Pat Buchanan: Quo Vadis, America?

De ziua națională a Statelor Unite ale Americii, ActiveNews vă oferă comentariul lui Pat Buchanan. Patrick Buchanan este comentator și analist american, fost consilier a trei președinți americani: Richard Nixon, Gerald Ford și Ronald Reagan. Este jurnalist și autor a numeroase best-seller-uri.

„Dreptul natural – legea lui Dumnezeu – va fi întotdeauna deasupra dreptului comun”, a declarat Alveda King, nepoata lui Dr. Martin Luther King Jr. și lider creștin de profesie. „Dumnezeu va avea ultimul cuvânt în această chestiune.”

Dar acum judecatorul Anthony Kennedy are ultimul cuvânt.

Căsătoria între persoanele de același sex a devenit Lege a țării, fiincă dreptul homosexualilor și al lesbienelor de a se căsători este menționat chiar acolo, în al 14-lea Amendament al Constituției, care a fost ratificat în 1868. Pur și simplu, noi nu l-am observat.

Tony Kennedy a constatat ceea ce, anterior, nicio instanță judecătorească nu a băgat de seamă.

Lăsând la o parte absurditatea deciziei, aceasta reprezintă un alt pas înainte către revoluția pentru care pleda Antonio Gramsci. Înainte de a putea cuceri Occidentul – arăta marxistul italian –, trebuie să-i cucerim cultura.

„Unica salvare” propusă de Ludwig von Mises

de John Médaille

În general, preoții atrag atenția în predicile lor asupra păcatelor noastre personale fără a avea în vedere și implicațiile sociale sau legătura dintre păcat și încălcarea unei ordini sociale drepte. Este un lucru ciudat, de vreme ce păcatul înseamnă tocmai distrugerea relației bune dintre om și aproapele lui, dintre om și Dumnezeu, relație care asigură menținerea acestei ordini. Ceea ce duce la tulburarea acestei ordini este păcatul. Acest lucru este exprimat negativ în cele Zece Porunci („Să nu ucizi, să nu furi, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” și așa mai departe) și pozitiv în Predica de pe Munte („binecuvântați pe cei care vă vatămă” etc.).

Învățătura Bisericii nu dictează un anumit sistem social sau economic, ci doar stabilește criteriile în funcție de care poate fi judecat orice sistem social sau economic. Rămâne la latitudinea laicatului să elaboreze sisteme adaptate contextului lor social și istoric, sisteme care să țină cont de aceste criterii. Cel mai adesea, se refuză o astfel de soluție. Nu este vorba de faptul că oamenii credincioși nu sunt implicați în viața politică și socială a țării. Dar, de multe ori, fac acest lucru separat de convingerile lor religioase și de învățătura Bisericii, deoarece ei consideră că problemele sociale și religia sunt domenii separate. Multe exemple de acest fel pot fi întâlnite la stânga politică, dar cele mai multe se găsesc în zona dreptei, mai precis, încercarea de a „boteza” economia de factură esențial iluministă a lui Ludwig von Mises și a Școlii austriece.

„Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”

“Daca mi s-ar cere sa identific principala caracteristica a secolului XX in intregimea lui, as fi din nou incapabil sa gasesc ceva mai precis decat ca: oamenii au uitat de Dumnezeu. Decaderea constiintei umane, lipsita de dimensiunea sa divina, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Razboi Mondial si mare parte din situatia in care ne aflam acum se datoreaza acestuia. A fost un razboi – a carui amintire tinde sa se stearga – care a izbucnit cand Europa, plesnind de sanatate si abundenta, a cazut intr-o furie a auto-mutilarii ce i-a distrus fortele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna.

Din Revolutia Franceza si din ura acesteia fata de Biserica, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia ca “revolutia trebuie sa inceapa cu ateismul”. Si acesta este adevarul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atat de organizata, de militarizata si de tenace in ura ei (fata de Dumnezeu, n.tr.) precum cea practicata de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forta care sta in centrul sistemului filosofic al lui Marx si Lenin, mai importanta decat toate falsele lor lozinci economice si politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central.

Profesorii atei educa tanara generatie din Vest in spiritul urii fata de propria societate. Prinsi de patosul retoric uitam ca defectele capitalismului nu reprezinta nimic altceva decat defectele de baza ale firii omenesti, carora li s-a dat o libertate neingradita precum si tot felul de drepturi ale omului; uitam ca in regimul comunist (iar comunismul le sufla acum in ceafa formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stapanesc practic orice persoana aflata intr-o pozitie de autoritate, in timp ce toti ceilalti sunt egali – o egalitate a sclavilor traind in saracie lucie.

Ura intretinuta in mod deliberat se raspandeste astfel in jur, contamineaza tot ce e viu, viata insasi, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plina de amaraciune a secolului XX piere ca urmare a acestei uri, caci arta e neroditoare fara dragoste. In Est arta s-a prabusit pentru ca a fost doborata si calcata in picioare, dar in Vest a decazut voluntar, un declin artificial si ostentativ, in care artistul in loc sa incerce sa reveleze divinul (prin arta, n.tr.), se pune pe el insusi in locul lui Dumnezeu. Si in acest caz suntem martorii aceluiasi efect al unui proces universal, in care atat in Est, cat si in Vest, se ajunge la aceleasi rezultate si din nou din acelasi motiv: oamenii L-au uitat pe Dumnezeu.” 

Revoluţia franceză şi creştinismul occidental

De ce avem un mare avantaj faţă de occidentali datorită ortodoxiei. Cum putem fi un model autentic pentru Occident

Recent (14 iulie) a fost ziua națională a Franței, celebrată drept „sărbătoarea drepturilor omului”, „sărbătoarea emancipării” (după cuvintele preștedintelui Franței), ceea ce este de neînțeles, din moment ce teroarea și crimele de necrezut săvârșite în numele „idealurilor” revoluției au anticipat atrocitățile comise mai târziu sub Lenin, Stalin, Hitler, Mao și teroarea secolului XX. Textul de mai jos a fost inițial un comentariu postat pe rețeaua Facebook:

Apa ca element sfinţitor în sărbătorile creştine și semnificația ei în viața tradițională a satului

(Articol apărut pe 23/07/2013 pe site-ul Tezaur Românesc, în categoria „Creștinism”)

Cele mai importante sărbători creştine în care apa devine element sfințitor, înzestrat cu darul de a însănătoşi şi primeni pe cel care se adapă din ea sau se scaldă în ea sunt „Boboteaza” şi „Izvorul tămăduirii”, de mare însemnătate în lumea satului. De „Bobotează”, Biserica oficiază slujba de sfinţire a apelor ca repetare şi rememorare liturgică a botezului Domnului Hristos în Iordan – care este preînchipuirea propriului nostru Botez, prin care este spălat păcatul strămoşesc; intrarea lui Hristos în apele Iordanului reprezintă o coborâre a Lui în inima Creaţiei decăzute pentru a o restaura şi a o curaţi de păcat, apa din lumea creată devenind, prin botezul Său, „izvor al mântuirii”. Botezul se referă la Învierea lui Hristos, după cum spune şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” [1].

„Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”

“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”
____________
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Editura Omniscop

Citiți și: Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”

Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii

“Satul, cu sociologia lui folclorica, e o imensa familie. Orasul, cu sociologia lui pozitivista, e un infern de dusmanii si ignorari reciproce. In sat, cu economia lui patriarhala, nimeni nu moare de foame pentru ca nu-l lasa solidaritatea organica a satului. In orasul modern, cu economia lui savanta, exemplare umane dintre cele mai alese pier ratacind pe strazi fara sa le arunce nimeni o privire de mila, fara sa caute nimeni de ce sufera, ca atatia poeti blestemati ce sfarsesc uitati prin spitale.

(…)

Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi. Celui dintai – care vietuieste inca, mai mult sau mai putin latent, in sufletul mai tuturor carturarilor nostri – ii datoram poezia romana, atat de frageda si de frumoasa. Celui de-al doilea – care de-abia incepe sa existe pe la noi – ii datoram, nu adancile spaime si nelinisti moderne, pe care inca nu le simtim, ci iritatiile, nevrozele, dezechilibrele sufletesti, care s-au aratat demult in gazetaria noastra, ca apoi sa irumpa si in epica noastra culta.”

(Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, p. 11)

„(…) Prin folclor, omul satului ajunge deopotriva un adanc simtitor al transcendentului, un credincios si un desavarsit cunoscator al lumii sale reale.

Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea iubirii

Fragment dintr-un articol scris acum cativa ani:

Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea ca urmare a renegării bazelor spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt evident este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus.

Cum spune Berdiaev, “acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, şi nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de “frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de “cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae).

Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este apt de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele

Troiţa, biserică în miniatură, semn al credinţei nestrămutate şi al rezistenţei strămoşilor noştri/ Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Mai ales în zonele expuse invaziilor străine (zona dunăreană fiind cea mai afectată), nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” [16]. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos [17]. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!

Cititi aici articolul integral: Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noastre

Din articolul Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creștină:

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii” [10]. Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troiţele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută.” [11]

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea” [12].

Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15) [13]. Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii” [14]

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii” [15].

Fragment din lemnul Sfintei Cruci, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos

Irina Bazon, Tezaur Românesc

[10] Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
[11] Sf. Grigore de Nazians, In Sanctum Pascha, or. XLV, apud Gheorghe Mustață, Crucea Avvei Ghelasie, Editura Platytera, București, 2008, pp. 40-41.
[12] Sf. Ioan Damaschin, 1993, Dogmatica, Editura Scripta, p. 161.
[13] Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în Ortodoxie http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.
[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, citat de Hugo Rahner în Anca Manolescu, Mapa Crucii, Ed. Muzeul Ţăranului Român, 1993, p. 25.
[15] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1993.

Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creştină

09/04/2013

Despre „coloana cerului” ca simbol primordial al legăturii dintre cer şi pământ, aparţinând culturii arhaice, găsim informaţii interesante în două lucrări de referinţă, Coloana cerului, a etnologului Romulus Vulcănescu [1], şi Troiţe româneşti. O tipologie, o iniţiativă mai recentă şi meritorie a cercetătorului Ionel Oprişan [2]. Acest monument primitiv, cu diferitele lui variante, a fost gerenat de o „religie uranică arhaică” (I. Oprişan) și de cultul arborelui cosmic (denumit ulterior „stâlp al cerului”), fiind o formă arhaică a monumentului care va primi mai târziu numele de troiţă.

Arborele sacru era amplasat în mijlocul aşezărilor, care echivala, în lumea arhaică, cu centrul lumii, loc unde se desfăşurau riturile cele mai importante, unde se întrunea sfatul înţelepţilor etc. Cosmosul era închipuit ca un arbore uriaş (arborele cosmic ca „axis mundi”), compus din trei niveluri: subteran (infernul), pământesc şi ceresc. Arborele uneşte sfera chtoniană (subpământeană) şi terestră cu cea uraniană şi însumează în el toate elementele (pământul, în care sunt implantate rădăcinile, apa, din interiorul tulpinii, aerul, din care se hrănesc frunzele, şi focul, care se aprinde prin frecarea a două bucăţi de lemn).

Potrivit lui Mircea Eliade, „arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori” [3]. Arborele cosmic avea puteri tropaice (de atragere a forţelor benefice pe care le revarsă spre pământ divinul) şi apotropaice (de respingere a forţelor malefice). „Pomul vieţii”, prefigurând Sfânta Cruce, apare şi în Vechiul Testament, în mijlocul raiului, fiind copacul nemuririi, așezat alături de pomul „cunoştinţei binelui şi răului”.

Arborele este deseori reprezentat cu coroana în jos, existând credinţa că rădăcinile îşi trag din sferele celeste (spirituale) seva, transportată până în ramurile care se întind pe întregul pământ. În acest mod, pământul este adăpat din rouă cerească, prin care oamenii pot avea acces la nemurire. Această reprezentare are şi valenţe solare, subliniind rolul vital al soarelui, fără de care viaţa nu ar fi posibilă pe pământ.

I. Oprişan identifica trei tipare stilistice predominante pe care această credinţă arhaică uraniană le-a imprimat coloanelor cerului: primul este modelul discofor, pe care îl regăsim şi la multe troiţe de structură creştină, la troiţele cruciforme, şi chiar la formele crucifixiale adoptate din Apusul catolic, în care capul lui Iisus – Hristos este pentru creştini „Lumina lumii” – este reprezentat ca un disc (sau proiectat pe un disc) din care se răspândesc raze solare în toate părţile [4].

Al doilea tipar stilistic îl constituie arborele (întruchipare a arborelui vieţii, a arborelui ceresc şi a arborelui cosmic), simbol descris mai sus, întâlnit în forme foarte variate de troiţe: „de la reprezentări cvasinaturiste ale pomului (cu două, trei, patru, cinci sau chiar şapte braţe) până la structurile stiliforme (triunghi, romb, disc)” [5]. Al treilea tipar stilistic este modelul antropomorf, prezent sub forma unor module masculine sau feminine în cadrul coloanelor cerului şi al troitelor.

---

Romulus Vulcănescu stabileşte, de asemenea, trei categorii principale de coloane ale cerului: „coloane suplicătorii”, în formă de Y, fiind structura cea mai veche, derivată din trunchiul copacului sacru, întruchipând aspiraţia spre infinit a forţei telurice;

„Coloanele comisurale”, în formă de T, amplasate la răscruci și hotare, simbolizând stâlpul ce susţine universul – cu „talpa” orizontală ca suport al cerului (aşadar, aceste două modele au legătură cu arhetipul arborelui); şi „coloanele discofore” (care trimit către arhetipul discofor, despre care vorbeşte I. Oprişan), dintre care cele mai frecvente sunt coloanele solare (alături de cele lunare, stelare şi iconale), cum este crucea înscrisă în cerc şi roata valahă – întâlnim obişnuita asociere dintre discul solar şi cruce.

 Forme de stâlpi cereşti s-au menţinut până în zilele noastre, împărţindu-se, în funcţie de destinaţia care le este acordată, în două categorii: stâlpi ai ciclului calendaristic: stâlpul de arminden (sărbătoare populară de primăvară), stâlpul de sâmedru (numele popular al sărbătorii creştine a Sf. Dumitru, de care sunt legate, în tradiţia populară, diverse practici privind succesiunea ciclică a anotimpurilor), stâlpul de pluguşor; şi stâlpi ai ciclului vieţii: stâlpul de naştere, stâlpul de nuntă, stâlpul funerar. Cel mai răspândit este cel funerar, prezent şi sub alte denumiri: bradul mortului, suliţa sau stâlpul mortului – pus mai ales la căpătâiul tânărului „nelumit” (neînsurat), în vârful căruia este aşezată pasărea-suflet şi de care se anina un clopoţel pentru îndepărtarea duhurilor rele [6].

---

Potrivit celor doi cercetători, troiţa a evoluat din aceste monumente arhaice, moștenindu-le simbolistica şi creând „o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin” (I. Oprişan). Subscriem însă la punctul de vedere expus de Mircea Cristian Pricop în lucrarea Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei [7], unde se subliniază că troiţele „aparţin exclusiv Creştinismului prin tot ceea ce transmit”. Dacă multe dintre simbolurile arhaice legate de vechile credinţe agrare s-au păstrat pe troiţe (sau pe alte elemente de arhitectură ţărănească), creştinismul le-a transfigurat, îmbogăţindu-le cu noi semnificaţii.

Nu poate fi ignorat mesajul creştin prin interpretarea acestui tip de monument exclusiv sau mai ales prin prisma simbolisticii arhaice, din moment ce creştinismul a avut un rol crucial în plămădirea fiinţei poporului nostru şi a viziunii sale despre lume, despre viaţă şi moarte, despre suflet etc. Chiar dacă meşterii populari au preluat o mare parte din fondul arhaic de simboluri, ei şi-au concentrat toate eforturile către transmiterea şi menţinerea mesajului creştin. Mai mult, de creştinism şi de marile sărbători creştine sunt legate, în mod firesc, foarte multe practici şi obiceiuri specifice poporului român.

Cinstirea pe care poporul nostru a acordat-o crucii încă de la începuturile încreștinării sale este atestată prin crucile de tip cenotaf sau arhetroitele descoperite în Scythia Minor, pe care le menţionează Mircea Cristian Pricop în lucrarea sa. Din categoria acestora atrag atenția stelele funerare din secolul al IV-lea de la Tomis, crucile funerare şi prototroițele-cenotaf din secolele V şi VI de la Tomis şi Callatis, blocurile de calcar pe care apare semnul crucii alături de numele unor constructori din timpul domniei lui Justinian I sau de rugăciuni de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu [8].

---

Schimbarea adusă de creştinism a determinat, la noi, o subordonare paşnică a simbolurilor primitive faţă de Cruce. Aşadar, chiar dacă s-au menținut unele valenţe precreştine conţinute în motivele din repertoriul imagistic, supunerea firească a acestora faţă de cel mai puternic semn creştin se datorează faptului că, în această parte a lumii, nu s-a manifestat un antagonism între ele. De pildă, crucea ca simbol arhaic solar, unind cele două axe (N-S şi E-V) într-un singur punct, închipuia contactul dintre planul terestru şi cel celest; un înţeles similar îl are Crucea creştină, creştinismul fiind, în fapt, o doctrina a Luminii [9]. În mod sigur însă, doctrina creştină (ortodoxă) a rămas intactă, fără a primi influenţe din partea cultelor păgâne, care să-i afecteze fondul.

Crucea, prezentă, în perioada precreştină, în structura coloanelor solare sau discofore (în spiritualitatea dacică fiind foarte răspândit cultul soarelui), era, în cultura arhaică, şi un simbol al armoniei contrariilor. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale, iar punctul în care se intersectează braţele închipuia centrul universului.

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii” [10]. Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troiţele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută.” [11]

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea” [12].

Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15) [13]. Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii” [14]

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii” [15].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

(Preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro)

Citiți și: Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noaste

Note:
[1] Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei, București, 1972 .
[2] Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003.
[3] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
[4] Ioan Oprișan, op. cit., p. XXXVIII.
[5] Ibidem, pp. XXXVII-XXXVIII.
[6] Ibidem, p. 11.
[7] Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
[8] Idem, Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturală http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
[9] Ibidem.
[10] Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
[11] Sf. Grigore de Nazians, In Sanctum Pascha, or. XLV, apud Gheorghe Mustață, Crucea Avvei Ghelasie, Editura Platytera, București, 2008, pp. 40-41.
[12] Sf. Ioan Damaschin, 1993, Dogmatica, Editura Scripta, p. 161.
[13] Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în Ortodoxie http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.
[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, citat de Hugo Rahner în Anca Manolescu, Mapa Crucii, Ed. Muzeul Ţăranului Român, 1993, p. 25.
[15] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1993.

Sursele si descrierea imaginilor:
Foto 1: Troiță sub formă de stâlp al cerului. Sursa imaginii: Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30.
Foto 2: Structură morfologică a troiței închipuită în comparație cu arborele. Sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana cerului.
Foto 3: Troiță care a preluat modelul discofor al coloanelor cerului. Din loc. Măldărești, jud. Vâlcea. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie.
Foto 4: Troiță arborigenă din Horezu, jud. Vâlcea. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 5: Troițe derivate din coloane ale cerului. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 6: Coloană a cerului, pe drumul dintre Focșani și Odobesti; troiță de răscruce (colecția de stampe a Academiei Române); cruce de fântână din Ogretin, jud. Prahova; coloană discoforă, pe Valea Oltului, lângă Vișlea de Jos, Făgăraș; Foto 7: coloane ale cerului în formă de T. Sursa imaginilor: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 8: Stâlp funerar cu pasărea-suflet. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, op. cit.
Foto 9: Troiță discoforă, cu „talpa” orizontală de susținere a cerului. http://www.sibart.eu/_files/images/expo/afiş_troiţe.jpg.
Foto 10: Stele funerare (arhetroițe sau prototroițe), sec. V-VI, Tomis. Sursa: Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei.
Foto 12: Icoană de Andrei Rubliov: Răstignirea Domnului.
Foto 13: Fragment din lemnul Sfintei Cruci, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos, http://www.calledtocommunion.com/2012/01/fragments-of-the-cross/.