Home

65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu

1 Comment

Mircea Vulcanescu65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu, pe care duşmanii neamului românesc doresc să-l şteargă din istoria şi conştiinţa românilor.

“ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. (…) Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. (…) ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici.” (Emil Cioran)

“…era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu. More

Advertisements

Ziua Sfântului închisorilor, mărturisitorul și multpătimitorul Valeriu Gafencu. Era „ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină de la care fiecare lua putere sufletească”/ „unde mergea, toată celula devenea o rugăciune”

4 Comments

64 de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului martir și mărturisitor din temnițele comuniste Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu Mănăstirea-Diaconești2

“Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin.

Sunt fericit, căci dacă mi-e îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea această plină de deșertaciuni (…).
Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească.” (Sf. Valeriu Gafencu, scrisoare către părintele Arsenie Boca)

Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)
Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!” (Pr. Gheorghe Calciu)

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: More

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Leave a comment

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

detinutul-profet_ioan-ianolideFragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei. More

PS Ambrozie: Nu mai avem voie să vorbim despre Sfinții închisorilor, despre jertfa lor, despre Mircea Vulcănescu, despre cei care au pătimit la Aiud, la Gherla…

1 Comment

Din predica ținută de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, la Schimbarea la Față:

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Iustin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim…

Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte… More

Lacrimă și har/ Cuvinte vii de la părintele-martir Constantin Sârbu/ „Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat”

1 Comment

Parintele Constantin Sarbu Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010„Nimic nu este mai necesar între oameni decât Dumnezeu şi decât iubirea adevărată şi statornică. Iubirea este în stare să facă singură cât toate celelalte împreună, pentru că ea le cuprinde în sine pe toate celelalte. Fiecare iubire curată este binecuvântată pentru timpul cât ţine, dar iubirea care ţine până la capăt este binecuvântată veşnic.

Iubirea care ţine numai o vreme poate avea un preţ mărginit sau poate să nu aibă nici unul. Dar cea care ţine până la capăt, aceea are un preţ nepreţuit, pentru că iubiri vremelnice pot fi oricâte, dar iubirea până la capăt nu este decât una.

Lumea avea nevoie şi de adevăr şi de iubire. Ca să fie înţeles, adevărul avea nevoie de dovadă minunilor. Ca să fie urmată, iubirea are nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arata pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit şi iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învăţătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una străluceşte prin cealaltă: adevărul prin iubire şi iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor. Ca să poţi cunoaşte pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat. Dacă după aceasta cauţi să cunoşti pe cineva, nu te vei înşela niciodată.” (Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010, p. 128)

„Cartea zugrăveşte chipul aureolat de sfinţenie al Părintelui Constantin Sârbu, unul dintre sutele de preoţi martiri din timpul regimului comunist. Viaţa lui, urzită din lacrimi şi har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni. Condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin Jilava, Aiud şi Gherla, primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, pe care a transformat-o în scurt timp într-o adevărată oază de credinţă şi mărturisire în mijlocul deşertului comunist. Iritată, Securitatea i-a înscenat Părintelui o moarte „umanitară”, la 23 octombrie 1975. Duhul Părintelui a rămas însă viu şi lucrător prin fiii săi duhovniceşti, prin predicile şi sfaturile sale pline de înţelepciune şi har. Viaţa şi învăţăturile Părintelui Constantin Sârbu, adunate în cartea de faţă, sunt un îndreptar preţios astăzi, când creştinilor li se cere din nou examenul credinţei şi al mărturisirii creştine.” (Editura Bonifaciu)

14/15 mai 1948 – odioasa „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”

2 Comments

Morminte dragi, lumină vie,icoana Sfintii Martiri de la Aiud

Sporite’ntr’una an de an,
Noi v’auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până’n temelii,
Căci arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse’n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma’n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s’au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru’n el v’aduce
Îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.

(Radu Gyr – Imn morţilor)

Extras intr-un interviu cu Părintele Iustin Pârvu:

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

More

28 de ani de la trecerea la Domnul a marturisitorului si blandului patimitor Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu Gafencu

5 Comments

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Domnul să îl odihnească între Sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.” (Ioan Ianolide)
Cititi mai mult: https://irinamonica.wordpress.com/2012/03/19/o-lume-fara-suflet-si-fara-dumnezeu/

“Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu. More

Părintele Iustin Pârvu, despre o minune trăită de deținuții închisorilor comuniste în ziua Sfinților Trei Ierarhi / Cântare de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi

Leave a comment

„Doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan.

O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. More

24 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, „duhovnicul de foc”, profet al neamului şi luptător neclintit pentru apărarea dreptei credinţe. Un minunat reportaj, mărturii, evocări

2 Comments

icoana Parintele Arsenie Boca fresca pictata de Ioan si Camelia Popa

„Cea mai curată parte a României se adună la Prislop de ziua Părintelui”

„Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.

De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.

Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. … procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.

More

2 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Adrian Făgeţeanu. “În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă”

Leave a comment

adrian-fageteanu

“Părintele Adrian a trecut prin multe. Îşi aminteşte, dar nu insistă. Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală şi fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care părintele îl pomeneşte şi astăzi la rugăciune, dimpreună cu soţia, Păuna, şi copilul, Toader), dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!“. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

(Sorin Preda – Extrase din articolul “La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic”, apărut în revista “Formula AS”, nr. 611/2004)

Cititi mai mult pe http://www.fericiticeiprigoniti.net/adrian-fageteanu/907-parintele-adrian-fageteanu-de-sapte-ori-mort-si-inviat.

Cititi si: Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

Cartea despre Părintele Adrian Făgețeanu: „Viața mea. Mărturia mea”

Ultimul sau interviu:

Older Entries

%d bloggers like this: