Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele:

Recomandare de carte: „Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă”, IPS Lazăr Puhalo

Titlu original: The Evidence of Things Not Seen: Orthodoxy and Modern Physics

Traducere de Irina-Monica Bazon

Dimensiuni: 13 x 20cm

Nr. pagini: 169 pag

ISBN: 978-606-92756-7-0

„Ceea ce ne preocupă este să arătăm că există o relaţie între Ortodoxie şi ştiinţa modernă; însă urmărim să dovedim un fapt evident. Aţi putea întreba: cine a văzut Duhul Sfânt coborând în inima cuiva sau cine a observat prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie; cine a văzut harul lui Dumnezeu cu propriii lui ochi?

Răspundem: „Cine a văzut vântul? Oare dragostea nu poate fi prezentă în inima omului fiindcă nu poate fi observată fizic? Care om a ţinut în mână un electron pentru a i-l arăta copiilor lui? Ochii cărui om au urmărit călătoria unui neutrino ori s-au desfătat observând direct quarcurile din centrul unui atom? Cine va vedea, va atinge sau va gusta vreodată un boson?”

Fizica, asemenea Ortodoxiei, crede în evidenţa lucrurilor nevăzute. Ea exprimă inefabilul şi dovedeşte, prin experienţă, existenţa acelor lucruri care nu pot fi măsurate.” (Arhiepiscop Lazăr Puhalo)

Cartea poate fi comandată de la Editura Theosis.

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

Sursa: https://www.facebook.com/citate.ortodoxe

Se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

„Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

„Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva…

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Revoluţia franceză şi creştinismul occidental

De ce avem un mare avantaj faţă de occidentali datorită ortodoxiei. Cum putem fi un model autentic pentru Occident

Recent (14 iulie) a fost ziua națională a Franței, celebrată drept „sărbătoarea drepturilor omului”, „sărbătoarea emancipării” (după cuvintele preștedintelui Franței), ceea ce este de neînțeles, din moment ce teroarea și crimele de necrezut săvârșite în numele „idealurilor” revoluției au anticipat atrocitățile comise mai târziu sub Lenin, Stalin, Hitler, Mao și teroarea secolului XX. Textul de mai jos a fost inițial un comentariu postat pe rețeaua Facebook:

Lupta pentru regenerarea neamului

 Moto: “Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu, contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca.” (Valeriu Gafencu, scrisoare catre Parintele Arsenie Boca)

România oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, care nu mai au o ancoră în sufletul şi fiinţa neamului, e România vlăguită, îmbătrânita. A uitat cum arată sufletul ei şi e ca un trup bolnav, ca un trunchi de copac tăiat pentru a fi transformat în altceva, în ceva ce se poate vinde pe nimic, din moment ce nu mai stăruie în el amintirea rădăcinilor şi nu mai are de unde să îşi tragă seva. E România falsificată. Românii nu îşi mai cunosc propria ţară. Asta e, de fapt, adevărata primejdie la adresa României. Nu-i mai cunosc sufletul, şi din cauza aceasta au încetat s-o mai iubească. Din această pricină o vor pierde.

Când ne înstrăinăm de sufletul nostru şi ne pierdem chipul, alunecăm spre subumanitate. Un popor înstrăinat de fiinţă lui, trage în jos neamul, a cărui vigoare slăbeşte, al cărui chip pare a îmbătrâni tot mai mult.

Doar noi, cei care mai simţim comuniunea cu Dumnezeu şi cu cei de ieri, strămoşii noştri, îi păstrăm încă în inimi icoana vie. Numai această comuniune poate genera reacţia de apărarea faţă de factorii care slăbeasc şi destructurează neamul. Pe lângă aceasta, mai există izvoare de apă vie din care se poate adăpa pentru a se regenera, nu numai la mari înălţimi şi pe piscuri înalte, deşi acolo simţi mai acut puterea lor de vindecare şi comuniunea cu Dumnezeu, dar se mai găsesc încă şi în biserica de la colţul străzii, duminică de duminică, deşi puţini înţeleg şi trăiesc această minune

Sf. Nicolae Velimirovici: „Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noştri, ca să nu fim din nou striviţi!”

„Am păcătuit şi ne-am luat răsplata.

L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, şi ne-am primit pedeapsa.

Ne-am întinat de toată fărădelegea, şi ne-am curăţit prin sânge şi lacrimi.

Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându-ne călcaţi.

Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s-a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului. 

Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înşine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.

Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoşii pentru că se închinau Împărăţiei cereşti şi, de aceea, am pierdut şi împărăţia pământească cea leproasă.

Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu şi pe străbuni, cu aceea am fost măsuraţi.

28 de ani de la trecerea la Domnul a marturisitorului si blandului patimitor Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu Gafencu

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Domnul să îl odihnească între Sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

“Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.” (Ioan Ianolide)
Cititi mai mult: https://irinamonica.wordpress.com/2012/03/19/o-lume-fara-suflet-si-fara-dumnezeu/

“Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

Trei ani de la trecerea la Domnul a „Leului Ardealului”, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Cuvinte puternice despre Europa, toleranță și duhul perfid instaurat în lume

Trei ani de la trecerea la Domnul a „Leului Ardealului”, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Veșnica lui pomenire, din neam în neam!

„Europa, nu Sodoma!”

“Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat de povara comunismului, prin jertfele din decembrie ‘89, intrînd într-o altă eră. Iată însă că avem o altă perspectivă: dacă ne-am confruntat cu Răsăritul bolşevic, de data aceasta ne îndreptăm cu faţa către Occidentul european (care se autodefineşte drept “Europa” însăşi şi care ne invită să intrăm în ea ca şi cum noi n-am fi fost niciodată europeni).

În privinţa aceasta, dacă trebuie să fac o paranteză şi vreau să o fac, doresc să afirm că noi am fost întotdeauna europeni şi că nu poate fi vorba de o “intrare” a noastră în Europa, ci de regăsirea noastră în Europa, sau mai precis de regăsirea Europei în noi.

Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi din pricina comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă; fără să fac politică, trebuie să subliniez atitudinea tot mai demnă a ţării noastre în acest context european.

Părintele Rafail Noica, despre puterea cuvântului. „Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om”

„Ce este pacatul? Va spun din amaraciunea experientei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenta de frumusete de viata, de placere, de adâncime, de întelepciune: minciuna! Se poate evita calea asta a pacatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugaciune. Rugaciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a facut lucrurile, cerurile si pamântul. Cuvântul este taina mare si Parintele nostru Sofronie spunea ca are radacini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informatie, ci comuniune.

Cum putem sa repetam aceeasi liturghie (unii preoti zilnic) si sa nu ne plictisim, cum ne acuza unii ca este ca si cum am vedea aceeasi piesa de teatru în fiecare zi? Fiindca Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om. Este cuvânt viu fiindca este energie dumnezeiasca. Chiar la nivelul omului exista energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obisnuit al lumii noastre când doi îndragostiti îsi spun: “Te iubesc!” ar putea unul sa raspunda: “Stiu, ca mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja.” Aceasta nu este informatie, este comuniune. Le place sa auda cuvântul asta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.

Apa ca element sfinţitor în sărbătorile creştine și semnificația ei în viața tradițională a satului

(Articol apărut pe 23/07/2013 pe site-ul Tezaur Românesc, în categoria „Creștinism”)

Cele mai importante sărbători creştine în care apa devine element sfințitor, înzestrat cu darul de a însănătoşi şi primeni pe cel care se adapă din ea sau se scaldă în ea sunt „Boboteaza” şi „Izvorul tămăduirii”, de mare însemnătate în lumea satului. De „Bobotează”, Biserica oficiază slujba de sfinţire a apelor ca repetare şi rememorare liturgică a botezului Domnului Hristos în Iordan – care este preînchipuirea propriului nostru Botez, prin care este spălat păcatul strămoşesc; intrarea lui Hristos în apele Iordanului reprezintă o coborâre a Lui în inima Creaţiei decăzute pentru a o restaura şi a o curaţi de păcat, apa din lumea creată devenind, prin botezul Său, „izvor al mântuirii”. Botezul se referă la Învierea lui Hristos, după cum spune şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” [1].