Home

Ziua Sfântului închisorilor, mărturisitorul și multpătimitorul Valeriu Gafencu. Era „ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină de la care fiecare lua putere sufletească”/ „unde mergea, toată celula devenea o rugăciune”

4 Comments

64 de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului martir și mărturisitor din temnițele comuniste Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu Mănăstirea-Diaconești2

“Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin.

Sunt fericit, căci dacă mi-e îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea această plină de deșertaciuni (…).
Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească.” (Sf. Valeriu Gafencu, scrisoare către părintele Arsenie Boca)

Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)
Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!” (Pr. Gheorghe Calciu)

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: More

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Leave a comment

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

detinutul-profet_ioan-ianolideFragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei. More

PS Ambrozie: Nu mai avem voie să vorbim despre Sfinții închisorilor, despre jertfa lor, despre Mircea Vulcănescu, despre cei care au pătimit la Aiud, la Gherla…

1 Comment

Din predica ținută de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, la Schimbarea la Față:

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Iustin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim…

Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte… More

Lacrimă și har/ Cuvinte vii de la părintele-martir Constantin Sârbu/ „Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat”

1 Comment

Parintele Constantin Sarbu Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010„Nimic nu este mai necesar între oameni decât Dumnezeu şi decât iubirea adevărată şi statornică. Iubirea este în stare să facă singură cât toate celelalte împreună, pentru că ea le cuprinde în sine pe toate celelalte. Fiecare iubire curată este binecuvântată pentru timpul cât ţine, dar iubirea care ţine până la capăt este binecuvântată veşnic.

Iubirea care ţine numai o vreme poate avea un preţ mărginit sau poate să nu aibă nici unul. Dar cea care ţine până la capăt, aceea are un preţ nepreţuit, pentru că iubiri vremelnice pot fi oricâte, dar iubirea până la capăt nu este decât una.

Lumea avea nevoie şi de adevăr şi de iubire. Ca să fie înţeles, adevărul avea nevoie de dovadă minunilor. Ca să fie urmată, iubirea are nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arata pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit şi iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învăţătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una străluceşte prin cealaltă: adevărul prin iubire şi iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor. Ca să poţi cunoaşte pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat. Dacă după aceasta cauţi să cunoşti pe cineva, nu te vei înşela niciodată.” (Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010, p. 128)

„Cartea zugrăveşte chipul aureolat de sfinţenie al Părintelui Constantin Sârbu, unul dintre sutele de preoţi martiri din timpul regimului comunist. Viaţa lui, urzită din lacrimi şi har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni. Condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin Jilava, Aiud şi Gherla, primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, pe care a transformat-o în scurt timp într-o adevărată oază de credinţă şi mărturisire în mijlocul deşertului comunist. Iritată, Securitatea i-a înscenat Părintelui o moarte „umanitară”, la 23 octombrie 1975. Duhul Părintelui a rămas însă viu şi lucrător prin fiii săi duhovniceşti, prin predicile şi sfaturile sale pline de înţelepciune şi har. Viaţa şi învăţăturile Părintelui Constantin Sârbu, adunate în cartea de faţă, sunt un îndreptar preţios astăzi, când creştinilor li se cere din nou examenul credinţei şi al mărturisirii creştine.” (Editura Bonifaciu)

14/15 mai 1948 – odioasa „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”

2 Comments

Morminte dragi, lumină vie,icoana Sfintii Martiri de la Aiud

Sporite’ntr’una an de an,
Noi v’auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până’n temelii,
Căci arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse’n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma’n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s’au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru’n el v’aduce
Îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.

(Radu Gyr – Imn morţilor)

Extras intr-un interviu cu Părintele Iustin Pârvu:

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

More

28 de ani de la trecerea la Domnul a marturisitorului si blandului patimitor Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu Gafencu

5 Comments

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Domnul să îl odihnească între Sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.” (Ioan Ianolide)
Cititi mai mult: https://irinamonica.wordpress.com/2012/03/19/o-lume-fara-suflet-si-fara-dumnezeu/

“Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu. More

Părintele Iustin Pârvu, despre o minune trăită de deținuții închisorilor comuniste în ziua Sfinților Trei Ierarhi / Cântare de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi

Leave a comment

„Doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan.

O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. More

24 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, „duhovnicul de foc”, profet al neamului şi luptător neclintit pentru apărarea dreptei credinţe. Un minunat reportaj, mărturii, evocări

2 Comments

icoana Parintele Arsenie Boca fresca pictata de Ioan si Camelia Popa

„Cea mai curată parte a României se adună la Prislop de ziua Părintelui”

„Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.

De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.

Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. … procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.

More

2 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Adrian Făgeţeanu. “În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă”

Leave a comment

adrian-fageteanu

“Părintele Adrian a trecut prin multe. Îşi aminteşte, dar nu insistă. Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală şi fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care părintele îl pomeneşte şi astăzi la rugăciune, dimpreună cu soţia, Păuna, şi copilul, Toader), dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!“. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

(Sorin Preda – Extrase din articolul “La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic”, apărut în revista “Formula AS”, nr. 611/2004)

Cititi mai mult pe http://www.fericiticeiprigoniti.net/adrian-fageteanu/907-parintele-adrian-fageteanu-de-sapte-ori-mort-si-inviat.

Cititi si: Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

Cartea despre Părintele Adrian Făgețeanu: „Viața mea. Mărturia mea”

Ultimul sau interviu:

Pr. Gheorghe Calciu, despre Paştile anului 1981, în închisoarea Aiud

3 Comments

Părintele-Gheorghe-Calciu

Hristos a Înviat! Aiud, 1981 Prima experienţă a avut loc în ziua de Paşti. La ora şapte dimineaţa gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se.

În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare – şi, i-am spus: Hristos a Înviat! Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalţi gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine şi mi-a răspuns: Adevărat a Înviat! La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: ştiam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe, în dimineaţa Învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: “Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi să vedeţi locul unde fusese pus” (Mt. 26, 5-6).

Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră şi umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă.

Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului, îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual şi nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriţi”.

Împreună liturghisire cu caraliul

“Câtă vreme am stat în închisoare am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă.

Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace, pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: “Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar, pentru noi care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor. 1, 18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine – era zi de foame, fără hrană. Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul – cu mâinile înălţate – rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.

În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu – De profundis – ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului.

Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine – nu mai mare de 30 de grame – pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.

Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie. Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame. Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.

A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.

M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: – Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut! – Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.

V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu – suferinţa şi consolarea divină – pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă.

icoana Invierea 5

Cititi si: Săptămâna Patimilor: „Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg”

Older Entries

%d bloggers like this: