În cadrul concursului lansat acum câteva zile, cu titlul „Fapte ale demnităţii din istoria românilor”, am primit deja de la un participant, Ovidiu B., trei fapte ale demnităţii româneşti care au legătură cu apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe. 

Puteţi citi AICI condiţiile pentru participarea la concurs, despre cadoul pe care îl va primi fiecare participant şi premiile acordate câştigătorilor.

Ovidiu B.: 3 fapte ale demnităţii româneşti legate de apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe:

1. „Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinţe”

Din cartea Ioan Lupaş (istoric clujean, unul dintre fruntaşii intelectualităţii din Clujul interbelic, n. I. B.), „Istoria bisericească a românilor ardeleni” (1918, Sibiu):

„Când Mihail-vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathori şi a luat sceptrul Mihai Viteazul sfintirea apeiArdealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad, şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţa latinească (a Papei), nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în “biserica” voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decât cu cuvântul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în “biserica” voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toţii într-un glas: “Bine, bine, să fie aşa!”.

Şi, a doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe amândouă părţi ale vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile! Ei le-au pecetluit şi au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii, se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii.

Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: “Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotărâtă. Să mergem la “biserică” şi, desfăcând peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine”. Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la “biserică” şi, deschizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: “Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum şi pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea Numelui Tău sfânt şi pentru întărirea credinţei noastre, care este adevărata credinţă în Tine, arată întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toţi că numai în biserica Ta grecească şi sobornicească de la Răsărit se află credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfântului Duh. Căci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvântezi şi le sfinţeşti, Dumnezeul nostru, şi slavă Ţie îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin!”.

Ridicându-se şi cântând: “Doamne, Lumina mea şi Mântuitorul meu, de cine să mă tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfinţită şi, uitându-se la ea, a găsit-o mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care strigat, zicând: “Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre. Slavă Ţie, Care proslăveşti Biserica Ta, Slavă Ţie, Care întăreşti cu slava credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre”. Şi a zis către toţi: “Veniţi să vedeţi cum a stat această apă atâtea zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vă că adevărată este credinţa noastră ortodoxă”.

Iar latinii, rugându-se şi făcând slujbă după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se află apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: “Adevărată este credinţa grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a făcut un mare ospăţ pentru întregul oraş şi pentru toată oastea sa.

Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, că nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să fie dărâmată, ci lângă oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos) şi, după ce a zidit-o, a închinat-o şi a mutat episcopia acolo (căci episcopii locuiseră până atunci în alt loc), unde se află şi astăzi, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos şi sfânt, care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni. După ce a murit, trupul lui a rămas şi până astăzi neputrezit şi bine mirositor, făcând multe minuni pentru cei ce vin cu credinţă la racla lui, întru slăvirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstirea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel fără de început şi cu Preasfântul, Preabunul, de viaţă dătătorul Său Duh Sfânt, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin!

Şi cele scrise aici le-am citit într-un letopiseţ muntenesc şi le-am auzit de la mulţi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări.”

2. Martiriul sfinților mucenici Constantin Brâncoveanu-Voievod, cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei și cu Ianache, rudenia sa (din Vieţile sfinţilor pe luna august):

Sfintii Martiri Brancoveni iconar Elena Murariu

Iconar: Elena Murariu

„După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache, să fie părtaşi patimilor lui Hristos şi să fie încununaţi cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:

In Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că unelteşte împotriva turcilor, la Bucureşti a sosit o mulţime de ostaşi trimişi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor oraşului. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului domnitor şi celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei”.

La Constantinopol, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puţine. Deci au fost supuşi la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. La sfârşit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârşitul mucenicesc.

Mărturisitorii lui Hristos au fost duşi pe străzile oraşului lui Constantin, îmbrăcaţi numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aştepta mulţime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puşi în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.

Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ”.

Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”

Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soţie, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii şi şapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale şi cu ginerii pentru mai mulţi ani. In 1720, ea a reuşit să aducă în ţară sfintele moaşte ale domnitorului şi le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului mucenic.

La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.”

3. Sfinții Martiri și Mărturisitori năsăudeni. Sfântul Atanasie Todoran, apărător al Ortodoxiei şi neamului românesc

Sfintii Martiri BrancoveniSfântul Atanasie Todoran, un „ales al Lui Dumnezeu”, s-a născut înainte de anul 1663, în satul Bichigu, de pe Valea Sălăuței, județul Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani liberi. A fost un luptător înnăscut pentru adevăr și dreptate. A îndurat multe suferințe, apărând pe cei asupriți și umiliți.

A avut dragostea față de credința strămoșească încă de mic, cu atât mai mult cu cât din familie făceau parte preoții Coșbuc din Hordou. Astfel, datorită educației primite, a ajuns un om de frunte în comună, fiind jude și colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului și a Sălăutei.

Încă din tinerețe a făcut parte dintr-un regiment de apărare a Vienei, dar mânat de dragostea pentru neamul românesc și pentru că eliberarea îi tot era amânată, nemaisuportând, a dezertat și s-a întors în țară. Din această cauză, Atanasie Todoran a fost urmărit, însă a găsit refugiu în Munții Țibleșului, în Maramureș și în Țara Chioarului.

Mai târziu, a ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungați, după cum atestă un fragment al documentului emis de domnitorul Mihai Racoviță, de unde se înțelege că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan și că este ridicat la rang de răzeș.

Pentru vechea dezertare, însă, nu a scăpat de pedeapsa cu închisoarea, urmând a fi închis câțiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriței. După eliberare, s-a întors la Bichigiu. Nu există documente care să ateste câți copii a avut Sfântul Atanasie, însă despre fiul lui se știe că, fiind pe moarte, în condințiile în care, în sat neexistând nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie a refuzat, totuși, cu îndârjire, ca acesta să fie “spovedit” și “împărtășit” cu azimă de către un preot unit, înmormântarea fiind făcută după obiceiul credinței strămoșești.

În anii 1761-1762, Atanasie a negociat, împreună cu alți ostași de frunte din ținutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuței și Someșului Mare. Mergând la Viena, împreună cu alți români, a încheiat pactul cu guvernul austriac, prin care au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ținutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Deoarece, de mai multe decenii, deja, ortodocșii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinței „unite”, Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înființarea regimentului de graniță, românii să nu fie siliți să-și lepede credința ortodoxă.

Ajuns acasă, Atanasie a dibuit planurile ascunse ale austriece și că nu s-a ținut cont de dorința românilor. Din acest motiv, a trecut în tabăra adversă, opunându-se, fățiș, procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede cum sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească, totuși la catolicism și cum promisiunea ridicării iobăgiei era ignorată. Aceste aspecte ulterioare ale pactului făcut la Viena a produs în cugetul acestor țărani românii, un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor catolici.

La acea vreme, exista o intensă acțiune de convertire la catolicism a ortodocșilor. Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească și să impulsioneze în Ardeal această convertire forțată. La 10 mai era organizată ceremonia de jurământ al grănicerilor năsăudeni, odată cu sfințirea steagului acestora. Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimiși ofițeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită și însoțit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni și să le sfințească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă.

În mijlocul acestor eveniment, a venit călare Moș Tănase Tudoran și a rostit o cuvântare. Când cele două batalioane de infanterie și opt companii de cavaleri stăteau înșirate lângă comuna Salva, în față a ieșit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea și le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:

“De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești, copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiți, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba?

Așa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncați afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine”.

Cuvintele înflăcărate ale bătrânului Tănase Todoran au avut, ca efect imediat, începerea revoltei, în contextul în care credincioșii români s-au simțit profund jigniți de faptul că ofițerii regimentului își băteau joc de religia și de Biserica românească, încercând, astfel, prin mijloace atât neortodoxe, cât și necreștine, să-i atragă la catolicism.

Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, și i-a spus: “Fătul meu, de unde ești?”. Acela i-a răspuns: “De la Blaj!”. Tănase Todoran a adăugat: “Dacă ești de la Blaj și împărăteasa ți-a dat domeniu, du-te acolo și stai liniștit, nu ne tulbura pe noi în credința noastră!”. Spunând acestea, l-a prins pe episcop de mână și l-a condus ca mulțimea tulburată să nu se năpustească asupra lui. Grănicerii l-au înfruntat și pe generalul Bukow, care, împreună cu episcopul Aron, a scăpat prin fugă. La scurt timp după răscoală, grănicerii au reținut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud și le-au predat preotului spre a le păstra în biserică.

La scurt timp după răscoală, a venit la Salva o comisie pentru a cerceta întâmplările petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările s-au întins pe durata a 6 luni. Cu un curaj mucenicesc, Tănase Todoran, principalul acuzat, a declarat că este responsabil pentru cele întâmplate. Șentința s-a pronunțat în ziua de 12 noiembrie 1763, conținând următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reținut pe oameni de la unire și de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnați la moarte prin spânzurătoare și trupurile neînmormântate, pentru aceeași vină.

Alți 15 conducători de revoltă, în mod ironic, au fost „grațiați” de la spânzurătoare, în schimbul a 6000 de lovituri de vergi date de soldați, ceea ce, invitabil au dus tot la moarte.

Capetele celor martirizati au fost „expuse” la poarta caselor în care aceștia locuiseră, iar bucăți din trupurile ciopârțite au fost așezate la răscruci de drumuri, spre „luare aminte”.

Întăriți de credință, la executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât și ceilalți martiri, au declarat, spre auzul tuturor, că nu regretă deloc suferința morții pentru dreptate și credință, zicând că este mai bine să-și piardă viața decât să trăiască în robie, pentru că e mai frumos a muri pentru credință decât a te face vânzătorul ei.

În popor, s-au păstrat în cântece și doine cuvintele pe care Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu le-a rostit în timpul torturilor la care a fost supus pentru credința strămoșească și dreptatea socială a românilor năsăudeni:

Nu vă dați feciori cătane

Că-ți purta păduci cu coarne

Asta v-o spune de un an

Moșul vostru Todoran

În pământ de m-or băga

Nu mă las de legea mea

Asta-i legea lui Hristos

Sloboziți puștile jos …

Atât Tănase Todoran, cât și confrații săi, au luptat și și-au jertfit ce aveau mai scump, viața, împotriva asupririi de orice natură: socială, politică și religioasă. Pedepsele care au fost aplicate românilor năsăudeni au făcut ca, pe moment, românii să refuze categoric intrarea în regimentele grănicerești.

Acesti sfinți martiri care au fost dispuși să moară pentru credința ortodoxă sunt modele vrednice de urmat. S-au mântuit, se roagă pentru noi și ne învață să rămânem până la sfârșit de neclintit în Adevărul Lui Hristos. Amin!

Din Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu (12 Noiembrie).

Puteţi citi şi: Martirii Brâncoveni, mlădiţe ale Crucii lui Hristos / Ioan Alexandru, despre martiriul Sfinților Brâncoveni / „În sufletul poporului s-a zidit icoana lor cu chip luminat, model al jertfelniciei”

 Tănase Todoran, martirul năsăudean apărător al credinței strămoșești si al neamului/ Persecuțiile românilor din Transilvania și lupta lor pentru a rămâne în biserica strămoșească.

Advertisements