”, condus de propriile interese sau de voința de putere. Primul lucru pe care suntem datori să-l facem într-o lume aflată într-o profundă criză pe toate planurile este să nu ne separăm de aproapele nostru. Este efortul de a regăsi în noi chipul pe care au încercat să ni-l falsifice sau să ni-l smulgă utopistii (vechi și noi), care, căutând să creeze o lume și un „om nou” fără Dumnezeu, au distrus și omul, și lumea, dar și relațiile dintre noi. Au vătămat chipul nostru de persoane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Restaurarea calității noastre de persoane (gr. „prosopon” înseamna „sunt cu fața către cineva”, deci el presupune dăruire, relaționare, încredere) este lucrarea la care suntem chemați și cu ea trebuie să începem. „Creștinismul este taina creșterii unei persoane din altă persoană”, spune Păr. Dumitru Stăniloae.

Învățând din nou să dăruim, vom reuși să ieșim în întâlnirea cu ceilalți, să stăm față care față, în împreună-lucrare. Și atunci nu vom mai aștepta mereu ca „experții” sau străinii să ne ofere soluții. Vom înțelege că nu avem nevoie de rețete sau soluții din afară. Ci doar de „revenirea acasa”, la o scară a smereniei, a dăruirii, astfel vom învăța să punem pe primul loc binele comun, adică ceea ce trebuie să ne lege în mod iubitor și jertfelnic unii de ceilalți. Dar nu putem pune temei unei astfel de legături dacă rămânem separați de Dumnezeu.

Când vom învăța din nou să dăruim, vom avea puterea să ne menținem uniți împotriva celui rău, al tatălui minciunii, care ne amăgește fie cu soluții individuale, prin care rămânem separați unii de ceilalți, fie cu soluții globaliste, care ignoră realitățile particulare și ne transformă într-o masă de indivizi „uniți” după criterii abstracte, uniformizatoare; soluții care nu ne cer efortul acelei iubiri concrete, jertfelnice, în comuniune de persoane, ci acceptarea pasivă a unei iubiri călduțe, abstracte pentru umanitate, în numele căreia ni se cere să renunțăm tocmai la ceea ce ne dă limite umane și concretețe vie. Când vom învăța din nou să dăruim vom ști să iertăm pentru a rămâne împreună, dar și să evităm acele iubiri sentimentaliste, care nu ne angajează în lupta cu patimile ce întuneca ochii noștri sufletești și ne separă de fapt de aproapele, ci, dimpotrivă, le autorizează.

Din cauza separării de Dumnezeu, constatăm dificultatea tot mai mare de a rămâne uniți în față răului. Golul însingurării, care ne apasa, lipsa încrederii unii în ceilalți, teama, suspiciunea dintre noi și faptul că nu mai avem puterea de-a ierta ne transformă, cum spune teologul englez Phillip Blond, în „oameni din ce în ce mai fragmentați, mai lipsiți de putere și izolați”. Acestea sunt menite să răcească inimile, să le împietrească. Să șteargă cărarea de la om la om.

Dar dacă nu mai putem dărui fiindcă nu mai avem încredere, iubire, credința și nădejde, cu atât mai mult suntem datori să dăruim, cu atât mai stringentă este, de fapt, nevoia de a dărui. „Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.” (Nicolae Steinhardt).

Despre discursul „Dictatorului” interpretat de Charlie Chaplin

1 Comment

Discursul final din celebrul film „Dictatorul” regizat de Charlie Chaplin, care joacă și rolul principal, se bucura de multă apreciere pe Internet. De fapt, Internetul abunda in videoclipuri, documentare si materiale care propaga idei si mesaje similare celor din acest discurs. 

În discurs suntem chemați la „lupta pentru eliberarea lumii”, pentru „abolirea granițelor nationale” și pentru instaurarea unei „democrații” care să conducă la „înfrățirea universală”, pentru a nu mai fi „ură între oameni” și „violență”. Ni se repetă că trebuie să nutrim cu toții o „dragostea pentru umanitate”.

Înainte de a ști ce e aceea „dragoste pentru (o) umanitate” abstractă, trebuie să avem dragoste pentru ceea ce ne dă limite umane și concretețe – familia, comunitatea, țara în care trăim, cu istoria, credința și cultura ei, cu bogățiile ei, iar un stat național trebuie să fie capabil să stea pe propriile picioare. „Dictatorul” spune că „știința și progresul arată drumul spre fericire”, dar nu înțelege (și grav e că induce și poporul în eroare) că, fără acele limite firești care îi conturează omului identitatea și îi dau concretețe vie, „știința și progresul” nu pot exista, rămân la nivel de propagandă, efectul real fiind dezrădăcinarea și falsificarea noastră. În cele din urmă, ele se transformă în pseudoștiință și regres. „Dictatorul” nu înțelege că tocmai o astfel de „știință și progres” pe care le preamărește au condus la decăderea descrisă la începutul discursului: „Mașinile care dau abundență ne-au lăsat în nevoie. Știința noastră ne-a făcut cinici, istețimea noastră, duri și răi.”

Globaliștii vorbesc despre înlăturarea violenței, însă discursul lor e lipsit de ancoră în realitate. Cei care își doresc să creeze „cetateni globali” (care să se integreze într-o „înfrățire universala” dizolvantă), sub pretextul instaurării unui fel de „democratie” universală, nu vor face decât să pregătească terenul pentru declanșarea de violențe și dezordine în lume.

Fără acele limite firești care îi conturează omului identitatea și îi dau concretețea vie de persoană în comuniune cu alte persoane, nici iubirea nu poate exista și nici o dragoste abstractă pentru umanitate nu o poate înlocui.

Importanta gandirii teologice

2 Comments

Inainte de toate, avem indatorirea de a gandi crestineste, de a privi lucrurile dintr-o perspectiva teologica. Atunci cand deviem de la acest mod de gandire, sfarsim de fiecare data in utopie. Diferentele esentiale care au existat candva intre stanga si dreapta s-au evaporat. Aceasta s-a intamplat cand dreapta nu s-a mai raportat la lume dintr-o perspectiva crestina, ci a cautat sa adapteze principiile vii crestine la o lume aflata intr-o proces tot mai accentuat de decadere. Cum spune Phillip Blond (Societatea destramata), dreapta si stanga au ajuns sa sustina aceeasi ideologie liberala pervertita: stanga – libertarianismul cultural, dreapta – libertarianismul economic. Atunci cand s-a produs separarea intre cultura si teologie, intre economie si teologie, lumea a intrat in criza. Prin urmare, se produce o criza a sensurilor si o criza economica. “Cand cuvintele isi pierd sensul, oamenii isi pierd libertatea” (Confucius).

De fiecare data cand omul a incercat sa nege, sa ignore sau sa rastoarne o ordine autentic crestina a alunecat in utopie. Utopistii implinesc totdeauna contrariul a ceea ce sustin. In 1960, noua stanga pleda pentru libertatea fara limite si pentru o viata fara responsabilitati, toate acestea in numele libertatii. Cum spune Blond, aceasta a condus la un individualism anarhic, care a avut nevoie de puterea si controlul unui stat cu atributii tot mai extinse pentru a mentine ordinea. Dar oamenii au devenit tot mai slabi, dependenti, infantilizati, neputinciosi in a se autoguverna. Idealul de libertate promovat de noii stangisti a rezultat in anihilarea libertatii. Propovaduind eliberarea de sub „chingile” „trecutului vinovat” si ale „fortelor hegemonice” oprimante (Gramsci), au creat cultul omului vulnerabil, care si-a renegat continuitatea cu valorile trecutului, legatura cu o comunitate specifica si cu traditia, ceea ce a condus la fragmentarea si destramarea societatii. Cat despre libertarianismul economic, tot ceea ce au predicat sustinatorii lui despre “mana invizibila”, “egoismul luminat” si “piata libera” a fost flagrant contrazis de realitate.

Acest tip de om pe care l-a format marxismul cultural este tipul perfect integrabil in sistemul economic neoliberal (sustinut de neoconservatori), in cadrul caruia devine acelasi individ slab si dezradacinat, fiind redefinit in functie de conceptia reductionista asupra omului ca “homo oeconomicus”. Omul nu mai este privit in integralitatea si unicitatea sa ca persoana si nu mai are constiinta acestei integralitati. Rupt de comunitatea organica in cadrul careia era legat de semenii sai printr-o istorie, limba si traditie comune, pentru a fi «globalizat », el e uniformizat si redus la o piesa de schimb si o marfa conform logicii « pietei globale ». Aceasta este robia in care au ajuns crezand in mult aclamatele « virtuti » reprezentate de principiile libertariene ale eliberarii, egalitarismului, progresismului, « pietei libere », « egoismului luminat » etc.

Nu putem intelege toate aceste contradictii daca nu privim dintr-o perspectiva teologica. Cum spunea Steinhardt, “insusirea specifica omului e gandirea teologica”. Asadar, consecinta pierderii gandirii teologice este dezumanizarea omului.

Libertatea ca tindere spre muzică. Reflecții despre muzică și libertate

1 Comment

Libertatea nu înseamnă eliminarea tensiunii. Te simţi liber atunci când trăieşti în tine cel mai acut tensiunea dintre materie și spirit, dintre intelect și inimă, dintre spiritul rebel şi cel supus, tensiune care nu rezultă în dezordine, dimpotrivă. Atunci când recunoşti discordanţele din tine şi, tocmai pentru că le recunoşti, tinzi să le integrezi într-un soi de armonie tensionată, muzicală. Sunt atâtea nuanţe pe care le treci cu vederea, abia perceptibile, dar care pot estompa stridenţele. Nu e vorba să te confrunţi cu piedicile, cu dezacordurile în faţa cărora te aduce viaţa, ci, înainte de toate, cu piedicile şi dezacordurile care zac în străfundurile tale şi care, odată intuite, dau măsura complexităţii naturii umane, iar felul cum ştim să o valorificăm ne înaltă sau ne coboară. Viața înseamnă de fapt o luptă cu dezacordurile în aspiraţia de-a o ridica la un nivel pe care doar muzica îl poate atinge.

După cum spune Schopenhauer, „disonanțele sunt necesare cu condiţia să fie conduse cum trebuie şi să se rezolve în consonanțe”. Putem găsi o expresie a libertăţii în muzică. Libertatea nu se poate traduce prin fragmentarism, anomie, arbitraritate. Șigaliov, personajul lui Dostoievski: „pornind de la libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat”. Fără încercarea transcenderii spre un Sens, care să menţină o tensiune între contrarii, creatoare a unei coerențe vii, libertatea sucombă în fragmentarism. Libertatea implică ideea transcenderii, a transfigurării. Ea este dată de posibilitatea omului de a se raporta la un sens dincolo de lumea asta – schimonosită, dominată de accidente, incoerenţe şi absurd. După cum a constatat Berdiaev, „Actul liber al unei persoane nu e din lumea asta.”

În mod analog, muzica este opusul fragmentelor. Ea „ne dă ceea ce precede orice formă, nucleul intim, inima lucrurilor” (Schopenhauer).

Ceea ce a dus la moartea muzicii este deconstrucţia (care a ţintit spre anularea Sensului), care au pătruns şi în muzică şi nu au avut alt rezultat decât producerea haosului. Devenind expresia unei complexităţi rezidând în dezacorduri şi incoerenţe, ea a pierdut tocmai inefabilul, care este însăşi esenţa ei. Iar inefabilul nu e totuna cu haosul şi ininteligibilul, ci cred că este reflectat cel mai bine prin ceea ce spune Schopenhauer: „ea (muzica) este pentru noi în acelaşi timp perfect inteligibilă şi cu totul inexplicabilă”. prin acest inefabil se produce interacţiunea intimă cu muzica, fiindcă ea este expresia care conţine în sine esenţa noastră – sensul care menţine tensiunea între natura activă şi cea pasivă, între spiritul rebel şi cel supus, între intelect şi inima – în final se produce o armonizare transfiguratoare între acestea două…

Posibilitatea libertăţii se leagă indisolubil de revelarea acestei esenţe, a unui Sens. Fragmentarismul postmodern anulează de fapt libertatea.

Muzica modernă (mai ales începând cu expresioniştii) nu pare a ne elibera, ci dimpotrivă, ne acaparează, ne suprasolicită, iar la finalul unei audiţii te simţi mai curând epuizat, fragmentat, decât eliberat, întregit – nu mai are loc transfigurarea (care înseamnă convertirea în armonie a disonanţelor), pentru că lipseşte de fapt izvorul ei: fiinţa. O astfel de muzică nu mai este revelaţie, fiindcă e o formă înstrăinată de „inima lucrurilor”. Ea nu mai integrează disonanţele într-o uniune tensionată. Nedirijate de tensiune, disonanţele trec în stridenţe şi nu mai au decât un efect agresiv, supunându-ne în mod forţat lor după ce au produs în noi bulversarea, dezechilibrul ontologic, sfâşierea acelei integritati vii a sinelui. Stridenţele (opusul nuanţelor, care descind din inefabil) nu conţin în sine nici o taină. În lipsa tensiunii, disonanţele nu mai sunt creatoare. Fiindcă din anarhism şi spontaneitate pură nu mai pot izvorî energii creatoare (deşi postmoderniștii au căzut în eroarea de a confunda anarhismul cu forţa creatoare şi ininteligibilul cu inefabilul, dar energia creatoare şi inefabilul pornesc din fiinţă, nu din absenţă).

Evitarea tensiunii creatoare este reflectată în lumea actuală prin două tendinţe opuse: fie în mania de a controla totul, de a evita riscurile, de a elimina situaţiile negative sau elementele inadaptabile care pot periclita ordinea raţională, fie în alunecarea într-un fragmentarism luat drept libertate, care exclude orice coerențe…

Moartea muzicii a coincis şi cu moartea frumuseţii; esenţa frumuseţii rezidă în inefabil. Dar primatul expresiei a anihilat inefabilul/frumuseţea. Muzica nu mai este esenţa „ce precede orice forma”; expresia s-a impus pentru a precede orice esenţa. Şi-a arogat „libertatea” deplină de a crea ea conţinuturi – însă o astfel de expresie care, în fond, neagă inefabilul, nu poate să creeze decât fragmente de conţinut, adică incoerenţe, aceste fragmente negăsindu-şi niciodată rezolvarea în consonanţe.

Inefabilul e transcenderea disonanţelor – ce decurg din separarea dintre conţinut şi expresie – spre un sens al unităţii – şi graţie uniunii tensionate dintre ele, nici conţinutul, nici expresia nu mai sunt supuse epuizării, ci, dimpotrivă, se susţin şi se sporesc reciproc (sub semnul tainicei lor legături) – pe când dezordinea unei complexităţi de disonanţe suprimă posibilitatea acelei uniri şi absoarbe şi consumă orice conţinut (melodia şi tonalitatea dispar într-o masă sonoră amorfă), făcând imposibilă revelarea vreunui sens – adică recunoaşterea fiinţei (sensul adevărat şi viu e cel care dăinuie, coerent cu sine, cel care călăuzeşte spre rezolvare disonanţele).

Este interesantă distincţia gândită de Sf. Augustin dintre libertatea de alegere şi libertatea în Adevăr; libertatea de alegere este cea care s-a impus în detrimentul libertăţii în Adevăr. Dar alegerile se fac pornind de la esenţă, fiindcă nu îţi “construieşti” fiinţa pe baza unor alegeri, ci mai întâi trăieşti revelaţia fiinţei, faptul de a-ţi regăsi fiinţa, apoi alegerea vine ca tindere spre acea armonie muzicală pe care tocmai fiinţa o „întrezăreşte”. Libertatea în Adevăr este manifestarea acestui proces şi încununarea lui armonioasă.

(scris pe 27. 06. 2009)

Atașez acestui text un video relevant pentru ceea ce a ajuns să însemne, în lumea contemporană, arta. Dacă secole întregi arta și-a păstrat calitatea esențială de expresie a frumuseții, menită să transforme omul, să-i hrănească spiritul, să-i reveleze un sens, să-l inspire, începând din secolul XX, arta a devenit o expresie tot mai accentuată a nihilismului care a contaminat definitiv sufletul omului. Nihilismul a pătruns în muzică tot prin deconstrucție, așa cum s-a întâmplat și în alte sfere. Dacă adevărul a fost abandonat, lumea a fost condamnată distrugerii nihiliste și în locul lui Dumnezeu, ca început și finalitate a lumii, s-a instalat nimicul, absurdul a luat-o definitiv în stăpânire. După cum constată Serafim Rose în cartea sa, Cauzele revoluției din epoca modernă. Nihilismul (pe care o recomand ca lectură indispensabilă pentru cine mai vrea să înțeleagă lumea în care trăim),dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă.” O ilustrare a cestui fapt în muzică este eliminarea melodiei, a tonalității, a armoniei; muzica nu mai este revelație, disonanțele nu se mai pot rezolva într-un sens, care să le transcendă spre o unitate vie, fragmentarismul domină, sfidând orice formă de firesc.

Experimentarea, dezechilibrul, trauma, șocul au fost valorificate în planul artei. Cum spune Dan Puric într-un interviu, „Acum arta trezește fiara din om, nu omul din fiară”. Moartea frumosului înseamnă, implicit, atrofierea simțului etic, iar omul alunecă în subumanitate.

Arta nu mai este acordată după chipul omului, ci după cel al lumii în care trăiește, o lume care, dacă în timpul dictaturilor totalitare din secolul XX era inumană, acum, la începutul secolului XXI, a devenit „a-umană”. Fiindcă, dacă înainte moartea spirituală era trăită dureros, comporta anumite convulsii, acum omul însuși a murit, acum nu mai este traită o ruptură, ci asistăm pasivi la fragmentare… Dacă înainte omul mai păstra ceva din adevăr în memoria sa, cu toate că îl nega, acum nu mai păstrează nimic și este perfect adaptat acestei lumi.

)Însă dacă singura salvare din această lume „a-umană” este să ne amintim chipul uman creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – fiindcă doar astfel ființa omului este restaurată -, dacă frumusețea este cea care va salva lumea (după cum a profețit Dostoievski), atunci arta trebuie să aibă rolul de a-i revela și aminti omului frumusețea, sau, cum a spus, atât de sugestiv, Mircea Platon, să ne facă să trăim „cu o icoană în fața ochilor minții”. „Arta majoră trebuie să limpezească, nu să tulbure”, iar artistul „trebuie să facă drumul înapoi, către Dumnezeu”. „La ce bun artistul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că există ploaie…” (Dan Puric)


Revenirea la istoria vie. Gânduri inspirate de citirea cărţii „Un nou Ev Mediu” a filozofului Nikolai Berdiaev

Leave a comment

nikole berdiaev
Partea I si a II-a
 

De ce lucrul bun pe care l-a început omul, animat de forţe creatoare, a fost condus mereu spre ruină de către forţe distructive? De ce în loc de a rămâne conectat la resursele vii prin care ar fi putut să-şi făurească istoria ca pe o creaţie autentică, a deviat pe o pantă a decăderii, căutând cu înverşunare aspectele depravate care i-au schimonosit chipul?

Tot ce a însemnat manifestare a vieţii în istorie şi s-a realizat în scopul câştigării libertăţii şi desăvârşirii omului a fost renegat de omul mânat de ambiţia de a se reinventa pe sine având mereu în minte ideea unui „om nou” – desprins de rădăcinile sale spirituale şi dezicându-se de legăturile organice cu trecutul – dar neputând să înţeleagă, din pricina egoismului şi mândriei ce l-au rupt definitiv de Dumnezeu, că adevărata reînnoire i-ar fi adus-o continuitatea cu ceea ce este viu şi etern şi că, smulgându-se din această continuitate, a contestat tocmai acele îndelungi eforturi întru desăvârşirea sa şi câştigarea libertăţii.

A crezut că fără Dumnezeu este liber şi puternic, în realitate, s-a trădat pe sine. S-a înlocuit pe sine cu o idee, iar formele pe care le-a luat această idee de-a lungul istoriei au fost de fiecare dată monstruoase, de la „supraomul” lui Nitezsche până la subomul postmodern (după cum spune Theodor Codreanu, „Nietzsche a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern”) – omul epuizat şi anemic, denaturat, ce pare a nu mai aşteapta decât sucombarea definitivă în idee, pulverizarea fiinţei sale într-o abstracţie.

Ne considerăm norocoşii beneficiari ai unei civilizaţii atât de avansate. Şi totuşi, nu va mai trece mult până la dezagregarea completă a structurilor vii în neantul virtualităţii – „miraculosul” produs al civilizaţiei tehnologice –, spaţiu care poate contribui la mutilarea şi înjosirea naturii umane, prin paralizarea discernământului, sterilizarea conştiinţei, relativizarea şi răsturnarea valorilor, prin afundarea fiinţei într-un delir al descumpănirii totale, spaţiu în care este proclamată şi slăvită moartea oricărei esenţe concrete – identitate, tradiţie, credinţă, familie etc. Singura apartenenţă pe care vom ajunge să o recunoaştem şi să o afirmăm mândri (şi foarte mulţi o fac deja) va fi apartenenţa la „Generaţia Oarbă” [1].

Scufundarea, în acest spaţiu, a tuturor bazelor morale, va aduce cu sine – după ce va fi va fi avut loc moartea oricărei culturi superioare, dezastrul economic, barbarizarea etc. – instaurarea unei noi dictaturi. Aşa cum constată Berdiaev, criza se pregăteşte şi se petrece mai întâi în interior, pentru ca apoi să izbucnească şi să se manifeste în toate formele şi pe toate planurile lumii exterioare.

Berdiev a întrevăzut că moartea spirituală va duce la triumful comunismului ateu; cât despre civilizaţia tehnică, în viziunea sa, aceasta „va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului”. Atât vechea lume totalitară, cât şi „vajnica lume nouă”, a totalitarismului „soft”, de astăzi, țintește către abolirea creştinismului – singurul care păstrează imaginea omului ca fiinţă liberă şi nobilă, ca fiinţă cu totul deosebită, indefinibilă şi ireductibilă; creştinismul nu se întemeiază în ideologic, ci în ontologic. Dar omul ontologic nu poate fi tolerat de noua ideologie, care, născută în prelungirea celei dinainte – deşi sub măştile toleranţei şi „democraţiei” – năzuiește cu îndârjire spre instaurarea unei organizări în acelaşi spirit, doar că mult mai avansate, ignorând şi dispreţuind persoana umană: comunismul globalist.

În viziunea lui Berdiaev, Revoluţia bolşevică şi instaurarea comunismului nu au însemnat un răsărit şi începutul unei zile noi, ci instalarea nopţii, declinul absolut al zilei reprezentate de lumea modernă. Dar „ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe.” Primul Război Mondial a fost manifestarea infernală în plan exterior a decăderii şi crizei sufletești prin care trecea lumea epocii industriale, a fost colapsul unei organizări fragile şi iluzorii, care s-a renegat, în cele din urmă, şi a dus la catastrofe. Bolşevismul, ca reflex al „crimelor morale interne”, al „părăsirii credinţei”, al descompunerii şi sfărâmării structurilor vii, calitative, a reprezentat instaurarea unui nou Ev Mediu, a unei epoci de tip sacru, dar în care nu a mai domnit Dumnezeu, ci omul-dumnezeu, ce a pus acum realmente bazele noii „religii” ateiste.

Eşecul civilizaţiei industrial-capitaliste a fost determinat de lipsa unei unităţi interioare, a organicităţii, altfel spus, de absența unor baze ontologice reale care să-i asigure coeziunea şi dăinuirea. Atomizarea societăţii a fost ceea ce a pregătit instaurarea socialismului, întrucât „atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original”. Dacă o organizare bazată pe temeiuri creştine are drept structură de rezistentă iubirea, preţuind în primul rând persoana umană (care se manifestă şi se dezvoltă liber şi deplin prin comuniunea întru iubire cu semenii), omul fiind „un membru viu al unei ierarhii organice”, organizarea ateistă, fie ea capitalistă sau comunistă, a pus în primul plan lupta pentru putere, indiferenţa faţă de persoană umană, omul a ajuns „un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent”.

Munca a fost supusă unui proces al mecanizării care a anulat-o ca activitate creatoare. Dacă în creştinism omul înţelege puterea ca datorie, fiind exercitată în numele iubirii, al Adevărului, pentru oamenii din fruntea structurilor ateiste, puterea devine drept şi scop în sine, fiind exercitată sub semnul dispreţului faţă de fiinţa umană, în numele unei ideologii, care s-a năruit de fiecare dată – deşi cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti şi a suferinţei inimaginabile a milioane de oameni – din lipsa bazelor reale.

Descompunerea nominalistă, atomizarea, separarea de orice unitate spirituală au rezultat într-o „serie de ruine interne, care au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei”. Într-un astfel de climat, al decăderii spirituale, al sleirii forţelor creatoare, în care omul a ajuns rob al păcatului (în creştinism, adevărata libertate este eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea posibilităţilor creatoare ale omului şi manifestarea vie a iubirii faţă de semeni), „mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.” Astfel de mişcări ale negaţiei şi decadenţei le observăm şi noi înflorind tot mai mult în postmodernism…

Comunismul – ca luptă crâncenă, barbară, împotriva sufletului şi a vieţii morale – nu a trecut odata cu stingerea lui, întrucât a semănat dezastre de neînchipuit în primul rând în sufletul omului, iar astăzi sufletul omului este mutilat şi alterat, fapt oglindit, după cum putem constata, și în arta actuală. Dar, în pofida năruirii tuturor iluziilor, ceva a dăinuit, undeva în profunzimi ascuns, s-a păstrat un fond spiritual şi din acest filon pornesc impulsurile şi îndemnurile spre viaţă, energiile creatoare. De prea multe ori uităm de ceea ce s-a manifestat ca viaţă în istorie, ca suflu creator, ca sacrificiu în numele Adevărului, binelui, frumosului, ca existenţă autentică, şi a dăinuit până astăzi.

Raportarea la istorie se face, prea adesea, superficial, ca la ceva mort, apus, revolut, şi, prin acest mod de raportare, nici adevărurile nu mai ies în mod real la lumină. Nu e exagerat să credem că spre un crepuscul şi noapte se îndreaptă epoca prezentă, de vreme ce tinde să rupă orice legătură cu ceea ce a însemnat viaţă în trecut. Doar sub semnul acestei legături, raportarea la trecut este autentică; dacă întoarcerea spre trecut nu este falsă, ea trebuie să schimbe ceva în prezentul ajuns în criză.

Ne raportăm la trecut ca să putem urma un drum sănătos spre viitor. Altfel, istoria nu este decât o fadă înmagazinare de date şi cunoştinţe, nu trezire şi sporire a conştiintei. Iar drumul spre viitor nu poate fi o cale spre omul sănătos şi firesc. Prezentul, renegându-şi temelia unui trecut viu, se surpă şi se destramă, devine un „teatru al absurdului”, în care totul este întors pe dos, în care orice structură organică, bazată pe repere ale adevărului, trebuie să degenereze în anomie, fiindcă nu există adevăr, iar acest lucru este luat drept libertate. Exponenţii noilor „valori” ale epocii noastre par a căuta cu tot dinadinsul să ascundă, sub vălul insignifiantului ce covârşeşte această lume, luptele, străduinţele, sacrificiile în numele binelui, al Adevărului şi al vieţii întreprinse pe un parcurs de secole, pentru a le îngropa în noaptea istoriei, promovând în schimb şi plasând în prim plan marionetele, nonvalorile, care nu s-ar sacrifica, nu ar lupta nicicând în numele Vieţii. În fond, ne îndreptăm vertiginos spre noapte, având drept călăuze sigure uitarea, blazarea, nepăsarea, cinismul.

Este vorba despre o nouă noapte ateistă, a cărei coborâre peste lume este înlesnită şi accelerată de indiferenţa, blazarea, cinismul nostru – atitudini care reflectă uitarea istoriei vii. Revoluţia tehnologică postindustrială a promovat – odată cu ruptura de trecutul viu, cu mercantilizarea existenţei, cu negarea valorilor spirituale – îndepărtarea de scopurile vieţii, ducând la coruperea fiinţei umane prin decăderea în relativism valoric şi nihilism, în sclavia consumeristă şi în cea a comodităţii, prin reducerea omului la o funcţie. După frustrările îndurate în comunism, omul a fost captivat de această nouă revoluţie, care i-a promis să-l elibereze de toate frustrările. În schimb, ce a reuşit aceasta să realizeze cu succes a fost, de bună seamă, „eliberarea” omului de însuşirile sale cele mai profund umane; schimonosirea, înstrăinarea chipului său…

O revoluţie care nu a ţintit decât spre impunerea unei noi ideologii, într-un mod mult mai perfid, dar în acelaşi spirit malefic şi sub imperiul aceleiaşi nepăsări şi dispreţ faţă de fiinţa umană. O revoluţie care se îndreaptă, din pricina acestei uri şi nepăsări, spre o nouă catastrofă.

La drept vorbind, toate revoluţiile au însemnat un apus, un declin, izbucnirea unei uri care a înveninat întregul suflet al omului, mai mult decât zorii unei reînnoiri din interior, ai unei regenerări prin iubire. Prin urmare, toate au eşuat şi s-au consumat cu preţul a nenumărate vieţi umane. Acest lucru îl vădeşte izbitor trecutul. Revoluţiile nu s-au desfăşurat pornind de la baze creatoare, ale vieţii, astfel că au sfârşit prin schimonosirea, prin mutilarea fiinţei umane. Rezultatul este subomul postmodern. Dar ceea ce nu am vrut să înţelegem (fiindcă nu ne mai preocupă a înţelege în mod viu – ceea ce ar coincide cu trezvia, starea de discernământ trăită de creştin, opusă nesimţirii, nepăsării omului postmodern –, ci înţelegerea noastră se sleiește pe tărâmul arid al ideilor, unde ne mişcăm mai curând anemici şi dilematici, cufundaţi într-o stare morbidă, cu totul străină de coerenţa vie şi regeneratoare ce emerge firesc din trezvie) este că nu monştrii care au distrus omul au făcut istoria, ci oamenii care au manifestat în cel mai înalt grad umanul, valoarea omului de fiinţă nobilă şi liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu cunoaştem însă adevărata istorie. Privim mereu înspre istoria moartă, nu înspre cea vie.

Istoria vie nu se constituie din revoluţiile, din zguduirile care au semănat morţi, din năruirea iluziilor, din dezastrele care au denaturat şi au făcut de nerecunoscut chipul omului. Ci din manifestările de viaţă care au păstrat chipul omului. Adevărata istorie au făcut-o cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru a păstra chipul dumnezeiesc din om. Cei care caută să deformeze istoria (deconstructiviştii, multiculturaliştii, militanţii corectitudinii politice etc.) au drept scop încercarea de a zădărnici, de a face imposibilă păstrarea chipului dumnezeiesc din om, care îi conferă omului valoarea și demnitatea de persoană. În mare parte, au reuşit să desfiinţeze istoria. Au săvârşit o crimă reprobabilă. Cine mai are memorie şi îndrăzneşte să o reamintească este de îndată ridiculizat şi pus la stâlpul infamiei.

Ei au căutat să înstăpânească ideea că „istoria a murit”, că istoria nu poate reda adevărul, că nu există decât interpretări. Astfel, tot ce a însemnat adevăr şi viaţă a fost aruncat în tomberonul relativităţii, unde găsim de toate şi nimic, unde „fiecare are adevărul lui”. Ne-a fost azvârlită la gunoi istoria, iar noi ne mulţumim cu o judecată superficială, pripită şi cinică asupra trecutului, incapabili de a ne raporta la şi de a afirma acel fond sufletesc care a rămas adevărat şi viu de-a lungul secolelor, refuzând cu înverşunare să ne deschidem spre acele îndemnuri care ne cheamă la viaţă.

Rămânând orbi faţă de crimă, ne vom putea salva de la abandonarea în haos şi în moarte, mai putem spera spre o reînnoire sufletească, aşa cum avem stringentă nevoie? O lume decăzută este o lume asupra căreia planează păcatul unei crime faţă de care rămâne însă oarbă; asta înseamnă că ea continuă să se menţină înrobită păcatului (în creştinism, „despătimirea” duce la regenerarea omului şi a lumii, prin aceasta, viaţa devine un parcurs tensionat spre desăvârşire, fiind înţeleasă ca act creator, câştigare a libertăţii, altfel spus, ca act teandric sau „părtăşie”, participare la Dumnezeu; doar pornind de aici, omul îşi poate făuri istoria ca o creaţie autentică, luptând pentru a-şi manifesta un conţinut viu, unicitatea, nobleţea fiinţei sale, identitatea, acestea constituind temeiul libertăţii sale; când omul a devenit rob al păcatului, el şi-a trădat esenţa nobilă, a rămas captiv unor forţe inferioare, şi-a înstrăinat chipul, iar libertatea pe care a proclamat-o mândru s-a preschimbat în contrariul ei).

În consecinţă, mai este cu putinţă regenerarea? Când, întorcând spatele valorilor vii şi perene care s-au adăugat de-a lungul timpului la temelia identităţii sale, bagatelizându-şi crimele (printre acestea, crime cu totul reprobabile, deși nu le mai conștientizăm ca fiind astfel, sunt avorturile), subjugat forţelor distructive declanşate de propriile sale erori, pe care nu se mai simte dator să le corecteze, omul asistă cu o pasivitate cinică, diabolică, la morţile care au triumfat în lume: „moartea” lui Dumnezeu, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.? Mai există în om acel conţinut viu din care descind unicitatea, firescul, nobleţea, valoarea sa şi care să-i insufle puterea de-a lupta pentru a afirma viaţa, valorile autentice şi, înţelegând continuitatea vie dintre trecut, prezent şi viitor, de a reînnoi lumea având viaţa drept bază? Reînnoirea nu este posibilă fără ispăşire, adică fără efortul despătimirii în aspiraţia omului de a-şi restaura ființa, recăpătându-și chipul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu îşi poate afirma viaţa ca act creator, existenţa sa rămâne simplă supravieţuire, mărginită de patimi. Ca urmare, şi istoria se făureşte dintr-o succesiune de înfrângeri şi acte distructive. „Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” (Berdiaev, Sensul creaţiei). Ispăşirea este procesul regenerator prin care omul caută să se reconecteze la ceea ce este etern şi indestructibil, la izvorul frumuseţii şi unicităţii sale. Prin regenerare, sunt reînviate virtuţile sufletului omenesc, valorile tari ce au străbătut timpurile, fiindcă binele, frumosul „nu se găsesc în viitor, ci în eternitate” (Berdiaev), iar istoria vie s-a împărtăşit din eternitate.

Precum spunea cineva, „daca adevăr nu e, nimic nu e!” – şi în acest nimic ne afundăm şi noi fără să ne pese. Ne evaporăm în neantul virtualităţii. Cum constată Theodor Codreanu, „Adevarul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului”[2]. Unii oameni spun: „Ei (românii) ştiu adevărul, dar nu le pasă”. Ceea ce este eronat, fiindcă, din moment ce nu ne pasă, înseamnă că nu ştim şi nu am înţeles adevărul. Nepăsarea este o atitudine specific nihilistă incongruentă cu tot ceea ce înseamnă memorie vie (deci legătură, trăită în mod organic, cu istoria vie), trezire şi luptă – atitudini pe care le comportă cunoaşterea adevărului [3].

Note:

[1] „Eu fac parte din Generaţia Oarbă. Nu am nici un crez. Nu fac parte din nici o comunitate, tradiţie, sau orice altceva de acest fel. Sunt pierdută în această imensă, imensă lume. Nu aparţin nici unui loc. Nu am absolut nici o identitate.” – cuvintele unei tinere punk-rocker (Alin Cristea, În căutarea identităţii. O abordare critică a relativismului antropologic postmodern).

[2] „Nu adevărul este relativ, ci minciuna, care ascunde o parte a adevărului. […] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului în istorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăşi a cântarului […]. [Gianni Vattimo conchide că] „nihilismul deplin e unica noastră șansă…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar «valoarea supremă», Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună” (Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[3] Există o latură a României care nu este formată din prost gust, vulgaritate, nonvaloare. Dar această latură ne este sistematic ascunsă, sub vălul insignifiantului ce ne inundă lumea, revărsat cu prisosinţă din ecranele televizoarelor şi din mass-media. După cum spune Tom Gallagher, presa „a devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta nicidata pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin „degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. „Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…” (România: pregătirea pentru înrobire)

Şi totuşi, acea latură ascunsă (aflată într-un raport indestructibil cu istoria vie) este cea reală, subsumând trăsăturile care ne scot din robie, care ne dau o conştiinţă şi care formează chipul nostru unic, frumuseţea noastră (ea nu ne-a fost confiscată, aşa cum s-a încercat în fel şi chip, în mod cinic şi dispreţuitor). Raportându-ne în mod conştient şi asumat la această latură, mai putem spera la o regenerare.

1„În limbajul filozofic, antropologic, avem două concepte foarte caracteristice. Unul – termenul «individ», aşa cum v-am explicat. Individul înseamnă monada unei realităţi care e omogenă; în greceşte avem termenul atomon, care înseamnă «ceea ce nu mai suportă nici o separaţie» – adică prima monadă, primul element constitutiv al unei realităţi omogene. Aceasta înseamnă că individul, atomul e asemenea cu toţi ceilalţi, între ei nefiind nici o diferenţă; se consideră toţi atomii, toţi indivizii că identici, cu aceleaşi drepturi, cu aceleaşi calităţi, cu aceleaşi posibilităţi de a participa la viaţa în comun. Iar celălalt cuvânt, celălalt termen antropologic este «persoană». Termenul «persoană» provine şi el din grecescul prosopon, care înseamnă «sunt cu faţă către cineva», «sunt în faţă cuiva». Astfel, termenul persoană, prosopon, presupune relaţia drept condiţie de existenţă. …Atunci, această realitate relaţională a persoanei are drept consecinţă manifestarea existenţei personale ca existenţa unică şi fără seamăn. Identitatea existenţială a persoanei se lămureşte şi se manifestă prin relaţia cu ceilalţi, şi astfel se identifică ca alteritate absolută. Alteritatea personală înseamnă că persoană nu devine niciodată ceva ce ea nu este. Ea rămâne întotdeauna unică şi fără seamăn. Aceasta este libertatea faţă de toate celelalte care obligă persoana să se asemene cu lucruri ce nu aparţin existenţei sale. Aşadar, alteritatea şi libertatea sunt cele două condiţii şi cele două consecinţe ale priorităţii existenţiale a persoanei. Dacă viaţa politică, economia, ştiinţă, tehnologia pornesc de la această prioritate absolută de a salva şi de a proteja alteritatea şi libertatea persoanei, totul se va schimbă în mod radical. Iar această realitate a persoanei se află (…) la antipodul priorităţii de astăzi a individului. Şi daţi-mi voie să sfârşesc această expunere subliniind printr-o singură frază că sunt câteva popoare – ca poporul român, poporul grec, poporul bulgar, rus etc. – care au o tradiţie de secole, tradiţie a unei culturi care e temeluită pe prioritatea absolută a persoanei. Nu vorbesc de o ideologie, ci de o cultură, adică de un mod de viaţă. Acest mod de viaţă s-a întrupat în arta noastră populară, în concepţia noastră despre viaţa socială şi despre relaţiile sociale şi mai ales în praxis-ul eclesial al cultului ortodox. (…) Ce înseamnă şi de ce Dumnezeul Bisericii este trinitar? Aceasta înseamnă că există o persoană, persoana Tatălui, care dintr-o libertate absolută, adică din iubire, face să se nască Fiul şi să purceadă Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, îşi realizează existenţa ca iubire, ca relaţie de iubire – şi aceasta este definiţia existenţei personale. Atunci, dacă noţiunea de «individ» e produsul unui anume fizio-centrism, noţiunea de «persoană» e produsul unei teologii a libertăţii” (Christos Yannaras, Criza modernitatii si realitatea persoanei http://www.crestinortodox.ro/interviuri/criza-modernitatii-realitatea-persoanei-70547.html).

(articol publica pe http://www.bookblog.ro, Stiinte umaniste si religie)

Revenirea la istoria vie – II

Partea a II-a

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă” constată Berdiaev, referindu-se la poporul care, în starea de decadenţă morală, de secătuire a resurselor spirituale, prăbuşit în dezastrul economic, pradă nihilismului, s-a lăsat captiv unei noi ideologii, fascinat de utopia (preschimbata curând în antiutopie) a Revoluţiei socialiste (precum am mai afirmat, în viziunea lui Berdiaev, revoluţia nu reprezintă un răsărit, ci un apus, un declin, urmarea unei stări decăzute; din pricina acestei stări degradate, s-au abătut asupra poporului rus catastrofele care au urmat instaurării dictaturii. Acest fapt este valabil şi acum: starea de degradare în care ne aflăm nu poate avea altă urmare, decât dacă vom reuşi să o înţelegem viu şi, prin aceasta, să o transfiguram creator; înţelegerea vie este trezvia – conștientizarea faptului că adevărata eliberare este eliberarea faţă de păcat şi ieşirea din starea decăzută, ceea ce ar duce la activarea potenţelor creatoare, la manifestarea unei iubiri curate faţă de semeni şi, în mod firesc, la regenerarea, la reinstaurarea vieţii şi a acelei organicităţi firești pierdute).

Bolşevicii apelează la elementul iraţional, instinctual al poporului, suprimând cu totul libertatea spiritului. Socialismul îşi propune să obţină nu numai supunerea trupului, ci şi a sufletului, iniţiind un inuman proces de disciplinare, de „dresare” a sufletelor. „Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru” („ignoranţa faţă de păcat” coincide cu sclavia faţă de păcat).

Între „copiii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat” de atunci şi „sclavii fericiţi” (Ovidiu Hurduzeu) de astăzi nu este nici o diferenţă de substanţă. Doar că acum „dresajul” se realizează prin metode cu mult mai subtile şi avansate, aplicate de către „dictatura binevoitoare” urmărind controlul, condiţionarea comportamentului uman prin diverse inginerii şi tehnici de integrare, adaptare şi „ajustare”, astfel încât existenţa să poată fi deturnată de la linia ei firească, fiindcă centrul de greutate este mutat de la scopurile vieţii la unicul scop reprezentat de câştig, producţie şi consum. „Precum uneltele, putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic” (Ovidiu Hurduzeu, art. „Poate ortodoxia să critice tehnologia?”). Socialismul constituia un sistem primitiv de manipulare faţă de cel de acum. Cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, pe bună dreptate, „Precum comuniştii de odinioară, agenţii «occidentalizării» României stau neclintiţi de partea «progresului». Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele «corectitudinii politice», i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile «culturii globale»” (Ovidiu Hurduzeu, art. cit.).

Dezvoltarea tehnologică poate că ar fi dus la predominarea avantajelor ei şi nu a efectelor distructive asupra omului, dacă nu ar fi trădat şi nu s-ar fi îndepărtat atât de scopurile vieţii. Dacă omul nu foloseşte ştiinţa avându-L mereu pe Dumnezeu în minte şi în inimă, ştiinţa va duce la dezastre. Istoria o vădeşte în mod izbitor. Ştiinţa trebuie să fie o manifestare a frumuseţii omului şi, prin urmare, să fie folosită în scopurile vieţii. De prea multe ori ştiinţa a deviat de la aceste scopuri şi a dus la desființarea omului. Omul a uitat că nu poate construi nimic bun și trainic decât prin conlucrare cu Dumnezeu. Altfel, actul creator se preschimbă în act distrugător.

Omul obişnuieşte să vadă o adevărată revoluţie în dezvoltarea (cu o furie incontrolabilă) a noii culturi care este cea a informaţiei şi a imaginii – în fond, dinamii principali în procesul înlocuirii omului cu o idee. Copleşit de mii de imagini şi informaţii, omul are iluzia că participă la procesul „binefăcător” al informării, efectul este însă unul contrar; are loc, mai curând, dezinformarea sa sistematică, fiindcă rezultatul este necrozarea conştiintei critice şi a discernământului, afundarea în indiferenţă, pierderea interesului pentru cultura superioară [4].

Sfârşitul epocii totalitarismului violent nu a echivalat, în fond, cu mult râvnita ieşire spre libertate a omului. „Nu am făcut decât să schimbăm spiritul de turmă comunist cu cel consumist” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă). Capitalismul globalist [5] se situează la antipodul absolut al libertăţii omului (a cărei esenţă este în mod desăvârşit păstrată şi afirmată de creştinism – inamicul numărul unu al „vajnicei lumi noi”).

Berdiaev a constatat caracterul formalist şi abstract specific ideologiei democratice pe care s-a întemeiat capitalismul în era industrială. Această ideologie nu a mai ţinut seama de voinţa poporului în sensul ei viu şi real, înfăptuindu-se sub semnul dispreţului pentru valorile ancestrale; or, „voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare”, ea trebuie să fie „vocea tuturor generaţiilor lui, nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi”. Democraţia ignoră poporul însuşi, pentru a deveni arena luptei dintre partide, orice unitate sau stabilitate pierzându-se în „haosul ciocnirii intereselor”. Din „suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii” nu poate rezulta o structură consistentă, iar democraţia devine „opusul oricărui ontologism”, îşi pierde înţelesul, sprijinindu-se pe o libertate vidă care nu mai există decât în sensul „indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună”, reflectând lipsa credinţei în Adevăr. O organizare şubredă, care nu poate sfârşi decât în eşec.

Acelaşi tip de relativism, alături de formalismul excesiv, de fantasma egalitarismului, de abstracţiunea „drepturilor omului” etc. sunt caracteristicile „democraţiei” în era postindustrială; în fond, un amalgam de principii formale, în multiplicare continuă, menite să impună reglementarea, normalizarea, uniformizarea, să reducă omul – fiinţă unică, ireductibilă, indefinibilă, integră, în accepţie creştină – la o idee, să îl falsifice, să îl preschimbe definitiv din „cineva” în „ceva”. „Democraţia este înlocuită de escrocheria orizontalităţii prin care este relativizată Valoarea şi dezamorsat Refuzul” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă) [6].

Cele mai mari dezastre s-au produs din cauză că „din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului, naţiunile au devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor” (Radu TrifonCreştinism şi globalizare. Omul contemporan între progresul digital şi derivă morală). Lipsită de baze morale şi spirituale, politica a devenit o afacere, pentru care nu a mai contat omul, ci puterea şi câştigul financiar [7]. Pentru stăpânitorii „vajnicei lumi noi”, idealul „omului nou” este reprezentat de omul dezrădăcinat din neam, descreștinat, văduvit de temeiurile sale ontologice, nestatornic, scutit de „povara” reperelor valorice şi morale – omul lesne integrabil, adaptabil, rob al dorințelor fabricate și alimentate de cultura consumismului, uşor de angrenat în ansamblul abstract de reţele, fragmentat, confiscat din sine şi transferat sub oblăduirea „specialiştilor”, omul înlocuit de „drepturi”, pulverizat în abstracţia diferenţei fără alteritate, transformat într-o construcţie artificială. Astfel încât demersul de manipulare a conştiinţelor să se soldeze cu cea mai monstruoasă denaturare a fiinţei umane care a putut fi imaginată vreodată. Dar, aşa cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, în „Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă”, „doar Adevărul întrupat nu-l asimilează maşina de produs amăgiri a Vajnicei Lumi Noi”. Nici omul „întrupat” organic în neamul său nu poate fi înghițit în abstractismul globalist. După Răzvan Codrescu (art. „Naţiunile şi bunul Dumnezeu”), „umanul nu apare în istorie decât în forme naţionale. Ba mai mult decât atât: totul se poate modifica pe lume (până şi sexul!), numai naţionalitatea nu: nimeni nu poate deveni, în mod real, ceea ce nu este. (…) naţionalul face parte din ontologia umanului”.

Astfel, revenirea la istoria vie este reafirmarea apartenenţei la sufletul viu al neamului, şi, prin aceasta, reconectarea la resursele vitale (credinţă, familie, neam, istorie, limbă, tradiţie etc. – între acestea existând o legătură vie, coerentă), reînnoirea din interior a lumii, eliberarea de păcatul care ne-a schimonosit, într-un mod monstruos, chipul. Noi aparţinem în primul rând neamului (ca structură organică, incluzând generaţiile trecute şi prelungindu-se în etern), nu naţiunii (o construcţie a timpurilor moderne, bazându-se mai curând pe semnificații abstracte decât pe valori vii, reale, ca în cazul neamului). Națiunea, pentru a dănui, trebuie să aibă ca temei neamul și valorile lui organice.

Însă şi naţiunea se află într-un proces fatal de dizolvare în uriaşele ansambluri de reţele, în cadrul cărora fiinţa umană nu mai este decât o infimă verigă. Rezultă că ruptura de neam duce, în epoca noastră, la o primejdie cu mult mai mare decât cea reprezentată de primatul naţiunii ca structură abstractă („națiunea civică”1, ca un construct ideologic, fără rădăcini în sufletul românesc) asupra neamului: la evaporarea într-o abstracţiune de proporţii gigantice, alcătuită din multitudinea de reţele şi conexiuni pe orizontală, în cadrul cărora statele (mai ales cele care „nu contează” în noua ordine globalistă) nu mai au capacitatea de a-și hotărî singure destinul (conceptul însuși de „stat” a devenit desuet), întrucât întreaga putere este transferată companiilor transnaţionale, ale căror scopuri se reduc la extinderea reticulară şi la „smulgerea” de uriaşe profituri financiare; ele alcătuiesc societatea globală, o „entitate” impersonală, hipercomplexă, căreia ne înrobim tot mai mult, ignoranţi faţă de păcatul care ne subjugă, ne supune căderii, ne dezonorează şi ne transformă în fiinţe mărginite şi maleabile. Fiindcă această maşinărie colosală nu poate funcţiona decât strivind ceea ce este vital, liber şi nobil în fiinţa umană, fiind pierzătoarea omului real, viu, ontologic.

Odată prinşi în acest mecanism, nu mai avem puterea de a ne regenera („Eul neregenerat este păcătos” – Alin Cristea, „În căutarea identităţii”). Nu mai avem capacitatea de a reacţiona, stimulați de forțe lăuntrice creatoare care să ne determine să schimbăm, să reînnoim lumea căzută, aflată în declin. Ci privim ameţiţi, tranchilizaţi de o plăcere diabolică, în prăpastia degradării, al cărei fund pare a ne momi tot mai mult. După cum notează Denis de Rougemont, în cartea sa, Partea diavolului, „Nu în crima care poate fi pedepsită cu spânzurătoarea, în profanare sau în blestem, nici în viciul catalogat am căutat urma diavolului, ci în imensa, lenta şi sigura degradare a energiilor omeneşti, care se înfăptuieşte în favoarea unui Progres material incontestabil, al democraţiei plăcerii pe care o permite şi a regimurilor totalitare ce rezultă de aici”.

Dacă maşinăria globalizării a dus la moartea naţiunii, cert este că doar neamul, ca organism viu, nu poate fi asimilat şi angrenat în zimţii acestui mecanism abstract, de aceea trebuie să ne întoarcem la ceea ce ne leagă organic de istoria vie. Iar ceea ce a dăinuit peste veacuri, a menţinut unitatea şi identitatea neamului nostru este sufletul ortodox românesc, la fel de viu astăzi, care nu s-a năruit cum s-a întâmplat cu toate curentele şi revoluţiile care au zguduit țara, ci a trecut vitejeşte prin acestea şi le-a biruit; fiindcă acest suflet este înrădăcinat în veșnicie şi într-o autentică dimensiune ontologică („Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri”, notează Berdiaev).

Cartea lui Berdiaev se încheie cu acest îndemn spre regenerarea sufletească: „Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea”; în viziunea sa, doar o dragoste puternică faţă de popor şi de sufletul acestui neam („inima neamului nostru este ortodoxia”, spunea Păr. Dumitru Stăniloae) poate fi considerată ca o stare spirituală normală. Dragostea e ceea ce duce la transfigurarea creatoare a lumii căzute şi la adevărata libertate – stimulatoare a vieţii –, care este libertatea faţă de păcat. Doar însufleţit de iubire față de Dumnezeu și de realitatea vie a neamului, poţi „să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru… să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică”.

Contrariul entropiei este iubirea” (Denis de Rougemont). Contrariul ficţiunii sinistre care este Noua Ordine Mondială îl constituie dragostea faţă de ceea ce ne dă o identitate. „Contrariul păcatului este libertatea(Kierkegaard).

Respingerea unei organizări inumane şi regenerarea din interior a lumii vechi, apuse, vindecarea fiinţei umane virusate de morbul nihilismului, al nepăsării, al înstrăinării față de Dumnezeu, pot avea loc doar prin întoarcerea omului la scopurile vieţii. Şi pentru aceasta, să ne amintim mereu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”. Păstrându-ne în calitatea noastră de persoane făurite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu vom primi să ne potrivim chipului unei lumi descreștinate, ce se îndreaptă vertiginos spre propria ei aneantizare, ci vom găsi în noi resursele vii şi energiile creatoare în baza cărora vom putea lucra întru prefacerea şi tămăduirea noastră şi a lumii, o mişcare ce se va efectua „din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară” (Berdiaev).

1A se vedea Mircea Platon, „«Națiunea» civică și «familia» cu doi tați”, în Ziarul de Iași, 22 mai 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/natiunea-civica-si-familia-cu-doi-tati~ni5fos.

Note:

[4] „Produsele «noii culturi» se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate. Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, «valorile» noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente «potrivite». […] De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. […]… Datorită descoperirilor din genetică şi biotehnologie, are loc o teribilă manipulare a viului, omul devenind o componentă înlocuibilă, programat ab ovo să funcţioneze strict specializat…” (Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[5] Despre capitalismul global: „În opinia lui M. Castells, globalizarea economică a fost plănuită de către marile corporaţii transnaţionale şi instituţii financiare globale. A rezultat un cazinou global, operat electronic, în care fluxurile financiare nu urmează regulile de piaţă, ci manipulează piaţa. Preţurile nu mai sunt stabilite de raportul cerere-ofertă, ci influenţate de diferitele strategii de investiţii promulgate de computer, de aprecierile subiective ale unor analişti cu influenţă, de evenimentele politice şi de tot felul de alte turbulenţe imprevizibile. Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale.

O altă caracteristică importantă a capitalismului global o reprezintă febra marilor fuziuni şi concentrări de capitaluri. (…) Majoritatea fuziunilor corporative procură «prestigiu corporativ», dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a. (si criza de acum – n.m.). adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat” (Tiberiu Brăilean, op. cit.).

[6] Libertatea şi drepturile trebuie înţelese prin raportarea la identitate (temei al demnităţii, al nobleţii noastre şi al firescului), adică la diferenţa reală, şi nu prin acreditarea unei abstracţiuni, a diferenţei fără alteritate; având identitate, vom rămâne neintegrabili în maşinăria uniformizantă globală, adică liberi, iar democraţia îşi va recăpăta înţelesul când nu vom mai fi siliţi, prin diverse inginerii subtile, să ne rupem de firescul nostru, de istoria vie, de valorile şi modelele noastre, să ne anulăm memoria, pentru a ne dizolva în „realităţile” „hiper” (hipercomplexitate, hipersocializare, hiperinformare, hipervizibil etc.).

[7] Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea, ca urmare a renegării bazelor ontologice, spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt real este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus. Cum spune Berdiaev, „acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de „frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de „cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae). Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este capabil de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele – desprins din el, omul îşi constată, blazat, condiţia care i-a fost creată, aceea de fragment lipsit de valoare şi inutil prin sine însuşi – este înlocuită, în creştinism, de comuniunea întru iubire cu semenii, întemeiată pe modelul „unităţii fără confuzie şi al diversităţii fără separaţie” (Doru Costache, Antropocentrismul modern şi oferta antropologiei eclesiale) – modelul Sfintei Treimi, în cadrul căruia fiecare persoană este considerată în integralitatea ei, în bogăţia şi frumuseţea sa inepuizabilă, care sporeşte şi se manifestă viu prin bucuria dăruirii şi deschiderii, prin iubire. Doar pornind de la acest sens, se poate crea o politică cinstită. Doar izvorând din agape, libertatea se actualizează în sensul ei autentic – ca iubire. Altfel, orice intenţii „umanitare”, emanând de la Reţea, se preschimbă, până la urmă, în opusul lor, fiindcă ascund, în esenţa, dispreţul faţă de om. Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea Iubirii.

Scrisă de Irina Bazon

Sursa: constiinte.ro

Nepasarea românilor

1 Comment

In discutia purtata cu un amic despre nepasarea romanilor fata de valorile si istoria lor, despre scepticismul lor legat de posibilitatea de a mai schimba ceva in bine, amicul meu a inclinat si el spre scepticism afirmand ca “faptul ca in decembrie au murit tineri calcati de tancuri” nu mai are in nimeni rezonanta, ca, mai mult, cunoaste tineri care sunt de parere ca “tot mai bine era pe vremea comunismului”, ca tortionarii de atunci sunt cei care conduc si acum si asta nu pare a-i deranja prea mult pe romani, lehametiti de politica. Desi aceste teme (Revolutia, mineriadele) au fost discutate “in sute de emisiuni la TV” si mass-media, romanii au ramas pasivi; “stiu adevarul, dar nu le pasa” – a conchis el.Am contestat cu vehementa justetea concluziei sale. Din moment ce nu le pasa, nu stiu adevarul. Adevarul presupune trezirea, nepasarea tranchilizeaza si adoarme. Adevarul comporta memorie vie, nepasarea corespunde uitarii. A-ti cunoaste adevarata istorie nu inseamna a purta sau a asista la anumite discutii din timp in timp si apoi a te cufunda in acelasi ocean al uitarii si indiferentei. Un ocean al mortii.

Adevarata istorie se constituie din ceea ce s-a manifestat ca viata in ea, si nu ca moarte. Adevarul inseamna trezirea la viata. Dar atunci cand s-a instaurat o ideologie in locul vietii, indiferenta trebuie sa infranga viata, iar resorturile acestei oranduiri nu sunt date de energiile creatoare care emana din Adevar si din constiinta treaza. Atunci totul ramane la nivel mediatic, totul e doar la scara imaginii, nu a omului. Omul nu mai reactioneaza viu pentru ca a fost rupt de Dumnezeu, smuls din organicitate, separat de fiinta, dislocat din neam, redus la o monada, denaturat, batjocorit. Ceea ce prevaleaza astazi este desconsiderarea fiintei umane. Amicul meu si-a exprimat o parere, pe care, de altfel, am mai auzit-o de la multi: “romanul este un tip foarte inteligent ce stapaneste foarte bine arta compromisului si a supravietuirii”. Aceasta afirmatie exprima, intr-adevar, o mentalitate care s-a inradacinat in locul ramas gol dupa extirparea din om a dimensiunii sacre, a identitatii, a fiintei. In esenta, reducerea la aceasta arta a compromisului si supravietuirii e cea mai sigura cale spre dezumanizare, si asta nu e inteligenta, ci orbire, tradusa prin incapacitatea de a vedea dezastrul pe care il semnaleaza aceasta reductie a omului la un instrument, prin reificarea si mecanicizarea vietii sale.

Consecinta acestei instrumentalizari este moartea spirituala, ruptura de identitate şi, de aici, afundarea definitiva in nepasare. Deconstructivistii la asta au lucrat asiduu, pentru a-l face indiferent, incapabil de a se mai lupta pentru afirmarea vreunui adevar. Chiar daca, in cinismul lui, mai constata sec vreun adevar, in fond, nu mai crede in nici un adevar. Cinicii nu mai sunt persoane, fiinta lor nu mai are trup. Pe ei nu-i mai anima nimic care sa insemne forta creatoare, tensiune spre reinnoire, viata. Afundarea in nepasare si, implicit, nestiinta coincide cu moartea. Moartea lui Dumnezeu, moartea Adevărului, moartea Frumuseţii, moartea Istoriei au dus la suprimarea omului nobil şi la instaurarea noului om: omul monstruos.

“Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin “degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. “Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…”;“Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă” (Tom Gallagher, Romania – pregatirea pentru inrobire).

“De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată.”; “românul e vinovat numai prin neştiinţă” (Parintele Iustin Parvu, Apel catre iubitorii de Hristos).

Daca “modernitatea l-a “ucis” pe Dumnezeu (in sensul ca l-a scos din orizontul istoriei)”, “postmodernitatea l-a “ucis” pe om. Si cum poate fi „ucis” omul? Prin uitare. (…) Daca nu va auzi niciodata de Viata, omul nu va sti cat este de mort” (Gheorghe Fedorovici, Romania in tranzitie, de la Orwell la Huxley).

Un univers al pierderii…

Leave a comment

Omul postmodern se situeaza intr-un univers al pierderii. Obtine usor ceea ce vrea, si, tocmai din aceasta cauza, pierde totul. Pentru ca nu mai stie sa construiasca. De fapt, el construieste fara oprire, de aceea nu are casa. A construi devine scop in sine. El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Pentru omul dinainte, pierderea casei echivala cu o ruptura, o “descentrare” dureroasa, el nu-si pierdea propriu-zis casa, casa era in fiinta sa si totul se intampla prin raportare la fiinta. Pierderea era mai curand o ruptura petrecuta in interiorul fiintei.

Acum, in locul rupturii, nu mai exista decat relationarea – sau mai bine zis asamblarea – sau desprinderea pasiva. Tocmai pasivitatea incita necontenit spre miscare, paradoxal, plictiseala ne indeamna si mai abitir spre activitate… Constructia la care muncim cu o febrilitate apatica nu ne mai transmite nimic din ceea ce inseamna ea, nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si spre ce ne indreptam de fapt, cand o vom termina. Undeva in adancul fiintei mai simtim difuz in rastimpuri pulsiunile unor intrebari, dar aceste pulsiuni nu cresc intr-atat pana la a deveni reflexive, constiinta noastra functioneaza si ea ca o retea – nimic nu poate strapunge darz, in sensul veritabil, reteaua, nici un gand cu adevarat vertical; gandurile desi pornesc din adanc, nu urmeaza traseul spre care le indeamna adancul, se impotmolesc in retea, constiinta nu le mai ia in primire, intrucat atentia ei e antrenata necontenit asupra unei constructii care o solicita intru totul.

Nu conteaza ce construiesti, ci viteza cu care construiesti. Omul trece printr-un proces dezumanizant prin necesitatea de a se adapta vitezei – viteza implica in mod normal sporirea erorilor, scaderea calitatii (si, de aici, erodarea a insasi naturii umane) – si fiindca omul, prin natura sa, nu poate tine pasul cerintelor, trebuie programat, antrenat continuu pentru a tine pasul: e nevoit sa renunte la parti esentiale din natura sa (cum sunt de pilda gandurile ce se isca din adanc) pentru a actiona cat mai similar unei masini – este supus astfel unui inevitabil proces al fragmentarii. Astfel au aparut specialistii si omul a fost alimentat fara oprire de nenumarate tehnici si metode. A uitat care este de fapt hrana lui. In schimb, a simtit – sau mai curand i s-a creat – nevoia unor specialisti. I s-a inoculat incontinuu ideea ca inapoiatii, aplatizatii sunt cei care nu au tinut pasul cu noile tehnici. Schimbarile care se produc intr-un ritm aiuritor ne-au buimacit intreaga fiinta. Noul, noile interpretari, noile procedee, noile variante „imbunatatite”, noile programe – toate proiectate chipurile pentru a ne face viata mai buna, pentru a ne deschide noi perspective – ne bombardeaza zilnic, agresiv sub o masca imbietoare, insinuandu-se in fiinta noastra, inlocuindu-ne, izgonindu-ne necontenit din noi insine. Noi nu mai stim cine suntem si traim pentru a construi: pentru a invata metodele cele mai eficiente in scopul unei constructii perfecte; ce anume construim nu stim precis sa spunem.

Nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si cand o vom termina. Exista doar un impuls de a te gandi la aceste lucruri, dar de fiecare data suntem neputinciosi. Fiindca astfel de ganduri, de interogatii, de tensiuni interioare si disonante petrecute la nivelul constiintei nelinistite care tinde spre atingerea unei armonii vii a contrariilor, toate acestea apartin fiintei noastre spirituale. Omul este o fiinta spirituala, dar a uitat acest adevar ce altadata facea parte organica din sine. Inainte stia ce construieste – nu construia o schita, un plan abstract; constructia lui incarna o valoare adanc inradacinata in fiinta sa, un continut spiritual a carui transpunere in viata echivala unui act creator. Constructia pornea dinauntrul fiintei, acolo isi avea temeiul. Omul construia pentru a-si manifesta in mod viu posibilitatile esentei sale, potentele creatoare, pentru a-si desavarsi fiinta.

Acum potentele sale sunt probate prin fidelitatea cu care aplica tehnicile noi, perfectionate. Prin atentia acordata planului abstract si exactitatea punerii lui in practica. Prin rapiditatea executarii fara erori. Prin rezistenta la stres. Prin adaptare cat mai iute la cerinte. Prin flexibilitate si fluiditate. Prin capacitatea de a controla. Prin incadrarea in termene.

Iar daca nu face fata, este un nimeni pentru ca nu a functionat cum trebuia. Toti il vor trata ca atare. Frustrarea, nesiguranta, neincredera, ura ii vor invenina si rascoli sufletul. Si daca se va putea inrobi altor tehnici, altui plan, altor cerinte, altor termene, o va face fericit, gata sa se supuna mai umil decat oricand, numai sa nu dea din nou gres.

El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Valorile lui sunt „realiste”: converg in jurul lui „a avea”. Judeca fragmentar, schizoid: nu iti mai poti permite sa fii cand esti prins intr-un proces neincetat de invatare pentru dobandirea de noi competente si perfectionarea lor, pentru stapanirea unor tehnici care te vor conduce spre succes… Golit de continut, se imbata cu himera unei puteri ce-l transforma in cel mai maleabil sclav. In aceste conditii, omul postmodern nu se mai situeaza nici macar intr-un univers al rupturii, ci doar al pierderii…

Older Entries

%d bloggers like this: