Home

Ziua Înălțării Domnului și Ziua Eroilor/ Troițe înălțate în cinstea eroilor și martirilor neamului românesc/ Vizită cutremurătoare în închisorile Jilava și Pitești

1 Comment

Hristos S-a înălţat!

Troiţe închinate eroilor neamului

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării.

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui.
(dintr-un articol pe care l-am scris mai demult)
Citiţi mai multe în articol:

Regăsirea frumosului pierdut

Hristos S-a înălțat!

crucea eroilor 2“Presăraţi pe-a lor morminte
Ale laurilor foi
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiţilor eroi.
 
Ridicaţi pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriţi în cărţile de aur
Cântecul nemuritor.
 
Pe copii la sânul vostru
Alintaţi-i cu-acest cânt,
Povestindu-le cu fală
Al eroilor avânt.
 
Dezveliţi tot adevărul
Şi le spuneţi tuturor
Cum muriră fraţii noştri
Pentru Neam şi Ţara lor.
 
Şi pe sacrele morminte
Puneţi lacrime şi flori,
Spre a fi mai dulce somnul
Miilor de luptători.
 
Ridicaţi pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriţi în cărţile de aur
Cântecul nemuritor.”
(Iuliu Roşca Dormidont, Imnul eroilor)
 

Troiţe închinate eroilor neamului

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient…

View original post 3,374 more words

Advertisements

Profesorul Ioan-Aurel Pop, la conferinţa „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor” – prelegere deosebită despre credinţă, unitate, limbă şi neam

Leave a comment

Profesorul Ioan-Aurel Pop a participat la conferința „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor – câteva considerații”, organizată de Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, la Oslo, 1 mai 2018. Preşedintele Academiei Române a ţinut o prelegere deosebită despre credinţă, unitate şi neam: More

Wendell Berry: „Viaţa este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăşi înapoi”

5 Comments

“Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei
nu este un „mediu”. Iar o casă
de vânzare nu este un „cămin”. Economia
nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.

Lumea e într-o mare bolboroseală de la
divorţul dintre lucruri şi numele lor.
Neîncetata pregătire pentru război
nu este pace. Sănătatea nu este dobândită
prin vinderea medicamentelor, sau puritatea
prin adaosul de otravă. Ştiinţa
prin dictatul corporaţiilor
este cunoaşterea redusă la marfă;
este o desfrânare a minţii,
şi tot aşa este arta care numeşte acest lucru „progres”.
La fel şi laşitatea care îl numeşte „inevitabil”.

… Suntem ce am făcut,
iar asta cuprinde promisiunile noastre, cuprinde
speranţele noastre, dar promisiunile mai întâi. Ştiu
că un „fetus” este un copil omenesc.
Mi-am iubit copiii din momentul
când au fost concepuţi, iubindu-le
mama, care i-a iubit din momentul când au fost concepuţi
şi dinainte de asta. Cine suntem noi ca să spunem
că lumea nu a început în iubire?

Mi-ar plăcea să mor în iubire, aşa cum m-am născut,
şi pe când de viaţă împovărat mă simt, să merg
în iubirea în care tot trupul începe
şi sfârşeşte.

Ţelul meu este o limbă care ne poate face întregi,
chiar dacă suntem muritori, ignoranţi şi mici.
Lumea este întreagă dincolo de ştiinţa omenească.
Viaţa trupului este ea însăşi, neatinsă
de meschinul mecanism al explicaţiei.

„Proprietatea intelectuală” numeşte
acţiunea prin care mintea este cumpărată
şi vândută, lumea înrobită. Noi
nu ne posedăm pe noi înşine, suntem liberi,
posedăm prin furt ceea ce aparţine lui Dumnezeu,
lumii vii şi în mod egal
nouă tuturor. Dar cum putem noi poseda o parte
din ceea ce nu putem avea decât
în întregime? Viaţa este un dar pe care-l avem
doar dăruindu-l iarăşi înapoi.”
(Wendell Berry, Câteva cuvinte în plus)

Citiţi poemul integral:

Regăsirea frumosului pierdut

wendell-berry-1

Îngăduie-mi să-ţi vorbesc pe şleau, dragă cititorule.

Sunt un om de altădată. Îmi place

lumea naturii în ciuda mortalelor ei

pericole. Îmi place lumea domestică

a oamenilor, câtă vreme îşi plăteşte datoriile

faţă de lumea naturală şi îşi respectă limitele.

Îmi place promisiunea Cerului. Scopul meu

este un limbaj care poate restitui drepte mulţumiri

şi onoare pentru aceste daruri, o limbă

eliberată de minciunile subtile.

 

Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei

nu este un „mediu”. Iar o casă

de vânzare nu este un „cămin”. Economia

nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.

Un pungaş cu diplomă este tot un pungaş. Un nătărău

ajuns în administraţie nu este un „lider”.

Un hoţ bogat este un hoţ. Iar duhul

lui Arthur Moore, care m-a învăţat Chaucer,

revine în noapte pentru a spune iarăşi:

Hai să-ţi zic ceva, băiete:

O curvă intelectuală e tot…

View original post 909 more words

„Părinte 1” şi „părinte 2”. Impunerea totalitară a anormalului

1 Comment

parent-1-2S-a întâmplat ieri în Franţa: Primăria din Paris a decis înlocuirea termenilor „mamă și tată” cu „părinte 1 și părinte 2” în documentele oficiale (linkul, la sfârşit). 
În Franţa, în ianuarie 2013, au avut loc manifestaţii uraşe, un milion de cetăţeni apărători ai firescului, ai familiei, ieşind în stradă în centrul Parisului. Totuşi, nu s-a ţinut cont de voinţa majorităţii (un principiu fundamental al democraţiei) şi s-a votat legalizarea nefirescului. Anormalul a fost consfinţit la nivel oficial, iar astăzi se vrea şi înlăturarea termenilor de mamă şi tată pentru ca limbajul şi, împreună cu el, gândirea, să fie „resetate” şi ajustate după nou-vorba Revoluţiei globaliste saxo-marxiste. Orice abatere de la „nouvorbă” trebuie sancţionată. More

Nefericirea copiilor noştri în era digitală (I)

Leave a comment

copii-screentime1jpg-1210-680

În articolul anterior am vorbit despre câteva din cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt determinate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţită foarte dureros – a omului contemporan de a comunica în mod real şi de a construi relaţii autentice, ca izvor al stabilităţii emoţionale, al echilibrului sufletesc şi al împlinirii. Arătam că, pentru a ne salva ca societate, trebuie să începem cu fiinţele cele mai vulnerabile – copiii şi tinerii –, fiindcă sistemul lor imunitar nu este deloc pregătit să lupte şi să facă faţă acestor boli sufleteşti necruţătoare.

Fiindu-le furată inocenţa (păstrarea inocenţei jucând un rol esenţial în formarea sistemului lor imunitar), fiind lăsaţi pradă lumii virtuale şi aruncaţi în braţele tehnologiei, ale cărei tentacule se întind insidios, acaparând şi sufocând tot mai multe zone de realitate şi înlocuind braţele vii, calde, ale părinţilor, ale Bisericii, ale comunităţii, nu ne mai putem aştepta ca tinerii şi copiii noştri să se dezvolte normal, să aibă reuşite şi o viaţă echilibrată şi împlinită. Copiii şi tinerii noştri ajung să se rupă de noi, de familie, de credinţă, de ţara lor, de ceea ce le dă sens şi identitate, şi să rătăcească, precum nişte fii risipitori, într-o ţară străină – tărâmul utopic unde totul stă sub imperiul pseudoculturii1 –, care-i seduce cu promisiuni de fericire, spre a-i înrobi cu totul. More

Conferinţe excepţionale despre icoană: Întruparea Logosului creator în istorie/ Mormântul gol şi roz/ Icoana ortodoxă – de la imagine la chipul slavei divine

Leave a comment

More

Bijuterii muzicale în ton cu primăvara

Leave a comment

Săptămâna Patimilor. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…” / Cele șapte rostiri de pe Cruce/ Preotul martir Constantin Sârbu, despre trădarea lui Iuda

Leave a comment

“Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârşitul acestei lumi este indiferenţa noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubeşte de o veşnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani. Nu este nimic mai îngrozitor decât batjocura şi refuzul celor pentru care eşti pregătit să mori, fiind fără de păcat. Hristos a luat păcatele noastre pe Cruce şi le-a purtat prin sânge la Tronul Treimii pentru a le cufunda în oceanul infinit al Dumnezeirii Sale. Însă oamenii pentru care a murit, mulţi dintre ei, au refuzat să-L vadă înviat, au blestemat lumina care a pătruns întregul univers, au întors spatele Celui străpuns pentru păcatele lor.

E timpul pentru rodire de taină prin rugăciune şi prin lacrimi. Orice clipă pierdută de noi nu se mai întoarce niciodată. Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră, şi suntem la un pas să ne strângem crengile ca pe aripi şi să-l privim trecând, indiferenţi, nesimţitori la durerea Lui. Ne iubeşte atât de mult încât nicicând nu ne va silui libertatea, forţându-ne să intrăm în lumina Lui. Va trece plângând pe lângă noi şi nu-L vom mai vedea niciodată.”

Regăsirea frumosului pierdut

„Denia din Sfânta şi Marea Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos se săvârşeşte duminică seara la începutul zilei liturgice. Textele cultice ale acestei Denii gravitează în jurul blestemării smochinului neroditor de către Hristos, aflat pe cale şi flămând de rodirea lumii. Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină parcă de blândeţea Celui infinit întru iubire.

Mai explicit, Hristos ajunge pe cale la un smochin, care era complet neroditor, deoarece „nu sosise vremea roadelor”. Atunci mâniindu-se, Mântuitorul blesteamă smochinul: „De acum înainte să nu mai fie în tine rod în veac”. Şi smochinul se usucă în clipa aceea.

Detail of the apse, San Clemente, Rome, 12th cent.Acest gest al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este unul de cumplită profunzime pentru noi oamenii. Hristos nu aşteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunşi de dorul Celui care a murit pentru noi…

View original post 4,634 more words

Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

Leave a comment

de Jamie McDonald

traducere şi note de Irina Bazon

(Textul este un subcapitol al cărţii Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie, Editura Reîntregirea, 2017)

cartoon-7

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelului de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individuală care, la rândul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.

Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie examinată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului cultural actual. Literatura americană contemporană este impregnată de „-isme”: marxism, freudianism, feminism şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalentul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele de „corectitudine politică”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a „descoperi” în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare teoriei. More

Mihai Eminescu şi lupta sa pentru unitatea neamului

1 Comment

eminescu-Articol pe care l-am scris pentru ziarul Lumina de Duminică, 14 ianuarie 2018: „Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod. More

Older Entries

%d bloggers like this: