Home

Marea minciună a productivității comasării terenurilor agricole. Vânzarea de țară

1 Comment

Foto: Dinu Lazăr

Autor: Mihai Goțiu

Sursa: Voxpublica

Pentru început, puțină istorie. Reforma agrară din 1921.

Pentru a beneficia de măsurile legilor din 1921 de vânzare în masă a majorității pământului marilor proprietari s-au înscris pentru împroprietărire 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient. Dintre aceștia, până în 1927, au primit efectiv loturi 1,48 milioane de țărani. În urma acestor măsuri, împărțirea proprietății funciare arăta astfel:

  • 64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha;
  • 16,6%  (categoria mijlocie), loturi de 10-50 ha;
  • 10,4% proprietari de terenuri cu 50-250 ha;
  • 9,1% moșii de peste 250 ha.

Din punct de vedere social, reforma agrară din 1921-1927 (an în care operațiunile de împroprietărire au fost finalizate în cea mai mare parte) a fost apreciată ca fiind ”cea mai mare și mai îndrăzneață din lume” (”îndrăzneață” inclusiv din punct de vedere economic).

Dincolo de caracterul ei social, aproape unanim recunoscut, reforma agrară a fost, totuși, criticată la nivel economic. Principalele obiecții (la acea vreme) au fost legate de de-tehnologizarea agriculturii. Faptul că micile gospodării nu-și vor permite un instrumentar mecanizat care să le permită recolte și productivitate ridicată. Viața a contrazis însă previziunile specialiștilor în economie. Într-adevăr, producția de cereale (avantajată de tehnologie pentru cultivarea pe suprafețe extinse) a avut de suferit într-o anumită măsură. Dar micii proprietari s-au orientat către culturi de plante profitabile economic pe suprafețe mai restrânse.

După aproximativ 10 ani de la încheierea împroprietăririlor, înaintea celui de-al doilea război mondial, România a devenit unul dintre principalii exportatori agricoli din Europa. Desigur, criticile nu au dispărut, cea mai des întâlnită fiind cea conform căreia România era, în acel moment, o țară ”preponderent agrară”. E o critică pe care o înțeleg cu greu: ce e rău în faptul de a fi o țară ”preponderent agrară”, atâta timp cât acest lucru generează bună-stare pentru cea mai mare parte a locuitorilor ei (nu doar pentru o mână restrânsă de proprietari, dublată de o imensă masă de periferie urbană asistată social)?

***

Comasarea de tip comunist (colectivizarea)

Trecând printr-o abuzivă comasare de tip comunist (colectivizarea) și înaintea unei alte comasări masive (de tip industrialist-capitalist), începută deja și care se va accelera din 2014 (dacă România nu va întreprinde demersurile de prelungire a termenului prin care terenurile agricole vor putea fi vândute ”la liber” oricărei persoane, fizice sau juridice, din UE), în discuție sunt aduse aceleași argumente economice contrazise de practică în urmă cu 80-90 de ani! Așa-zisa productivitate agricolă care s-ar putea obține doar prin comasare și industrializare.

Paradoxal sau nu, comasarea de tip comunist și comasarea de tip capitalist își dau mâna în câteva puncte esențiale: ignorarea dimensiunii umane a activității agricole, disponibilizarea și urbanizarea forțată a unei imense populații rurale.

***

Colectivizarea am experimentat-o ”pe viu” în satul bunicilor, în timpul vacanțelor din anii 80. ”Productivitatea” CAP-urilor (cooperative agricole de producție) își avea originea nu în tehnologizare (mecanizare, irigații etc.), ci în exploatarea cât se poate de cinică a țăranilor. Cu excepția a unui inginer agronom și a 2-3 brigadieri (cei care coordonau direct activitatea pe câmp, de cele mai multe ori aleși dintre cei mai fervenți activiști de partid din mediul rural), în CAP-uri nu existau salariați. Pentru munca depusă, membrii cooperatori erau normați și plătiți într-un fel de acord (de genul ”plata cu ziua”, o zi lumină de muncă fiind considerată ”o normă”). Astfel, adunau 2-300 de lei (maxim) la finalul unei luni, dar nu pe tot parcursul anului, ci doar în funcție de sezoanele agricole (prășit primăvara și vara, cules toamna). În medie, un țăran cooperator câștiga sub 100 de lei/ lună (o pâine costa, în aceeași perioadă a anilor 80, 5 lei). Acestei remunerații i se adăuga o cotă de 10% din produsele recoltate. Însușindu-și 90% din producție și plătind niște sume derizorii țăranilor, evident că agricultura comunistă era ”productivă” (la aceeași ”productivitate” mai contribuiau însă, ”voluntar”, și armata, elevii, studenții, profesorii lor etc., în perioadele ”practicii agricole”)!

Pe lângă remunerația umilitoare și cota de 10% din produse, membrii cooperatori mai aveau dreptul să posede și să exploateze direct 15 ari (1.500 m2, mai puțin de 1/7 dintr-un hectar) în intravilan (dar numai dacă exista suprafață disponibilă în intravilan). E un fapt păstrat în memoria colectivă (nu știu dacă s-au făcut și estimări statistice legate de dimensiunea reală a fenomenului) că, din acei 15 ari (adică 1/7 dintr-un hectar), din cota de 10% și din acea remunerație de nimic, țăranii români nu doar că produceau suficiente alimente pentru propria familie, ci aprovizionau și piețele (mai bine decât aprozarele) și umpleau cămările rudelor de la oraș. Rețineți vă rog aceaste cifre, pentru că sunt esențiale, reflectând productivitatea reală a micilor (extrem de micilor) gospodării rurale: din cultivarea directă a 15 ari de teren (exemplul e din zonă de dealuri subcarpatice, așadar un teren agricol mediu spre slab) și din 10% din produsele de la CAP (distribuția/împărțirea acestui 10% se făcea în funcție de numărul de membri ai cooperativei, nu în funcție de suprafața terenului cu care ”a intrat” fiecare în cooperativă), țăranii obțineau mai mult decât era necesar pentru ”subzistență” (din valorificarea acestui surplus la piață sau crescând porci vânduți tot contra unor sume derizorii la centrele de achiziționare, bunicii au reușit să-l susțină la facultate pe tata). Vă las d-voastră bucuria de a calcula cât se poate obține, exploatând în mod direct, chiar și tradițional, nu 15 ari, ci 2-3 sau 10 ha de teren.

(Oarecum tangent temei acestui articol: teoreticienii ”statului minimal” au solicitat, iar Guvernele Boc a fost pe punctul de a adopta ”principiul contributivității” în domeniul pensiilor; aplicarea acestui principiu foștilor muncitori rurali cooperatiști reprezintă un al doilea furt, o a doua mare nedreptate – oficial, ei nu au fost angajați/salariați, nu au ”vechime în muncă” și nici nu au contribuit la fondul de pensii; în realitate ei au fost supra-impozitați, supra-fiscalizați, de către fostul stat comunist, la nivelul de aproape 80-90% din veniturile rezultate de pe urma muncii lor; contribuțiile lor sociale reale au fost imense, acoperind falimentul unei mari părți din industria dezvoltată și susținută artificial).

(…)

***

Comasarea și industrializarea capitalistă a agriculturii

Comasarea și industrializarea agriculturii în sistemul capitalist presupune aceeași de-colonizare și eliminare a țăranilor/fermierilor. Totuși, cu unele diferențe. După cum am arătat productivitatea comasării de tip comunist se baza, în primul rând, nu pe tehnologizare, ci pe însușirea muncii cooperatorilor (mai exact printr-o recompensare derizorie a acesteia, limitată la aproximativ 10% din producție). Comasarea capitalistă îi scoate cu totul din ecuație pe țărani. Mono-culturile, în special cele cerealiere, necesită extrem de puțină forță de muncă. Cu 2-3 tractoare, prășitoare, semănători, secerători etc.), așadar 2-3 tractoriști (aceiași pentru diferitele utilaje, pentru că nu sunt folosite simultan), un mecanic, un inginer agronom, și încă 3-4 persoane auxiliare (contabil, administrator, paznic, magazioner etc.) se pot cultiva zeci și zeci de hectare de teren. Eliminarea buruienilor prin prășit e înlocuită de chimicale sau de OMG-uri (care secretă singure substanțele care elimină buruienile și dăunătorii). Mono-culturile pot fi, de asemenea, în cea mai mare parte recoltate tot mecanizat/industrializat (iar disponibilizarea mâinii de lucru merge și mai departe, în sectorul de prelucrare a produselor alimentare).

Dincolo de eliminarea țăranilor din procesul de producție, comasarea industrializată crează iluzia unei producții (nu a productivității – voi reveni asupra distincției) crescute. De fapt, crește producția doar a anumitor tipuri de plante și soiuri (în special cereale) care pot fi exploatate în acest sistem super-tehnicizat (și profitabil prin diminuarea drastică a chetuielilor salariale). Industrializarea și comasarea capitalistă e orientată nu către necesarul de produse agricole, ci doar către acele culturi care pot fi exploatate la modul CEL MAI profitabil din punctul de vedere al marelui proprietar de terenuri.

În plus, și productivitatea e una pe termen scurt și, în cele mai fericite cazuri, pe termen mediu. Efectele industrializării masive a agriculturii se pot vedea astăzi: distrugerea prin mono-cultură, chimizare, exces de OMG-uri etc. a unor imense suprafețe de teren agricol. Refacerea lor necesită timp și costuri uriașe, de cele mai multe ori socializate (prin intermediul lobby-știlor de serviciu, marile companii reușesc să obțină subvenții și fonduri publice sub pseudo-argumentul utilității publice a refacerii terenurilor în cauză). ”Calitatea” produselor obținute cu ajutorul ”productivității” chimicalelor și/sau OMG-urilor generează alte probleme de sănătate (cu costurile aferente, evident, socializate).

Eliminarea unei imense mase de lucrători agricoli ridică alte semne de întrebare în privința așa-zisei ”productivități” a comasării industrializate. În perioada comunistă, o mare parte a pupulației rurale a fost mutată la oraș, pentru a lucra în ”fabrici și uzine”. ”Fabrici și uzine” închise între timp, fără a se deschide altele care să preia această mână de lucru. Fenomenul e similar și în economia ”de piață”, unde industria (la rândul ei tot mai tehnologizată și robotizată) e incapabilă să preia și să mențină pe termen lung imensul surplus de populație provenit din zonele rurale. Toate acestea se traduc în imense costuri sociale. Costuri sociale acoperite într-o măsură extrem de mică de taxele și impozitele încasate de pe urma ”productivității” agriculturii.

***

Făcând o scurtă recapitulare, se impun câteva concluzii:

  • În România avem un exemplu extrem de clar (reforma agrară din anii 20 ai secolului trecut) care arată că fărâmițarea proprietăților agricole nu exclude productivitatea; dimpotrivă, exploatarea loturilor mici și medii (prin cultivarea unei diversități de plante) este productivă și profitabilă atât la nivel macro-economic (România devenind pricipal exportator european de alimente), cât și social, la nivelul unei mari mase de populație (peste 50% înainte de al doilea război mondial și de comasarea de tip comunist);
  • Productivitatea comasării de tip comunist este una falsă, bazată pe recompensarea injustă a muncii agricultorilor;
  • Productivitatea comasărilor de tip capitalist este, de asemenea, falsă, generând migrări importante de populație (dinspre rural către urban) cu toate costurile sociale aferente, distrugeri ireversibile de mediu (sau reversibile în timp, dar, de asemenea, tot în urma unor costuri socializate); profitul se regăsește, de fapt, doar în conturile marilor companii agricole și ale acționarilor acestora;
  • Cifrele prezentate la începutul acestui text (preluate din lucrarea ”Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, V. Axenciuc, vol. II. ”Agricultura”, Editura Academiei, București, 1996) prezintă și un raport putem spune ideatic (ținând cont de efectele produse) între proprietatea mică și medie (aproximativ 80% din terenurile arabile, cu accent însă pe proprietatea sub 10 ha – 64%) și marea proprietate (aproximativ 20% din terenuri); acest raport asigură o producție echilibrată între necesarul de culturi productive pe suprafețe mari și cele care sunt productive și pe suprafețe mici.

***

Ce avem la ora actuală în România?

  • Politici care au încercat și au pus piedici serioase în anii 90 în refacerea proprietăților agricole (atât a celor mici, cât și a celor mari);
  • Un discurs aproape unilateral (la nivel politic, economic, mediatic) conform căruia doar comasarea terenurilor agricole ar fi ”productivă”;
  • Un discurs aproape unilateral care ”glorifică” avantajele vieții urbane în raport cu viața în mediul rural; lipsa oricăror politici menite să dezvolte infrastructura din mediul rural și creșterea calității vieții – (re)amintesc aici doar încurajarea medicilor și profesorilor, prin facilități și bonusuri, pentru a practica în mediul rural, în contra-pondere cu ”încurajarea” acelorași categorii profesionale de a pleca din țară);
  • O terminologie agresiv-manipulativă, care califică drept agricultură de subzistență, agricultura practicată de majoritatea țăranilor români (de fapt, reiau cifrele asupra cărora v-am atras atenția: pentru o familie din zona rurală cultivarea a 15 ari de teren – mai puțin de 1/7 dintr-un ha – și 10% din producția de pe alte terenuri a generat mai mult decât subzistență);
  • Pentru cei care se miră (cum s-a întâmplat la articolul anterior pe aceeași temă) de ce ”nu văd surplusul de produse agricole românești în piețe și/sau supermarketuri”, răspunsul e dureros: milioane de litri de lapte ajung, în fiecare zi, la porci (la modul cel mai propriu), din cauza prețului de achiziție înjositor și descurajant (60-70 de bani/litru), a lipsei unor micro-întreprinderi de procesare; milioane de tone de legume au ajuns anul trecut la gunoi din cauza aceleiași lipse de micro-întreprinderi de procesare și a unei rețele de achiziție-distribuție (și cât de bine ar fi prins atât agricultorilor, cât și economiei românești, în ansamblu, să scoată într-un an de secetă ca 2012, aceste produse procesate pe piață);
  • La capitolul de absorbție de fonduri europene, atât cele legate de dezvoltarea infrastructurii, cât și de deschiderea unor micro-întreprinderi de procesare (amintite anterior), România se află pe ultimul loc în UE; și nu doar că nu a sprijinit atragerea acestor fonduri europene, dar onor-guvernanții și adminstrațiile publice (la toate nivelurile) le-au pus bețe în roate cu vârf și îndesat celor care au avut inițiative în acest sens;
  • Un alt discurs unilateral care reclamă lipsa de fiscalizare a sectorului agricol și necesitatea unei supra-taxări a micii proprietăți agricole (!!! – absolut jenante declarațiile econosmistului-șef de la BNR în acest sens), în condițiile în care nu s-a făcut ceva ca micii agricultori să-și poată valorifica surplusul de produse (ca să ai ce impozita/fiscaliza);
  • Un început de comasare a terenurilor agricole (sub forma persoanelor juridice înregistrate în România, străinii dețin deja aproape 10% din terenul arabil), prin achiziționarea la prețuri derizorii (am scris aici despre diferența enormă între prețul de piață și valoarea reală a terenurilor agricole);
  • Un termen (de șapte ani de la aderarea la UE) care expiră în 2014, după care persoanele din UE vor putea achizționa ”la liber” proprietăți agricole în România, cu un efect cât se poate de previzibil – accelerarea comasării.

***

În loc de concluzie finală:

În momentul împlinirii termenului de șapte ani, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia au solicitat UE (și au obținut) prelungirea acestuia. Desigur, guvernanții (foști și actuali) și specialiștii în agricultură și economie din România sunt mai deștepți decât cei din Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. De aceea, și românii trăiesc mai bine decât maghiarii, polonezii, cehii și slovacii… Sau nu?

Vezi si:

Revoltătorul preț al vânzării de țară. La propriu și la bucată

Soluția de care avem nevoie: Întreprinderile de tip cooperatist

Advertisements

Wendell Berry: Modelul agrarian și industrialismul

2 Comments

Gradul de eroziune a solului nostru continuă să crească inadmisibil. Continuăm să poluăm solul şi râurile cu substanţe toxice. Continuăm să ne pierdem gospodăriile rurale, ca urmare a celei mai distructive dezvoltări urbane. Marile corporaţii agricole, care erau, în mare parte, naţionale în 1977, au devenit globale, eliminând diversitatea agricolă – care era benefică mai ales pentru fermierii şi consumatorii locali – în favoarea monoculturilor realizate prin utilizarea de biotehnologii şi protejate de brevete, profitabile doar pentru corporaţii. Scopul acestei noi economii globale este, cum a spus, pe bună dreptate, Vandana Shiva, acela de a înlocui „democrația alimentară” printr-o „dictatură alimentară” globală.

Industrialismul instaurează o ordine economică din care este eliminat specificul local şi ne înstrăinează de locul unde ne-am născut. El aplică aceleaşi metode şi tehnologii în estul şi vestul american, în Statele Unite şi în India. Continuă, astfel, colonialismul economic. Transferul puterii coloniale, pe care o deţineau monarhiile europene, către corporaţiile globale constituie, probabil, tema dominantă a istoriei moderne. Mereu a fost aceeaşi poveste a concentrării puterii economice exploatatoare în mâinile câtorva persoane străine de locurile şi oamenii supuşi exploatării. O astfel de economie este menită să distrugă, oriunde ajunge să domine, economiile agrariene adaptate locurilor respective. Unul dintre principiile fundamentale ale industrialismului a fost mereu acela de a forţa lucrătorii să muncească departe de casă.

De la început efectul ei a fost distructiv, împiedicând ocuparea forţei de muncă la nivel naţional şi ruinând economiile naţionale. Funcţia economică a gospodăriei o reprezintă tot mai mult consumul de bunuri cumpărate. Fermele au început să depindă tot mai mult de consum, prin urmare eşuează deoarece costurile pentru consum depăşesc veniturile din producţie.

Întrucât industrialismul nu se poate raporta la lucrurile vii decât ca la nişte maşini şi nu le poate acorda decât o valoare utilitară, concepe agricultura şi silvicultura ca forme de exploatare. Astfel, nu poate utiliza pământul fără a abuza de el.

Dispreţul manifestat în industrialism faţă de micile proprietăţi, faţă de mediul rural sau natural se traduce în dispreţ faţă de sistemele economice descentralizate, faţă de orice formă de autonomie locală în procurarea hranei sau în satisfacerea altor nevoi. „Soluția” industrială este aceea de a extinde la scară uriaşa munca şi comerţul. Astfel, Marile Idei, Marile Finanţe şi Marea Tehnologie sunt aplicate micilor comunităţi, economii şi ecosisteme rurale – industria şi experţii fiind străini şi ostili locului în care sunt aduşi. Nu se pune niciodată problema adaptării ideilor, scopurilor sau tehnologiei la specificul acelui loc. Rezultatul este că probleme care pot fi remediate la nivel local sunt înlocuite de probleme globale, pentru care nu există rezolvare globală. Între timp, companiile globale au redus sau au anulat posibilitatea remedierii problemelor la nivel local. Exact aceasta este situaţia în agricultura actuală. Forţarea tuturor localităţilor rurale să se conformeze condiţiilor economice impuse din afară de câteva corporații mari a cauzat probleme de cele mai mari proporţii, precum distrugerea solului, scăderea diversităţii genetice, poluarea apelor subterane, probleme care pot fi remediate doar prin practicarea unei agriculturi în cadrul unor ferme mici locale, alimentate cu energie solară, diversificate. Însă această remediere va fi dificilă, după jumătate de secol de agricultură industrială.

Astfel, economia industrială este în mod inerent agresivă. Provoacă sărăcirea unui loc cu scopul de a îmbogăţi peste măsură alt loc, potrivit ambiţiei colonialiste care o animă. O parte a costului „externalizat” al acestei colonizări este declanşarea unui şir nesfârşit de războaie.

Industrialismul începe cu invenţia tehnologiei. Agrarianismul porneşte de la lucrurile date: pământ, plante, animale, vremea, nevoia hranei şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi privind practicarea agriculturii. Industrialiştii sunt mereu gata să ignore, să vândă sau să distrugă trecutul pentru a câştiga bogăţia, confortul şi fericirea care nu au existat deloc înainte, dar pe care aşteaptă să le aibă în viitor. Fermierii agrarieni ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut.

Ceea ce lipsește în mod izbitor din economia și cultura industrială este ideea restituirii. Industrialiștii se raporează la lume și la oameni prin acte directe de violență. În general, luăm fără să cerem, folosim fără respect sau recunoștință și nu oferim nimic în schimb.

A percepe lumea şi viaţa ca daruri de la Dumnezeu înseamnă a înţelege economia umană ca fiind într-o criză morală continuă. Viaţa noastră alcătuită din nevoi şi eforturi ne determină, inevitabil, să folosim în timp lucruri aparţinând eternităţii şi să conferim valoare finită unor lucruri recunoscute că fiind infinit valoroase. Este o situaţie periculoasă, care ne cere precauţie, smerenie, săvârşirea cum se cuvine a muncii noastre, respectul faţă de limite. Ne impune să ne asumăm responsabilităţi complexe prin folosirea cu grijă a darurilor pe care le-am primit şi preocuparea de a dărui şi noi în schimb, ceea ce se numeşte gospodărire. Pentru aceasta, este esenţial să înţelegem valoarea nemăsurată a resurselor.

În orice concepție agrariană, problema limitelor este esențială. Fermierii agrarieni înțeleg lucrurile și trăiesc ținând cont de propriile limite. În gospodăria alcătuită după model agrarian, tot ceea ce se întâmplă este determinat sau condiționat de înțelegerea faptului că există suficient pământ, suficientă apă în cisternă, destul fân în hambar și porumb în iesle, destule lemne de foc în magazie, destule alimente în pivniță sau în frigider, suficientă putere în brațe – și că nu e nevoie de o cantitate mai mare din toate acestea. Acest mod de înțelegere a lucrurilor îi determină pe oameni sa aibă o atitudine cumpătată, asigură armonia în familie, relațiile bune de vecinătate si posibilitatea existenței unei economii locale. În cadrul unor limite acceptate, toate acestea devin necesități. Sensul agrarian al abundenței este legat de experiența cumpătării și a posibilității îmbunătățirii traiului respectând limitele.

Acest lucru este opusul ideii industriale că abundența este creată prin violarea limitelor prin mijloace precum mobilitatea oamenilor, mașinile de extracție, transportul pe distanțe lungi, progresul științific și tehnologic. Dacă epuizăm toate posibilitățile pe care ni le oferă un loc, importăm bunuri din locuri îndepărtate sau ne mutăm în alte locuri. Dacă natura ne oferă prea greu roadele ei, i le vom smulge cu forța. Dacă permitem ca lumea să devină prea toxică pentru existența albinelor, oameni de știință pricepuți, probabil cei de la Monsanto, vor inventa mici roboți care vor poleniza florile și vor face miere.

Indiferent de ce ar stabili piața, pământul are valoarea pe care a avut-o mereu: aceeași valoare pe care o au mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul și libertatea; valoarea lui este echivalentă cu valoarea pe care o are viața.

Am văzut mici gospodării situate pe un pământ nedorit de nimeni, și totuși care asigură suficientă hrană, o starea de mulțumire și procurarea de alte bunuri necesare. Oamenii care locuiesc în aceste gospodării practică o agricultură de subzistență – discreditată de către economiștii agricoli și de către alți oameni învățați aparținând erei industriale –, iar ei asociază mereu frugalitatea cu abundența. (…) Chiar și acum, dacă ar fi interesați, economiștii agricoli ar putea găsi mici fermieri care au prosperat nu prin extinderea tot mai mare a dimensiunii fermelor lor, ci prin practicarea normelor străvechi de cumpătare și subzistența, prin acceptarea limitelor propriilor gospodării și știind cât de important este să aibă puțin pământ.

Evident, în societatea industrială, a fi lipsit de pământ nu înseamnă mereu a nu avea un loc de muncă și o casă. Dar capacitatea economiei industriale de a asigura locuri de muncă și case depinde de existența prosperității, însă existența acestui tip de prosperitate din economia industrială este foarte nesigură. În cazul acesta, economia depinde de sporirea unor lucruri care nu sunt folositoare – de ceea ce Edward Abbey numea „ideologia creșterii celulelor canceroase” – și de lăcomia oamenilor cu putere de cumpărare. În lipsa unor aspecte precum creșterea, lăcomia și abundența, oamenii care depind de economia industrială ajung repede să suporte consecințele faptului de a nu avea pământ: lipsa unei slujbe, a unei case și sărăcia. Toate aceasta nu sunt teorie. Le-am vazut petrecându-se sub ochii noștri.

Susținătorii practicilor agrariene se înmulțesc și aceștia nu sunt doar câțiva fermieri și oameni de la țară. În categoria susținătorilor sunt incluși și grădinarii urbani, consumatorii urbani care cumpără alimente de la fermierii locali, consumatori care au devenit neîncrezători în privința calității și siguranței sistemului alimentar corporatist – cu alte cuvinte, oameni care înțeleg ce înseamnă a nu avea pământ.

Traducere de Irina Bazon

sursa: orionmagazine.org

Wendell Berry – economia sustenabila vs. economia bazata pe consum si finante

Despre agricultura de tip industrial

Leave a comment

Sursa: Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu… Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.

Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

Virgil Madgearu – Agrarianism, capitalism, imperialism (citate)

1 Comment

Agrarianism, capitalism, imperialism, pp. 45-59: … s-a desprins necesitatea unei reforme a dreptului de proprietate privata si, ca o reactiune impotriva conceptiei individualiste, s-a ajuns la ideea proprietatii ca functiune sociala. Proprietatea nu mai este privita ca o institutie din care decurg numai drepturi, ci care creeaza prin ea insasi obligatii fata de societate (Pentru intaia oara aceasta conceptie a aflat expresie oficiala in Constitutia germana de la 1919: Folosinta proprietatii trebuie sa fie in acelasi timp serviciu pentru binele obstesc). Aplicatia acestui nou drept de proprietate in ce priveste pamantul se evidentiaza in tendinta de inlocuire a proprietatii de exploatare prin proprietatea taraneasca de munca, manifestata in telurile revolutiei agrare si se oglindeste in toate masurile pentru conservarea structurii agrare, intemeiata pe proprietatea de munca.

… Noul regim agrar din Romania … este produsul aceleiasi tendinte.Nu s-a creat inca institutia de drept a proprietatii taranesti de munca, idealul legiuitorilor vremelnici fiind asigurarea crearii unei clase de mijloc de proprietari. …

Un regim agrar intemeiat pe gospodarii taranesti mici va intretine o populatie densa , va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri. Aceste consideratii rastoarna odata mai mult leitmotivul cunoscut: “revolutia agrara ia fiinta sub influenta si din nevoile industriei” si intaresc adevarul ca regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii”

“S-a dovedit in timpul din urma pe temeiul scurtei experiente de pana acum, comparandu-se conditiile in care e pus un taran invoit si unul emancipat, ca o familie taraneasca improprietarita poate castiga de pe un lot de 5 ha de doua ori mai mult decat o familie invoita la proprietarul mare sau mijlociu sau o familie care argateste “

Raspandirea bunei stari materiale in randurile taranimii va contribui la ridicarea nivelului de trai, sporind si trezind trebuinte noi, ceea ce va produce o extindere a pietei interne pentru produse fabricate. Aceasta este singura baza temeinica pentru dezvoltarea unei industrii mari nationale care la randul ei, imboldind cresterea populatiei orasenesti si ridicandu-i bunastarea, va contribui la formarea unei piete intense pentru produsele gospodaresti taranesti – conditie necesara intensificarii ei.”

Propasirea creditului cooperativ a gonit camatarii de la sate. Cooperatia de productie si desfacere in comun a miscorat posibilitatea de exploatare a taranimii de capital.

Exodul rural este un efect al regimului de MARE PROPRIETATE (sublinierea mea) si munca feudala, Oriunde s-a produs, el se datoreste imprejurarii ca satenii proprietari ai unui petec de pamant si invoiti pe marea si mijlocia proprietate in regimul muncii fortate, nu se mai pot hrani si suporta conditiile animalice de viata, sau ca satenii fara pamant, muncitori agricoli care nu-si pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, isi parasesc vetrele. Ei ingroasa randurile proletariatului industrial, cand exista o industrie nationala, capabila sa-i absoarba, sau altminteri emigreaza in tari straine. Agricultura taraneasca intretine un numar mult mai insemnat de oameni la tara decat agricultura mare.”Statistica dovedeste in Germania ca tinuturile precumpanitor taranesti cuprind si pastreaza un numar indoit si intreit de oameni in comparatie cu tinuturile unde predomina exploatarile mari”(David,nota de subsol). Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va dispare mai repede si mai complet cauza emigrarii…Daca propietatea mare si mijlocie se va pastra in viitor in proportiile ramase dupa expropriere, in regiunile cu populatie densa, fenomenul exodului din aceste parti va avea un caracter grav, cu atat mai mult cu cat va putea fi insotit de o criza de brate de munca agricola, indata ce industria va lua un avant considerabil.

contrastul de interese intre taranime si burghezie se poate manifesta in diferite forme. Burghezia se prezinta la inceput taranului in haina capitalului de camata care-l exploateaza, astfel incat este capabla a-i reduce venitul muncii sub nivelul salariului obisnuit si il constrange a-si vinde petecul de pamant. Organizarea creditului popular cooperativ poate reusi in cele din urma a pune capat acestei situatii”

«tendinta catre o intensitate ridicata a folosirii pamantului se desprinde din insasi fiinta gospodariei familiale taranesti: sporirea prilejului de munca si posibilitatii de existenta pe o suprafata marginita este legea de viata a ei.» Aceste imprejurari evidentiaza ca tendinta naturala de evolutie a agriculturii conduce cu o forta elementara spre dominatia exploatarii mici.realizarea acestei tendinte atarna de imprejurarile social-politice, de conditiile de formatiune a regimului de proprietate adecvat agriculturii taranesti, de ridicarea gradului de cultura generala si speciala a taranimii, de organizarea speciala a mijloacelor de intretinere a fortelor naturale ale pamantului, selectionarea semintelor si innoblarea rasei vitelor, precum si de posibilitatile de organizare a unui sistem de cooperatie, care sa asgure organizarea rationala si valorificarea maxima a muncii taranesti in sistemul economic dominant.”

Cercetarea conditiilor de evolutie a agriculturii a dovedit, insa [spre deosebire de ceea ce credea Marx] ca nu exista in aceasta ramura de activitate economica tendinta naturala de concentrare a pamantului si de despartire a muncitorului de instrumentul sau de munca, iar in loc de «transformarea intregii proprietati a pamantului in forma de proprietate rurala corespunzatoare modului de productie capitalist», are loc un proces invers: prefacerea proprietatii private a pamantului din instrument de exploatare si dominatie in instrument de munca – proprietatea de munca.

Aceasta constatare contrazice trilogia claselor sociale, intrevazuta de Marx, ca un rezultat fatal al legii evolutiei societatii capitaliste burgheze, si nimiceste valoarea caracterizarii taranimii drept o clasa de tranzitie intermediara. … Taranimea nu poate fi socotita clasa intermediara, in sensul de dat de Kautsky si alti neomarxisti, dupa care taranii «nu sunt nici numai lucratori, nici numai capitalisti sau proprietari de pamant» [K. Kautsky, 1921], pentru ca taranul tipic n-are venit din proprietatea sa «ca si capitalistul sau proprietarul de pamant», produsul obtinut de el din cultivarea propriului sau pamant, cu munca sa si a familiei lui, fiind un venit din munca si nu un venit din exploatare, ca al capitalistului sau al proprietarului de pamant. Numai in intelesul ca «taranul tipic nu este nici exploatator nici nu e direct exploatat» poate fi exact caracterizata taranimea, drept o «clasa intermediara», intre cea a capitalistilor, de o parte, si a proletarilor, de alta parte.”

In al doilea rand, se crede ca «misiunea istorica» a burgheziei este dezvoltarea fortelor de productie nationala. Dezvoltarea fortelor de productie nationala e la baza existentei oricarui Stat, dar fiecare Stat trebuie sa cunoasca structura sa social-economica. Baza existentei noastre de Stat este agricultura; suntem, orice am zice si orice am face, un Stat de tarani. Prin lichidarea fortata de razboi a feudalismului agrar, noua zecimi din exploatarile agricole sunt taranesti. Organizarea productiei nationale inseamna, inainte de toate, crearea conditiunilor pentru ridicarea productiei nationale a agriculturii taranesti: creditul, cooperatia si scoala. Aceasta nu poate fi insa misiunea oligarhiei financiare, pentru ca in tendinta ei fireasca intra sistemul de exploatare a muncii taranesti pe calea aparatului de circulatie si apasarii fiscale, care este impotriva intereselor de dezvoltare a productiei nationale. Intensificarea productiei agricole taranesti este insa conditia sine qua non pentru crearea unei industrii nationale, in raport cu fortele naturale de existenta, o industrie nationala care sa fie cu adevarat creatoare.” (Virgil Madgearu, p. 120)

(Agrarianism, capitalism, imperialism)

Vezi si:

Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura traditionala

Ion Mihalache: „Corporatismul nu se potrivește cu România”

%d bloggers like this: