"Frumuseţea va mântui lumea" (Dostoievski) „E multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât, pentru a o învinge, a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.” (Ernest Bernea)
În cadrul concursului lansat acum câteva zile, cu titlul „Fapte ale demnităţii din istoria românilor”, am primit deja de la un participant, Ovidiu B., trei fapte ale demnităţii româneşti care au legătură cu apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe.
Puteţi citiAICI condiţiile pentru participarea la concurs, despre cadoul pe care îl va primi fiecare participant şi premiile acordate câştigătorilor.
Ovidiu B.: 3 fapte ale demnităţii româneşti legate de apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe:
1. „Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinţe”
Din cartea Ioan Lupaş (istoric clujean, unul dintre fruntaşii intelectualităţii din Clujul interbelic, n. I. B.), „Istoria bisericească a românilor ardeleni” (1918, Sibiu):
„Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!“
(Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, către fiii săi)
„Decapitat pentru mărturisirea neabătută a credinţei sale în Hristos, Brâncoveanu se înrudeşte în jertfa sa cu Sfântul Ioan Botezătorul, devenind şi el un prodrom al Fiului lui Dumnezeu (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Bucuriei). Întru Adevărul, viaţa lui Brâncoveanu începe cu adevărat după decapitare. O viaţă care luminează ţara-i aşezată în Biserică. Lutul trupesc a fost transfigurat în lumină. Sunt multe feluri de a muri eroic şi de a fi cinstit şi plâns ca atare de ai tăi, dar cu totul altceva este să mori pentru credinţă, pentru Înviere. Dacă Avraam a fost cinstit şi lăudat de Dumnezeu pentru că nu a pregetat întru jertfirea unicului fiu, cu cât mai mult Brâncoveanu pentru cei patru fii ai lui, a căror jertfă a fost şi împlinită (Opţiunea lui Brâncoveanu – I.Ț.R.). Este el un exponent şi un trimis la cer al neamului său, neam căruia, primind suferinţele cu răbdare nesfârşită, precum Iov, i se înapoiază apoi, ca şi aceluia, totul, adică viaţa veşnică (Opţiunea lui Brâncoveanu – Imnele Ţării Româneşti). […]
Trupurile martirilor Brâncoveni au devenit pâini de jertfă, înrudite îndeaproape cu trupul-pâine al lui Hristos. Martirii Brâncoveni sunt mlădiţe ale Crucii lui Hristos – Pom al Vieţii (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Moldovei). Şi capătă încărcătură euharistică, de Pâine, Vin şi Cuvânt:More
Sporite’ntr’una an de an,
Noi v’auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean!
Aţi luminat cu jertfe sfinte Pământul, până’n temelii, Căci arde ţara de morminte, Cum arde cerul de făclii.
Ascunse’n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma’n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!
De vi s’au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru’n el v’aduce
Îngenuncheri de heruvim.
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.
Nu plângem lacrima de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.
(Radu Gyr – Imn morţilor)
Extras intr-un interviu cu Părintele Iustin Pârvu:
“Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.
Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.
„Cea mai curată parte a României se adună la Prislop de ziua Părintelui”
„Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca. … De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui. … Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. … procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.
„Neamul românesc din Ardeal a avut de îndurat multe nedreptăţi, umilinţe şi prigoane de-a lungul istoriei sale zbuciumate,rămânând, însă, neclintit în cele două repere fundamentale ale sale, care i-au asigurat continuitatea: credinţa strămoşească şi conştiinţa naţională. Deşi supuşi aproape permanent unor presiuni politice, sociale şi religioase din partea stăpânitorilor străini cu scopul de a-i deznaţionaliza şi asimila în mod treptat, românii transilvăneni au rezistat miraculos în vâltoarea vremurilor printr-o miraculoasă tărie de caracter ascunsă sub chipul umilinţei, dar şi arătată din când în când de personalităţi exponenţiale, care sunau ceasul deşteptării în clipele de mare încercare. Unul dintre cei care au ridicat stindardul credinţei şi al neamului în faţa stăpânitorilor a fost şi bătrânul oştean Tănase Todoran din satul Bichigiu, martirizat de autorităţile habsburgice la Salva în 12 noiembrie 1763.
Tănase Todoran, cunoscut din documente şi sub numele de „Todoran a lui Dănilă”, s-a născut în localitatea Bichigiu în jurul anului 1659, fiind perceput în conştiinţa românilor năsăudeni ca un personaj aproape legendar prin vârsta şi faptele sale. În documentele publicate până în prezent de către Augustin Bunea, Eudoxiu Hurmuzaki, Virgil Şotropa, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Teodor Tanco şi alţii, sunt exprimate păreri conform cărora Tănase Todoran ar fi avut în 1763 vârsta matusalemică de 120 sau 104 ani. Majoritatea istoricilor înclină spre a doua variantă, deşi ambele ipoteze sunt greu de verificat şi de apreciat. Oricum, este cert că Tănase Todoran avea o vârstă foarte înaintată în momentul martiriului său, un fapt excepţional, având în vedere că în epoca respectivă vârsta cea mai înaintată la bărbaţi era undeva în jurul a 60 – 65 de ani.
De tânăr, Todoran al lui Dănilă din Bichigiu pleacă ca soldat în armata imperială, unde timp de aproape 11 ani slujeşte împărăţiei în regimentul „Principele Carol” cu garnizoana în zona Vienei. Din motive neştiute, probabil datorită întârzierii eliberării, se hotărăşte să dezerteze, întorcându-se în Transilvania pe cărările ascunse ale munţilor. Aici, se pare, s-a alăturat cetei de „răzvrătiţi” ai lui Pintea Gligor, vestitul erou al Maramureşului, devenind unul dintre căpitanii acestuia, datorită vastei sale experienţe militare dobândite în armata imperială. După uciderea lui Pintea, căpitanul Tănase Todoran rătăceşte prin munţi şi pe vreme de iarnă trece în Moldova, unde se înrolează în oastea domnitorului Mihail Racoviţă, slujind aici cu credinţă şi devotament mulţi ani. Pentru eroismul lui a fost remarcat şi răsplătit de domnitor prin ridicarea la rangul de răzeş domnesc în anul 1717, primind un domeniu considerabil, care îi asigura acum o viaţă liniştită.
Chiar dacă risca arestarea şi condamnarea pentru dezertare din armata imperială şi implicare în revolta lui Pintea, Tănase Todoran renunţă după o vreme la viaţa liniştită şi respectabilă din Moldova şi se întoarce în Transilvania. Ceea ce l-a determinat să se întoarcă de dincolo de Carpaţi au fost veştile îngrijorătoare despre presiunile şi persecuţiile pornite de habsburgi împotriva românilor pentru a-i convinge să treacă de la credinţa ortodoxă la unirea cu Roma. Era perioada de după tragicul an 1701, când mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, în urma unor şantaje şi presiuni morale fără precedent, apostaziază de la Ortodoxie şi devine primul episcop unit cu Roma din Ardeal. Românii de aici rămân pentru multă vreme fără un episcop ortodox, fiind supuşi prin diverse metode unor presiuni morale şi umilinţe sociale din partea autorităţilor pentru a-l urma pe ierarhul lor apostat Atanasie, pe care acum îl numeau Satanasie.
“Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca sa ‘ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s’aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara”
(Mihai Eminescu, Doina)
“Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi sustinem ca e mai bine sa inaintam incet, dar pastrind firea noastra romaneasca, decit sa mergem repede inainte, dezbracindu-ne de dinsa prin straine legi si straine obiceiuri…
Nu e permis nimanui a fi stapan in casa noastra, decat in marginile in care noi ii dam ospetie. Daca natia romaneasca ar fi silita sa piarda o lupta, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, sa n’aiba dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impuna.
Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vro plata pentru o palma macar din pamantul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vind, nici se cumpara, nici se schimba.
Eu las lumea ce merge deja, ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea intai, dar la cea de-a doua sufletul meu tine cum tine la el insusi.
Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare”.
Stefane, Maria Ta, Scoala-te, Sfinte, De sub lespedea cea grea Caci Sfintii nu au morminte. Ti-a fost pe pamant Crez si legamant Slova de Evanghel Iar in ceruri sus Domnu-n maini ti-a pus Sabie de-Arhanghel.
Te cheama Moldova toata Sa-i fii parinte, S-o gatesti ca altadata Cu salba de-altare sfinte. Sa-i aduci in dar Vechiul ei hotar Ce i-l strajuisei; Graiul ei cel sfant Sa se-auda bland Pan’ la apa Tisei.
Basarabia-i pe cruce: Azi s-o desparta Sta-ntre fratii ei de sange Hotar de sarma ghimpata. Isi jeleste lin, In pamant strain, Bucovina chinul; Plang batranii brazi Ca nu mai e azi Romanesc Hotinul.
Vino Stefan, Voievoade Cu suflet mare, Neamul tau de ti-l sloboade, Vestindu-i zi de-naltare. Lespede de crin Te ridica lin, Lasa sa invie In vesmant slavit, Cu plete de-argint, Stefan de sub glie.
Intelegeti neamuri toate: Stefan traieste, L-a inviat Hristos din moarte si-n ceruri azi Ii slujeste. Stefane domn sfant, Nu-nceta varsand Lacrimi de durere, Sa scoale Cel Bun Neamul tau roman La Sfanta-Nviere!
Scrisoarea baronului Hochpied: “La 26 august, într-o duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, [Brâncoveanu] a fost luat pe neaşteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri. Şi a fost dus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere – boier din Principat –, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, în oraş. Şi aşa a fost adus lîngă Marele Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel mare”.
Anton Maria del Chiaro – secretarul Cancelariei domneşti: “Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui, ca şi a fiului cel mare, la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după cinci zile, duminică în 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare [stil vechi], în prezenţa sultanului, care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul”.
Ambasadorul Andrea Memmo către dogele Veneţiei: “Duminică de dimineaţă i-a fost tăiat capul bătrînului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care îi era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică privelişte”.
Ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs, către Ludovic al XIV-lea: “După audienţa acordată trimisului Suediei, sultanul intră în caic şi merse la unul din seraiurile ce le are pe canalul Mării Negre. Acolo, pe ţărmul mării, i se dădu să vadă decapitarea a patru fii şi o rudă a voievodului Valahiei, în faţa acestui nefericit principe, care, la urmă, suferi şi el acelaşi supliciu.”.
Del Chiaro: “Cînd Brâncoveanu îl văzu [pe gealat] că se apropie cu sabie în mînă, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru”.
Des Alleurs: “Li s-a propus la toţi iertarea, dacă ar fi voit să îmbrăţişeze religia mahomedană. Toţi au refuzat cu tărie, afară de cel mai tînăr dintre feciori, care, văzînd capetele fraţilor săi că se rostogolesc la pămînt, zise că el vrea să se facă turc”.
Călătorul francez Aubry De La Motraye – în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei: “Gîdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul, şi să-şi scoată căciulile de pe cap. Şi după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întîi, dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, […] şi apoi al fiului mai mare. Dar cînd ridică sabia ca să taie capul celui mai tînăr, în vîrstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind în schimb să se facă musulman. Atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnîndu-l mai bine să moară de o mie de ori dacă s-ar putea, decît să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cîţiva ani mai mult pe pămînt, acesta [Matei] spuse gîdelui: Vreau să mor creştin, loveşte!– şi îndată gîdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi. În sfîrşit, îl decapită şi pe tată”.
Baronul Hochpied: “Apoi l-a tăiat şi pe domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atîrnînd de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost ţintuite de poarta cea mare a Seraiului, pentru a sta acolo, ca trupurile unor făcători de rele, în vileagul tuturora. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari, toţi blestemînd aceasta şi strigînd că este o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară. Nu numai că era duminică în ziua cînd s-a împlinit această execuţie crudă, dar era şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării Fecioarei. Lucrul pare a-l fi făcut înadins vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neaşteptate, au şi fost tulburaţi în închinăciunile lor”.
Aubry De La Motraye: “După aceea, trupurile au fost aruncate în mare, iar capetele duse şi expuse în faţa porţii celei mari a Seraiului, şi au rămas acolo timp de trei zile. Aşa s-a sfîrşit acest principe nefericit, după ce a cîrmuit Ţara Românească 26 de ani”.
Goltz, ambasadorul polonez la Constantinopol: “Trupurile lor fură azvîrlite spre vederea norodului, de dimineaţa şi pînă seara, apoi împrăştiate în apele Pontului Euxin. Niciodată istoria nu a avut parte de un atît de sîngeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dîndu-şi în final duhul sub tăişul sabiei, înotînd în sîngele întregii sale familii”.
Del Chiaro: “După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strînsese lume multă în jurul acestor cadavre, iar marele vizir, temîndu-se de vreo răscoală, căci înşişi turcii se îngroziseră de atîta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de cîţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol. În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă cînd i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi”.
„O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire” (Nicolae Iorga)
Regăsirea frumosului pierdut 
Recent Comments