Home

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu/ Scrisul lui Eminescu este „expresie a demnităţii naţionale”

1 Comment

 

eminescu-mustataDocumentar

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

(articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică)
Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi” , mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Irina Bazon

Însă binecunoscuta caracterizare – „românul absolut” – făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu – primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. More

Advertisements

Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”: Teoria critică, deconstrucția și desființarea limbajului moștenit

1 Comment

Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francezJacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.

Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară

Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”[1]. Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell, „nouvorba”.

Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului) – semnificat(conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre semnificanţi[2]. Termenii nu mai au origine, referință, substanța este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).

În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).

Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou», vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul «stilou» începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.

Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției[3]. Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).

Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită”[4].

Desființarea „limbajului moștenit”

Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și descompune”[5]. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”[6].

Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii – obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.

Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (…) Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie McDonald.

Cuvintele moarte

Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței, fiind întemeiată pe un sens stabil) nu sunt decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (…). În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”[7]. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.

Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.

Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”[8].

Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.

„Nouvorba”, limba Revoluției

Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite, stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.

Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.

Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.

Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.

„Moștenitorii marxismului”

„Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte, ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.

Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională –  sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al disoluţiei lor.

În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (…). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”[9].

Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am ieşit.

 Irina Bazon

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

[1] Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.

[2] Ibidem.

[3] Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Renașterea/Areopag, 2014, p. 369.

[4] Jamie McDonald, ibidem.

[5] Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, p. 173.

[6] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p. 15.

[7] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, p. 280.

[9] Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

Nici eu nu sunt Charlie!

6 Comments

nu sunt Charlie!

Aşa cum au mai spus şi alţi comentatori pe FB, problema în legătură atentatele din Franţa nu este islamul. Desigur, există unii declasaţi incitaţi la acte de terorism şi antrenaţi pentru aşa ceva, dar nu putem pune, din cauza acestora, blamul asupra unui întreg popor. Oricum, este ştiut de acum faptul că globaliştii reuşesc să folosească terorismul pe post de sperietoare pentru a impune un control poliţienesc şi a consolida o aşa-zisă securitate cu preţul sacrificării libertăţilor civile (la sedinta de urgenta care a avut loc la MAI s-a vorbit despre necesitatea reintroducerii legilor Big Brother). Însă cauzele incidentelor din Franţa sunt mult mai profunde şi ţin de secularizarea (decreştinarea), la un nivel fără precedent, a unei Europe infestate de plaga multiculturalismului şi a unui relativism valoric deșănțat.

More

Memoriu prin care se cere identificarea unei alternative la cardul electronic de sănătate / Despre Dosarul Electronic de Sănătate

2 Comments

Primit pe mail:

Acest memoriu trebuie să ajungă, completat de cât mai multă lume, la Ministerul Sănătăţii până pe 9 Ianuarie 2015, folosind una dintre cele două căi:
1. Prin e-mail:   Ministrul Sănătăţii  ministru@ms.ro ; Direcţia de relaţii cu publicul  dirrp@ms.ro;  propuneri@ms.ro ;
2. Scrisoare recomandată către Registratură (Intr. Cristian Popişteanu, nr. 1-3, sector 1,cod 010024, Bucureşti)

Memoriu adresat conducerii Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.)

card de sanatate refuzSubsemnatul ……….   domiciliat la adresa ………..…   Telefon sau e-mail ………… vă aduc la cunoştinţă următoarele:

În calitate de cetăţean al României şi de asigurat al CNAS, îmi rezerv şi eu dreptul de a mă alătura demersurilor domnului Doctor Vasile Astărastoae, președintele Colegiului Medicilor din România pe lângă autorităţile abilitate, cerând identificarea unei metode alternative ca răspuns la solicitările pacienţilor care din motive de conştiinţă sau religioase refuză Cardul Naţional Electronic de Sănătate.

Menţionez faptul că, în precedent  au fost strânse deja cu mult peste 1.000.000 de semnături împotriva introducerii acestor acte biometrice.

Aşadar, unei asemenea mase mare de oameni nu i se pot încălca drepturi fundamentale garantate prin Constituţie la Art. 29, şi anume:

More

Profesorul Ilie Bădescu, despre deformările lumii cauzate de dinamica expansionistă a sistemului mondial modern si despre statul magic global/ Conversiunea sistemelor

5 Comments

Material preluat de pe Sociologia Azi.

Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu

CONVERSIUNEA SISTEMELOR

Pustiul postmodern şi deformările lumii

Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8)

Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21)

Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu)

We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo)

Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1],

În loc de cuvânt introductiv

“Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21)

Conversia Sistemelor Pustiul porstmodern Ilie Badescu si-Ciprian-BadescuSindromul dependenţei de sistem

Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică.

Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi. More

De ziua unității naționale, să ne amintim ce ne unește

4 Comments

drapelul Romaniei cu stema tarii steagul RomanieiAceastă zi de sărbătoare, în care omagiem idealul de unitate naţională, pentru care s-au jertfit strămoşii noştri, ne oferă prilejul să reflectăm mai mult la ceea ce ne-a unit de-a lungul istoriei şi la minunea prin care a dăinuit acest neam aşezat „în calea tuturor răutăţilor”, cum nota cronicarul Miron Costin. Dar, dincolo de parade militare şi ospăţuri în pieţele publice, care încalcă postul Naşterii Domnului, reuşim oare să mai refacem, pe plan sufletesc, la nivel profund, comuniunea între români? Ea are ca temei conştiinţa noastră de sine, care a fost atât de mult slăbită, conştiinţa destinului nostru comun: „Ceea ce constituie un neam este o unitate superioară, de ordin metafizic, o unitate de destin istoric, în care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obiceiuri, cuget, credinţă, muncă, stăpânire sunt contopite ca temeiuri ale comunităţii de soartă”, scria Mircea Vulcănescu. Dar câte dintre aceste valori tari, ca temeiuri ale unităţii noastre, ne mai însufleţesc şi ne mai unesc astăzi? Avem motive să ne întrebăm de ce ne-au însufleţit atât de tare nişte alegeri care au împărţit ţara în două Românii după nişte criterii false. More

„Începe iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile «bune» ale comunismului” /Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii

7 Comments

Prima scoala romaneasca din Schei

„Dacă educaţia e separată de învăţătura lui Hristos nu se pierde învăţătura lui Hristos, ci se pierde educaţia şi se pierd oamenii adevăraţi. Şi iarăşi: dacă educaţia se pierde în şcoală, şcoala devine primejdioasă pentru oamenişi popoare, fiindcă omul şcolit şi lipsit de caracter este mult mai primejdios pentru sine şi pentru ceilalţi decât omul neşcolit şi lipsit de caracter. Acesta este lipsit de caracter din slăbiciune, cel dintâi din convingere. Fisura dincredinţa unui om atrage după sine, în mod inevitabil, şi o fisură în caracter.” (Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. 2, Trad. din lb. sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Bucureşti, Editura Sofia, 2003, p. 49).

Claudiu Balan: “Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii” :

“Este 21 noiembrie 2014 şi sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o sărbătoare care aduce înaintea creştinilor un subiect important: educaţia. În această zi prunca Maria de doar 3 anişori este adusă la templu de părinţii ei Ioachim şi Ana, pentru a rămâne definitiv acolo. Născută în urma rugăciunii intense către Dumnezeu şi printr-o minune, Maria este darul lui Dumnezeu pentru Sfinţii Ioachim şi Ana care erau foarte înaintaţi în vârstă şi nu puteau avea copii din tinereţe. Au promis că-i vor dărui pruncul lor Domnului. Şi aşa au făcut.

Fetiţa Maria, viitoarea Mama a lui Dumnezeu, va locui în chiliile marelui templu pentru a primi o educație aleasă. Este hrănită de îngeri și dialoghează cu ei ca niște prieteni buni. Se roagă în Sfânta Sfinteilor, adică în altarul templului, acolo unde marele preot intra doar odată pe an. Învață Scripturile și se pregătește treptat pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Cea mai mare întâlnire a Creației cu Creatorul.

Maria este cel mai prețios dar pe care-l va putea aduce umanitatea vreodată lui Dumnezeu. Este cea mai mare personalitatea a omenerii, după Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Sfinții vorbesc de Maria ca fiind piscul întregii Creații (al întregului Univers). În Fecioara Maria se unește Dumnezeu cu toată Creația sa. Maica Domnului este nu doar modelul fiecărui om ci izvorul tuturor bunătăților dumnezeiești care se pogoară peste omenire, căci ea L-a născut pe Dumnezeu-Omul, izvorul binelui, pe Iisus Hristos.

Doisprezece ani, de la 3 pânâ la 15 ani când a primit pe Duhul Sfânt și s-a zămislit în pântecele ei Fiul lui Dumnezeu, Maria a fost educată pentru tot ce poate deveni omul în maximul său: dumnezeu prin împărtășire. Sfântul Teofan al Niceiei vorbește de Maica Domnului ca de un Dumnezeu la feminin, căci unirea dintrea ea și Fiul ei Dumnezeu este desăvârșită, voințele lor pe deplin unite, și tot ce vrea Dumnezeu vrea și Maica Domnului și tot ce vrea Maica Domnului cu siguranță vrea și Dumnezeu. Din dumnezeirea Fiului ei, Maica Domnului își arătă de la Bunavestire și până azi iubirea Sa față de întreaga lume, făcând minuni mari.

Acum câteva zile am aflat de decizia Curții Conștituționale prin care ni se reamintește că religia este o materie opțională în școală. Dacă până acum toată lumea accepta ora de religie din oficiu și doar cei care refuză trebuiau să facă o cerere, acum lucrurile s-au schimbat. Fiecare părinte care va vrea ca al său copil să studieze religia va trebui să completeze o cerere specială. Problema apare în situația părinților indiferenți și depărtați de Dumnezeu care nu vor considera lecțiile despre credința în Dumnezeu ca folositoare și nu vor completa acea cerere. Înainte de decizia Curții Constituțională, copilul unor astfel de părinți indiferenți studia religia, și avea șansa să afle despre Dumnezeu, chiar dacă acasa nu era educat în duh creștin.

Începe astfel iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile „bune” ale comunismului. More

Memoriu redactat de obștea Mănăstirii Paltin Petru Vodă privind respingerea cardului de sănătate

2 Comments

“Prin acest memoriu noi, obştea Sfintei Mânăstiri Paltin – Petru Vodă respingem cardurile de sănătate în temeiul următoarelor motive:

1. Toate documentele pentru „Dosarul Electronic de Sănătate” (DES) arată că acceptarea cardului de sănătate se face prin acordul persoanei asigurate. În virtutea dreptului nostru de cetăţeni refuzăm să ne dăm acordul pentru acest card.

2. Toate documentele pentru DES arată că există posibilitatea legală a autentificării pacientului pe baza codului numeric personal (CNP) sau a codului de asigurat. Ca urmare cardul de sănătate nu este necesar în mod real pentru funcţionalitatea sistemului DES. Din punctul nostru de vedere cardul de sănătate se prezintă în clipa de faţă ca o formă de fraudare a cetăţenilor români, prin una din cele două variante prezentate mai jos, ori prin amândouă.

3. Respingerea de către noi a cardului de sănătate este în primul rând un protest al nostru faţă de sistemul de supraveghere electronică generală din România! Acest sistem încalcă libertatea persoanei şi drepturile cetăţeneşti şi este similar ideologic sistemelor de supraveghere ale statelor totalitare. Hitler, Stalin sau Horthy ar fi fost fericiţi să dispună de o asemenea putere asupra cetăţenilor, de asemenea mijloace de supraveghere ce distrug orice intimitate a persoanei şi o transformă în individ controlat de autorităţi. Diferenţa tehnologică între tatuajele şi filtrele organizate de nazişti sau bolşevici şi sistemul actual de supraveghere electronică se suprapune peste aceeaşi patologie a controlului total asupra cetăţenilor.

4. Trebuie arătat că înfiinţarea DES încalcă legea protecţiei datelor personale şi constituie un abuz extrem de grav faţă de intimitatea cetăţenilor români. În fapt, putem spune, fără a exagera, că se constituie într-un act de trădare naţională. Existenţa unei baze de date online cu toate informaţiile despre starea de sănătate a cetăţenilor României echivalează cu oferirea acestor informaţii oricărui stat străin, oricărei puteri străine. Doar un om total lipsit de discernământ – medical vorbind! – poate cred că o asemenea bază de date poate fi securizată real, câtă vreme nu au putut obţine o asemenea securizare, instituţii mult mai competente decât autorităţile române. Autorităţi care, chiar în această campanie electorală, au fost descrise de către parlamentari, foşti parlamentari şi alţi politicieni de frunte ca fiind incapabile şi corupte! Cum s-ar putea avea încredere în autorităţile a căror corectitudine şi competenţă este negată chiar de către cei care le conduc? Este de amintit faptul că elevi de liceu din România şi alte ţări au spart firewall-urile unor organizaţii de mare prestigiu ca NASA ori NATO. Este de amintit că ţări ca Marea Britanie sau Japonia au înregistrat pierderi de informaţii din bazele lor de date, uneori la dimensiuni uriaşe. Este de amintit că informaţiile medicale ale unei ţări au o uriaşă importanţă strategică şi dezvăluie nenumărate puncte vulnerabile atât ale unor persoane importante, cât şi ale populaţiei în general. Mai mult, datele medicale ale populaţiei sunt de maxim interes pentru corporaţii farmaceutice şi alte organizaţii medicale, pentru grupările ce se ocupă cu traficul de organe, traficul de droguri, traficul de medicamente etc. În faţa unui asemenea bloc de interese este evident că potenţialul real de securizare al DES este practic nul. Simplul fapt că DES enumeră de la punctul 1.1 (Descrierea generală a sistemului) nu mai puţin de 5 (cinci) categorii de persoane care pot accesa sistemul (medici, pacienţi, CNAS, „instituţii medicale” şi Ministerul Sănătăţii) arată că breşele prin care informaţiile medicale pot să se scurgă spre terţi au fost deja create. Lăsând la o parte problemele generale de corupţie şi securitate ale României, observăm uşor că o organizaţie interesată, poate oricând folosi ca paravan statutul de „instituţie medicală” spre a ajunge în posesia dosarelor electronice. Este evident că aceste informaţii, publice, sunt binecunoscute specialiştilor, ceea ce înseamnă că autorităţile au expus conştient ţara unei vulnerabilităţi fără precedent. Faţă de care protestăm prin respingerea cardurilor de sănătate şi prin memoriul de faţă! More

„Unica salvare” propusă de Ludwig von Mises

1 Comment

revolutia franceza %22unica salvare%22 a lui Mises

de John Médaille

În general, preoții atrag atenția în predicile lor asupra păcatelor noastre personale fără a avea în vedere și implicațiile sociale sau legătura dintre păcat și încălcarea unei ordini sociale drepte. Este un lucru ciudat, de vreme ce păcatul înseamnă tocmai distrugerea relației bune dintre om și aproapele lui, dintre om și Dumnezeu, relație care asigură menținerea acestei ordini. Ceea ce duce la tulburarea acestei ordini este păcatul. Acest lucru este exprimat negativ în cele Zece Porunci („Să nu ucizi, să nu furi, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” și așa mai departe) și pozitiv în Predica de pe Munte („binecuvântați pe cei care vă vatămă” etc.).

Învățătura Bisericii nu dictează un anumit sistem social sau economic, ci doar stabilește criteriile în funcție de care poate fi judecat orice sistem social sau economic. Rămâne la latitudinea laicatului să elaboreze sisteme adaptate contextului lor social și istoric, sisteme care să țină cont de aceste criterii. Cel mai adesea, se refuză o astfel de soluție. Nu este vorba de faptul că oamenii credincioși nu sunt implicați în viața politică și socială a țării. Dar, de multe ori, fac acest lucru separat de convingerile lor religioase și de învățătura Bisericii, deoarece ei consideră că problemele sociale și religia sunt domenii separate. Multe exemple de acest fel pot fi întâlnite la stânga politică, dar cele mai multe se găsesc în zona dreptei, mai precis, încercarea de a „boteza” economia de factură esențial iluministă a lui Ludwig von Mises și a Școlii austriece. More

Comentariul lucid al unui preot ortodox din SUA, despre uciderea creștinilor din Siria și Irak și despre situația critică din Ucraina

3 Comments

Litera arabă Nun a devenit o nouă %22stea galbenă%22- menită să identifice şi să incrimineze pe creştiniPreiau un comentariu al părintelui Cassian Sibley, preot ortodox din SUA, postat acum două zile pe pagina sa de Facebook:

„Acesta este un simbol desenat pe casele creștinilor din Siria și Irak prin care sunt avertizați că trebuie să se convertească, să plece sau să moară. Este litera arabă «N» și provine de la cuvântul «nazarinean».

Acest lucru se întâmplă în țări unde, fără a privi lucrurile idealist, creștinii și musulmanii au coexistat pașnic, în general, de secole, în ciuda diferențelor dintre aceștia. Desigur, creștinii din Siria și din Irak erau tratați frecvent ca cetățeni de mâna a doua, dar, pentru o perioadă foarte lungă de timp, au fost rareori supuși unor tratamente mai dure decât ridiculizarea, pierderea contractelor de afaceri sau pietrele pe care le aruncau în ei copiii delincvenți. Acum, ei sunt sistematic hăituiți și uciși.

Frații mei creștini mor pretutindeni în Siria și Irak, în țările care sunt patria lor de aproape 2000 de ani, iar un număr atât de mare de morți creștini în această regiune nu s-a mai cunoscut de la căderea Imperiului Otoman, în urmă cu peste 100 de ani. Islamul este cum este, dar nu s-a «schimbat». Nu, această «schimbare» a fost impusă cu forța acestor oameni de către țara noastră. Amestecându-ne în treburile națiunilor din această zonă a lumii și destabilizându-le în mod deliberat, am dezlănțuit un coșmar asupra acestor oameni. Tocmai m-am uitat, îngrozit, la o înregistrare video care mi-a fost trimisă, cu un creștin sirian surprins în timp ce era decapitat, înregistrarea fiind făcută și publicată de către cei care l-au ucis. Ultimele sale cuvinte în arabă au fost: «Dacă faci asta pentru că sunt creștin, sunt fericit.»

Acest martir anonim a fost ucis de insurgenți sirieni, iar guvernul nostru este cel care i-a sprijinit pe acești insurgenți, i-a ajutat să se înarmeze și i-a instruit (…). Acum, liderii noștri pretind că nu există nicio legătură între atrocitățile care se petrec în continuare acolo și deciziile pe care le iau ei. Acum, ei vor să ne determine să uităm de Siria și de Irak și să fim extrem de «revoltați» din cauza unei noi situații – în care am reușit cu succes să punem la cale răsturnarea unui guvern –, situație care a ieșit de sub control, iar vecinii se încăpățânează să se pună împotriva proiectului atât de drag nouă. Și acolo oamenii mor, în ambele tabere ale unui război civil care nu ar fi avut de ce să izbucnească vreodată și nu ar fi izbucnit dacă nu ne-am fi străduit atâta timp și cu atâta sârguință să-l declanșăm.

Ca să nu mai lungim vorba, se pare că am ajuns într-o situație în care putem să ne dăm seama dacă liderii noștri mint indiferent dacă își mișcă sau nu buzele. Acest gen machiavelic de ațâțare la război, această cruzime, falsificarea realității și crasa incompetență la nivel internațional sunt absolut intolerabile. Dar, în absența unor alternative viabile – și nu văd niciuna în momentul de față – cred că va trebui să luăm situația așa cum este. Mai grav e că la fel vor trebui să facă toți oamenii nevinovați din restul lumii, care asistă neputincioși la toate aceste evenimente, aflați în postura de a deveni «victime colaterale».”

Traducere: Irina Bazon. Preluarea se face cu precizarea sursei.

Cititi si: Sf. Nicolae Velimirovici, Războiul si Biblia (citate)

Older Entries

%d bloggers like this: