Hristos Se naşte, slăviţi-L! / Cele mai frumoase colinde româneşti / De ce a trebuit să se nască Hristos

Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă! Cîntaţi Domnului tot pămîntul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit!

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.

Despre frumuseţea colindelor româneşti/ „Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos”

“Colindele ofera un portret extrem de complet si de esentializat al Mantuitorului: «I-a pus numele Hristos/ Ca e nume mai frumos, / E nume mai mangaios;/ I-a pus nume de Hristos,/ Care-n cer sa locuiasca,/ Ca un sfant sa sfatuiasca,/ Cat e lumea sa-mi traiasca,/ Pe pamant sa-mi tot priveasca, sa-mi aleaga/ Toti crestinii din pagani.»

Sunt exprimate in aceste cateva versuri cu o densitate extraordinara, mai multe adevaruri dogmatice. Numele lui Hristos e frumos si mangaios, fapt cat se poate de real, Hristos, in ebraica Masia, insemnand Unsul, unsul lui Dumnezeu, evident. Sunt exprimate, in continuare, dumnezeirea lui Hristos, sfintenia Lui, calitatea Lui de Invatator al lumi vesnici Lui, calitatea de proniator, mereu atent si prezent in viata oamenilor, precum si rolul Lui de judecator, in baza invataturii aduse de El (…)..

Taranul se manifesta adesea cu o mare duiosie si cu multa tandrete fata de Dumnezeu, semn al faptului ca Il simte foarte apropiat, prieten chiar.Tandretea aceasta este mai evidenta, in mod firesc poate, fata de Hristos, care a luat chip de om si care a suportat toate vicisitudinile conditiei umane cazute (afara de pacat, bineinteles), pana la patimire si moarte pe cruce. Dumnezeu este dragul lui, al taranului. La nastere spune ca: <<Vine-un drag de Dumnezeu>>. Dar, in general, <<drag, Domnul Hristos>> sau <<dragul Dumnezeu>> sunt formularile des folosite. Cat despre drag, se stie ca este la romani una dintre expresiile de maxima si casta afectiune.

Despre frumusețea colindelor românești și esența ortodoxă a textelor colindelor / „Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos”

Colindători – 1939

“Prin simplitatea şi curăţia lor, colindele au consti­tuit şi constituie o redută în calea celor care încearcă, pe diverse căi, să rupă unitatea de credinţă, precum şi pe cea naţională a poporului nostru. Or, faptul că în ele respiră puternic duhul creştin de unitate şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar valorează mai mult decât orice apologetică. De aceea, putem spune că în colinde se oglindeşte spiritul autentic al Ortodoxiei: acela de a-L mărturisi sau vesti atât pe Hristos Mântuitorul lumii, cât şi pe Născă­toarea de Dumnezeu.” (Maica Domnului în colindele populare românești)

“Versurile fascinante [ale colindelor] ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.

Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: “Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt.” Verbul “coboară” presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: “mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel.” Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei?

Un ghid al frumuseţii lăuntrice / “Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia”

„Bisericile din lemn
Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om.
Când te apropii de ele parca simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.

“Credinţa
Cu acest cuvânt dumnezeiesc şi sfânt, rostit de Iisus Hristos când S-a despărţit de ucenicii Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” trăiesc toţi creştinii[…] Credinţa că Iisus este cu noi ne-o dovedeşte Biserica Sa, care de două mii de ani n-a putut fi biruită şi nici pustiită…
Ce rost are în lumea aceasta un fir de lumânare?[…] Înseamnă o mărturisire, un crez: cred în lumină, cred în Hristos.

Ca aurul a fost credinţa noastră românească, curată si nepătată. Ca smirna plină de mireasmă sfântă a fost evlavia sufletului şi curăţia trupului oricărui român adevărat. Ca tămâia ce arde în faţa Sfântului Altar a fost rugăciunea şi jertfa poporului român.

Credinţa în Înviere şi în viaţa veşnică a făcut din pescari apostoli, din pacatosi sfinţi şi din oameni fricoşi, eroi şi martiri.”

“[…] Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia.”

Cimitirul

Cimitirul de la Săpânţa e vesel ca toate cimitirele de la noi din tară, în care ne odihnesc părinţii, sub lumina curată a stelelor, în zâmbetul zorilor, încărcate de mireasma florilor.

“Temelia acestui neam este aşezată pe sfintele moaşte ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri […] Fiecare cimitir e un loc sfânt, e ca o biserică în care trebuie să intram cu sfială, cu evlavie şi umilinţă

Colindele
Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca şi cântările sfintelor slujbe bisericeşti. Ele nu fac parte din cântările lumeşti, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creştinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cântă românul când se află departe şi i se face dor de ţara lui, de satul lui, de familia lui.

Colindele noastre sunt cântece de leagăn, pe care fiecare creştin şi român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân şi Împărat…

Cunoaşterea lui Dumnezeu
Toata lumea ştie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaşte cu adevărat şi de aceea, nu-L ascultă, nu –L iubeşte, nu-L urmează.

„Nu Mă cunoaşteţi…” (In. 8,19). Acest cuvânt rostit de Mântuitorul în urmă cu două mii de ani ni se potriveşte nouă, creştinilor de azi. Se potriveşte tuturor celor ce nu-L ascultăm, pentru că nu-L cunoaştem. […]
Când Iisus este cunoscut şi ascultat, atunci se face pace: şi în suflet şi în familie şi în tară şi în lume.”

Dobrogea
Dobrogea este reversul Maramureşului. Marea este cea care sporeşte şi păstrează la infinit freamătul pădurilor, murmurul izvoarelor şi licăritul stelelor. Thalassa, Thalassa, răsună ca o invocare din antichitate, prin care, de-a lungul mileniilor, fiinţa omenească şi-a mărturisit extazul.

Dorul
Acela nu e om dacă nu-i e dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul… Fiecare îşi trăieşte propria catastrofă şi nenorocire… tuturor ne e dor de toţi. Altfel viaţa nu înseamnă nimic…

Drepturile omului
A lupta pentru dreptatea lui Dumnezeu înseamnă a lupta pentru drepturile cele mai sfinte ale omului… Cine calcă poruncile lui Dumnezeu calcă drepturile omului. Orice duşman al lui Dumnezeu este un duşman de moarte al lui omului.
*
Temelia cea mai solidă pentru drepturile omului se găseşte în Evanghelie. Nu există altă temelie pentru mântuirea lumii, pentru izbăvirea omului de suferinţa vremelnică şi veşnică, decât aceea pe care a pus-o Iisus Hristos.

Creştinul
A fi creştin înseamnă a-ţi aminti mereu că tu faci parte dintre cei cărora Iisus Hristos „le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu” (In. 1,12)
*
Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales.”

Din cartea „Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice”, autor: Justinian Chira Maramureşanul, episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/07/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-3.html

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/06/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-2.html

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

„Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat. Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întărim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură” (Horia Bernea)

“Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

(…)

Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei.

Fiecare artist trebuie sa ia creatia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adica in chip de “povara” si obligatie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursa de identitate pentru el si ceilalti. El trebuie in acelasi timp sa pastreze si sa comunice (marturiseasca). El trebuie sa ajute si sa incite pe ceilalti sa comunice cu propriile lor radacini, un rol care este esentialmente legat pentru noi de traditia ortodoxa. Acceptarea acestei misiuni, angajarea fiintei sale profunde in acest scop, da artistului adevarata sa investitura; in fata unei lumi amenintate de descompunere, fortate sa renege reperele fundamentale ale existentei sale, artistul trebuie sa participe la sensul sacrificiului ce a mantuit lumea, el trebuie “sa salveze”. (Horia Bernea, septembrie 1990, in Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006)

“Arta implică soluționarea unei probleme spirituale și mă interesează numai în măsura în care ea oferă o posibilitate de a contribui la soluționarea problemelor spirituale ale timpului nostru.” Horia Bernea,1969

Andrei Tarkovski, despre arta:

„ Artistul a început să-şi privească talentul – care îi este dat – ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explică acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie într-un produs comercial.”

Vezi si:

Horia Bernea: „Cu cât ne îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

Horia Bernea, câteva gânduri despre muzeu

Trei sonate pentru pian de Domenico Scarlatti si cateva ganduri despre arta

Ioan Vlăducă, despre arta tradițională românească

Fragmente din articolul Arta tradițională românească pe cale de dispariție, de Ioan Vlăducă, articol apărut in revista Valea Muntelui, nr. 2/2011.

Despre tradiţie şi kitsch

Intrând pe un site de artizanat, am găsit, amestecat printre obiecte mai mult sau mai puţin valoroase, un „Pandant Swarovski“. Lăsând la o parte faptul că nu se numeşte pandant, ci pandantiv¹, ne surprinde includerea acestuia în rândul obiectelor de artizanat. Tânărul Daniel Swarovski, născut în Boemia de Nord, a fondat în anul 1895 firma Swarovski în Tyrolul austriac. Swarovski este astăzi o marcă foarte apreciată în universul modei, însă nu are nici o legătură cu arta tradiţională românească.

Obiectele de artizanat ar trebui să fie lucrate în stilul artei tradiţionale. Din păcate, domeniul este invadat de kitsch-uri. Conform DEX, termenul kitsch este folosit pentru a desemna un obiect decorativ de prost gust, o reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate şi valorificate comercial. În afară de „Pandantul Swarovski“, mai găsim şi alte kitsch-uri: „Candelă pentru aromaterapie“, „Ceasul pescarului“ şi chiar o sticlă de ţuică „Dracula în tun“.

Despre tradiţie şi artizanat

Dacă este foarte uşor să deosebim kitsch-ul de arta tradiţională, graniţa dintre arta tradiţională autentică şi artizanat este mai greu de trasat.

Factorul principal care deosebeşte autenticul de artizanat este intenţia cu care se realizează un obiect de artă.

Meşterul autentic este animat de o dorinţă spontană, de natură estetică sau duhovnicească. El creează obiectul de artă spre slava lui Dumnezeu şi spre bucuria semenilor săi, adăpându-se şi el din această bucurie, pe măsură ce frumosul iese la iveală prin lucrarea mâinilor. Face acel obiect pentru familia lui, sau pentru a-i învăţa meşteşugul pe copii, sau dăruieşte obiectul de artă unui prieten. Iar în cazul în care vinde obiectele de artă, o face pentru păstrarea tradiţiei strămoşeşti.

Artizanatul are un scop comercial; se urmăreşte câştigarea banilor pe seama unor obiecte care sunt asemănătoare cu cele autentice şi care sunt realizate „pe bandă“, ca într-o fabrică.

Este evident că starea sufletească se imprimă într-un anumit fel în obiectele realizate; de aici provine diferenţa de duh sesizabilă la o cercetare atentă.

Despre tradiţie şi modernism

Obiectul tradiţional românesc ne odihneşte, fie că este o simplă lingură de lemn, o strachină de lut, o masă, un ştergar sau un tablou. Iar născocirile moderne, în cel mai bun caz ne induc o stare de superficialitate, iar în cel mai rău caz produc tulburări psihice.

Există două explicaţii ale acestui fapt: o explicaţie ştiinţifică şi o explicaţie duhovnicească; ele nu se exclud, ci se completează.

Din punct de vedere ştiinţific observăm că obiectele moderne se deosebesc de cele tradiţionale prin material, prin aspect geometric şi prin modul de realizare.

Lemnul, piatra, lutul, fibrele naturale şi culorile vegetale au fost înlocuite cu materiale plastice, aliaje metalice, fibre artificiale şi culori sintetice.

Formele tradiţionale, liniştitoare şi tonice, au fost înlocuite cu forme moderne, impregnate de un dinamism stresant. (…)

În ceea ce priveşte modul de realizare, constatăm că prelucrarea manuală a fost înlocuită cu prelucrarea mecanizată şi automatizată.

Toţi aceşti factori au condus la obţinerea unor obiecte standardizate, uniformizate, colorate strident sau monoton şi lipsite de amprentă personală.

Nu mai mâncăm mămăligă cu brânză din strachină ceramică şi cu lingură de lemn, ci consumăm alimente artificiale din farfurie de plastic şi cu lingură de plastic. Nu mai turnăm vin natural din ulcior în cană de lut, ci turnăm acum sucuri artificiale din recipient de plastic în pahar de plastic.

În sens duhovnicesc observăm mai întâi îndepărtarea omului de Dumnezeu, prin îndepărtarea de materialele create de Dumnezeu. La întrebările copilului: „Cine a făcut lemnul? De unde este piatra? Cine a făcut fructele? Cine a făcut cânepa?“, mama îi răspunde: „Dumnezeu le-a făcut pe acestea ca să ne ajute pe noi“. Iar acum, plasticul este de la o firmă străină, fibrele sintetice de la altă firmă, sucul de fructe de la altă firmă şi aşa mai departe. Observăm apoi că obiectele nu mai transmit o stare de linişte, de curăţie şi bucurie duhovnicească, aşa cum se întâmpla când erau realizate manual de meşteri binecredincioşi şi evlavioşi; acum au un aspect impersonal (dacă sunt lucrate automat), sau transmit angoasa şi tulburarea (…).

Despre factorii care pot duce la dispariţia artei tradiţionale româneşti

(…) Oamenii de ştiinţă de la Tavistock au descoperit că un individ care îşi pierde rădăcinile este mai uşor de gestionat şi, ca atare, pentru a putea fi manipulat, trebuie să i se distrugă nucleul familial şi principiile religioase“²

„Metodele moderne de omogenizare civică au fost elaborate după succesul deja experimentat de propaganda de război şi ulterior progreselor ştiinţifice ale şcolii lui Sigmund Freud. Un rol important au avut, de atunci, publicitatea, cinematograful, presa scrisă şi radioul, dar mai ales televiziunea şi lumea telerealităţii pe care aceasta a creat-o.“³

Modelele ateiste, magice, generatoare de patimi şi de boli psihosomatice sunt promovate prin desene animate, filme, muzică, jocuri, publicitate şi internet. Dintre informaţiile cu efect negativ, unele sunt la vedere, altele sunt ascunse în domeniul subliminal.

În acest prim factor intră şi interzicerea folosirii unor materiale tradiţionale. Exemplul cel mai cunoscut este cel al cânepii. Meşterii populari se plâng de faptul că autorităţile au distrus culturile de cânepă şi au dat amenzi cultivatorilor. De ce se procedează aşa? Pentru faptul că această plantă, folosită de mii de ani, este considerată acum drog şi introdusă pe lista plantelor interzise. Cânepa are denumirea ştiinţifică Cannabis sativa, iar planta din care se extrage drogul se numeşte Cannabis indica, şi nu se cultivă în România. Folosind această asemănare de nume, sistemul oficial a interzis şi cânepa.⁴

Al doilea factor este deplasarea masivă a tinerilor de la sat la oraş. Aceasta duce la ruperea legăturii dintre generaţii. Meşteşugurile şi artele tradiţionale se pierd treptat. Trebuie să avem aici în vedere nu numai dispariţia tehnicilor vechi, ci şi dispariţia materialelor tradiţionale.

Al treilea factor este sărăcirea programată a populaţiei. Oamenii abia au cu ce să plătească alimentele şi locuinţa; dacă le mai rămâne vreun ban, acesta este dat pe medicamente, în speranţa tratării bolilor induse de sistem prin vaccinuri periculoase, radiaţii, aditivi alimentari toxici şi chemtrails.

(…) Ce avem de făcut pentru salvarea artei tradiţionale româneşti?

În primul rând, multă rugăciune cu nădejde în Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu să păstrăm Dreapta Credinţă şi valorile noastre româneşti autentice! În al doilea rând, să unim rugăciunea cu fapta. Să ajutăm pe copii şi pe tineri să înveţe meşteşugurile tradiţionale, să-şi împodobească locuinţa cu obiecte tradiţionale autentice, să asculte adevărata muzică tradiţională românească şi să ducă o viaţă curată, după dreptarul Ortodoxiei.

4 http://www.revista-ferma.ro/articole-tehnologii-agricole/canepa-cannabis-sativa-l.html

Dumitru Stăniloae – „Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru”

“In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite”

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ci, datorita distantei si trebuintei de ea.
Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.
Am mentionai mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia. Faptul acesta face ca luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.
Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duios, e printr-o franare reciproca, atunci cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.
Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie.

Individualistul nu sufera de dor.

Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea.
Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau. Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, si iubirea este o pasiune.

Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ca nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala,in fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.

Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate.
Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii, in dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale.
Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.
Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei.
In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.
Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin.
Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza.

Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior.

…Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si impreuna-lucrare deplina.

Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare.

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.
Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti.
Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti. Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit. Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea Iui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea. Se aproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiile impresionante, insufletite de dor ale partenerului care a fortat despartirea.
Despartirea starneste dorul, care augmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala.

Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste.

Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.
Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire.
Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marca lui importanta in viata poporului nostru.
Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins radacini adanci.
Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.
„Am sa mor cu dorul lui”, „ma duc cu dorul lui in mormant” spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui ma tine in viata”.
Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.
Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman.
Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.
Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur.

Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru ei, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie.
Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia.
Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica  acompaniat de cor. Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, fara sa se piarda intr-o armonie impersonala. Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.
Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco si slavo-bizantina.
In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.
In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul…

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii, intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov. Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent. Intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc si care este rostul existentei mele?
In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.
E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei….Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea…

Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.
Poporul roman se dovedeste – prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute – un popor al comuniunii.

In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.

(Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român)