Home

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie)

Leave a comment

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie)

icoana detaliuAutor: Paul Evdokimov

Editura: Anastasia

Traducere: Teodor Baconsky
Anul publicarii: 1993
Nr. pagini: 195

ISBN: 973-95777-7-6

(recenzie aparuta in nr. 90 al revistei ROST, august 2010)

Scrisă în 1973 și apărută la noi în 1993, la editura Anastasia, în traducerea lui Teodor Baconsky, cartea lui Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu ar trebui sa facă parte dintre lecturile indispensabile ale omului contemporan, trăitor într-o lume degenerată, contaminată de nihilism (cu tot ceea ce îl definește: relativismul, consumerismul, decontextualizarea și dezrădăcinarea determinate de tirania globalizării, toate aspectele umanismului secularizat etc.), consecința gravă a nihilismului fiind formarea unui om rupt de bazele sale ontologice. Nihilismul se află la antipodul iubirii; un om desprins de bazele sale ontologice nu mai poate iubi. E un om pentru care sursa existenței nu există decât în sine și în lume, iar un astfel de om este supus procesului degenerării, epuizării, disoluției si pierderii sensurilor – acest aspect este cel mai clar reflectat în arta contemporană. Sensul și sursa existenței sunt în iubire. Iar iubirea nu își are originea în lume, în creație, ci în Creator. Cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu ne vorbește despre originea iubirii; citez un verset relevant din Biblie: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. […] Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.” (1 Ioan 4: 9-10,19). Așadar, este esențială înțelegerea acestui fapt – că iubirea ca sursă a vieții și a binelui nu-și are originea în lumea ca univers închis în sine, ci în comuniunea cu Dumnezeul Treimic, că omul nu este un scop în sine și nu este măsura tuturor lucrurilor. Iubirea premerge creării omului, e veșnică, iar omul este creat din și prin iubire. Cartea oferă o sinteză excelentă a esenței creștinismului ortodox, reprezentată de iubire, iar lectura ei se impune mai imperios ca oricând nu doar teologului, ci mai ales omului laic din epoca actuală.

Iubirea nebună a lui Dumnezeu și limitarea sacrificială a atotputerniciei Sale

Îmi amintesc cuvintele Maicii Siluana din Iași: „Dumnezeu ne iubește tot timpul. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire.” Cartea lui Evdokimov constituie o mărturisire de o covârșitoare frumusețe a ceea ce înseamnă cu adevărat Iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o omului – însă pe care omul a avut libertatea de a o respinge, de a o renega, pentru a-și afirma propria putere. Dumnezeu nu poate spune NU omului („În Dumnezeu toate sunt DA” – spune Sf. Pavel), omul are însă libertatea de a-i spune NU, iar Dumnezeu nu poate schimba aceasta, însăși nemărginita Sa iubire pentru om îl determină la aceasta.

El nu se manifestă ca un judecător răzbunător (imagine falsă pe care și-a format-o de-a lungul timpului însăși creștinătatea, tinzând să-i atribuie divinității caracteristicile regelui pământean care-l constrânge pe om, prin putere și majestate, la supunere, ceea ce a condus la revolta oamenilor din afara Bisericii și a a avut drept consecință, după cum constată Evdokimov, necredința secolului al XVII-lea), perspectivă pe care a impus-o „teologia penitențială”, sau „teroristă”, a iadului și a interdicțiilor, El nu se manifestă „prin tunete şi fulgere, ci printr-o discretă adiere lăuntrică asemănătoare cu aşteptarea, în taină a unui prieten” (I Regi 19, 11-13). Nu o forță exterioară, care vine de sus pentru a se exercita asupra omului, reflectă culmea atotputerniciei divine, ci, în mod paradoxal, „slăbiciunea” Sa: „Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” – pericopa din Filipeni (2, 6-11).

Prin Întrupare, Dumnezeu își manifestă Dragostea Sa – trăită la culme prin răstignire –, prin care mântuiește Creația, reînnoind-o și eliberând-o din încremenirea în care o adusese păcatul originar. După cum ne învață Sfântul Ignatie Briancianinov într-o predică a sa,„Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduți în urma primirii și însușirii minciunii aducătoare de moarte”, prin urmare, pentru a reface comuniunea cu omul și legătura iubitoare, față către față, cu cel pe care l-a zidit, pentru a dezrobi omul din sclavia morții și a păcatului, pentru a restaura Creația, Dumnezeu primește să-și limiteze sacrificial propria atotputernicie, cum spune Evdokimov (vom vedea, mai încolo, că neantul – urmare a păcatului și a morții – este refuzul iubirii, adică a legăturii, realizate față către față, între persoane, care se revelează și se deschid una celeilalte, ieșind din starea potențială a naturii lor, doar în comuniune; înțelegând importanța pe care o are, ca fapt existențial, acest raport stabilit între persoane ca prezențe, înțelegem însemnătatea covârșitoare a Întrupării, care restabilește comuniunea mântuitoare a omului cu Dumnezeul Treimic, și, tocmai prin aceasta, paternitatea sacrificială a Treimii nu violentează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o face posibilă prin restaurarea sensului ei ontologic, ca iubire).

Iubirea Lui se pogoară pentru a-l ridica pe om și este o Iubire jertfelnică până la moarte. Sf. Pavel vorbește despre „Cel ce nici pe Fiul Său nu l-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi” (Rom. 8, 32). El nu zice că a venit pentru a stăpâni, El zice: „Am venit ca să vă slujesc”. Omnipotența Sa nu îl determină să stabilească o relație sclav/stăpân cu omul, prin manifestarea constrângătoare a puterii Sale, ci, dimpotrivă, să devină Cruce de viață făcătoare, prin care își manifestă „iubirea nebună” față de copilul Său. Fiul „tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină”; astfel, dialectica greacă „sclav/stăpân” este înlocuită prin dialectica Evangheliei: „Tată/fiu”. El nu este un Altul, radical diferit de om și separat de lumea pământească (așa cum apare în viziunea gnosticilor), el stabilește cu omul, precum am spus, o relație față către față, personală, desăvârșită prin minunea întrupării, prin care se face, pentru om, începătură a învierii, dându-i șansa omului de a fi împreună-lucrător cu El la învierea sa.

El nu este deci, față de noi, un Altul, ci, după cum spune Evdokimov, El este Emmanuel, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Dacă omul este „praf și pulbere”, Hristos, situându-se într-un raport iubitor, de persoană către persoană (cuvântul „persoană” provine dingr. „prosopon”, care se traduce prin „sunt cu fața către cineva”), cu omul, îi spune : „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14). Astfel, se înfăptuiește comuniunea ființială cu Dumnezeul Treimic, comuniune care înlocuiește gnoza.

Părinții duhovnicești. Paternitatea spirituală

Raportul iubitor părinte/fiu este reflectat în legăturile dintre păriții duhovnicești și fiii lor spirituali. Cei dintâi sunt cei care au reușit să vindece disjuncția dintre funcția axiologică a inimii și funcția gnoseologică a intelectului (Evdikomov), atingând adică acea integritate a ființei trăită în isihasm, echivalentă cu o stare de desăvârșire ontologică. Astfel, arată Evdokimov, paternitatea spirituală nu este o slujire doctrinară, ci una implicit legată de existență și de ființă. Un părinte are menirea de „a-ți pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” (avva Pimen), urmând sfatul „Nu porunci nicicând, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”.

Așadar, nu prin impunerea unui set de reguli va reuși să nască fii duhovnicești, ci prin totala jertfă de sine înfăptuită din iubire și în virtutea grijii de a nu știrbi integritatea persoanei umane. În fapt, acest tip de slujire creează libertatea, această atenție și grijă iubitoare față de celălalt, prin care deschizi celuilalt inima, intri în comuniune cu el, comuniune care nu e despărțită de întâlnirea în iubire a omului cu Dumnezeu[1]. Pilda desăvârșită a acestei slujiri iubitoare ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, care poruncește ucenicilor Săi: „acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujeasca și să-Și dea viața rascumpărare pentru alții” (Matei 20, 27). „Pilda cea mai bună a evlaviei și chipul cel mai grăitor al iubirii” [2] ne sunt oferite prin atitudinea simbolică supremă a spălării picioarelor Apostolilor.

„Dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Libertatea ca iubire versus libertatea ca neant

Un adagiu patristic spune că „Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Dacă Dumnezeu renunță în mod liber la puterea Lui de dragul iubirii față de om, omul e liber să-I primească iubirea sau să o nege, e liber să se bucure de Sensul Creației, dedicându-se în mod lucrător acestuia astfel încât sămânța învierii pe care Domnul a sădit-o în zidirea Sa să rodească, sau să-i nege sensul, căutând să îl distrugă pentru a face din lume propria sa creație, adică o lucrare neroditoare, utopică (pe astfel de oameni „după roadele lor îi veți cunoaște” – Matei 7:20), decretând, în final, absurditatea existenței și admițându-și neputința (fiindcă omul autonom nu poate crea nimic, Sartre o recunoaște: „Nu am ajuns la ceva, pentru că gândirea mea nu mă lasă să construiesc nimic…” și chiar și un ateu ca Merleau-Ponty nu poate contesta că „omul este condamnat la un sens”). Iar dacă lumea așteaptă mereu „semne și minuni”, ca factori de condiționare a credinței, Domnul spune: „Nu vor primi nimic” [3]

Ca atare, în vreme ce ateul spune că„dacă Dumnezeu există, atunci omul nu este liber”, Biblia îi poate răspunde prin afirmația: „dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber.” El așteaptă la ușa inimii omului, în tăcere, în taină; Cuvântul prin care Dumnezeu se adresează omului nu copleșește, nu constrânge, își mărturisește doar apropierea: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Evdokimov exprimă foarte frumos acest mod sublim prin care Dumnezeu se raportează la cel pe care l-a zidit: „În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de libertatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz.” Dumnezeu nu vrea să creeze o ființă supusă, ci o „făptură nouă”.

În fond, omul cu adevărat liber e omul restaurat în Hristos. Lepădându-se de Hristos, omul a crezut într-o libertate iluzorie, care este libertatea ca neant [4]. Începând cu Nietzsche și cu triumful filozofiei existențialiste, decăderea și degenerarea au luat în stăpânire lumea. Angoasa sau spaima „căderii din ființă” a devenit starea de spirit predominantă a omului pentru care nu mai există adevăr, nici sens. Această stare este determinată în mod logic de viețuirea într-o lume în care domină discontinuitatea, confuzia, incoerența. Sartre a proclamat că „omul este condamnat la libertate”, însă sensul real al acestei cugetări este acela că, fără adevăr, omul este condamnat, în definitiv, la neant. Omul rămas singur în fața unei libertăți absolute alege ori sinuciderea, ori ralierea la un proiect utopic menit, în cele din urmă, să nege libertatea în care a crezut și pe care a despărțit-o de adevăr (indiferent față de ceea ce a spus Domnul: „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”). Libertatea ca neant nu înseamnă triumful omului ca unic arhitect al vieții sale, ci ruinarea și, în final, înrobirea lui, ideea pe care a intuit-o în mod remarcabil personajul dostoievskian nihilist Șigaliov: „Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat.” Ca o urmare logică, totalitarismele instaurate apoi, precum și criza omului postmodern sunt roadele acestui om revoltat, incapabil să priceapă că „angoasa” și „abisul” pe care le-a îmbrățișat în revolta lui reprezintă, după cum spune Serafim Rose în cartea sa, Nihilismul, tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat la existență, dar în care a ales să se prăbușească [5]. După Evdokimov, „iadul nu e decât autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent”.

Hristos restaurează adevăratul sens al libertății: libertatea ca iubire (o vorbă foarte înțeleaptă a Sf. Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei” – doar iubirea dirijează într-un sens bun și firesc liberul arbitru [6]). Sfinții Părinți ne îndeamnă: „Așadar, țineți-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Sensul și temeiul libertății este binele, însă când într-o epocă nihilistă se decretează că nu există bine sau rău și deci nici adevăr, oamenii pierd sensurile cuvintelor, așadar și sensul libertății. Amestecul, confuzia, incoerența, incapacitatea de a mai discerne înrobesc omul față de lume, o lume care s-a lepădat de Dumnezeu. Apostolii ne mai spun: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea liber­tatea drept acoperamânt al răutații, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16). Și tot un înțelept din vechime se ruga așa: „Înrobește-mă, Doamne, ca să fiu liber”. În lumea redusă la sine, închisă în propria sa imanență, nu poate exista libertate. E o lume care, refuzând șansa regenerării, Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, se dezintegreaza și devine incoerentă. Or, „coerența decurge din credință”, după cum spune Par. Serafim Rose [7].

Despre iad, semnificația Botezului și drumul Crucii

Sfinții Părinți spuneau ca încă din viața de pe pământ omul poate pregusta ceva din bucuria celor drepți din rai sau din chinul cumplit al celor munciți în iad. Teologia de școală, cum o numește Evdokimov, a creat o imagine superficială și greșită a iadului, menită să atragă revolta și necredința. Judecata nu echivalează cu amenințarea unei pedepse, ci cu „descoperirea lumii, adică a iubirii divine”. „Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele” (Simone Weil); Sfântul Isaac spune că „păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască”, dar aceeaşi iubire „devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. Iadul înseamnă imposibilitatea de a răspunde iubirii, imposibilitatea comuniunii, suferința de nedescris a unor suflete goale, închise în singuratatea și pustiul pe care ele însele l-au ales, în timpul unei vieți în care au respins sensul autentic al iubirii. Libertatea nu poate exista separată de acest sens al iubirii. Liberul arbitru întrebuințat greșit nu poate duce spre o unitate, spre un sens care sa unifice, să creeze comuniune, să înalțe; degenerează într-o arbitraritate menită să dea naștere iadului. Aceasta este ratarea iubirii, și, după cuvintele unui teolog, „Cea mai mare tragedie a omului este eșecul lui în iubire”[8]. O tragedie trăită ca o pregustare a iadului.

Înțelegând iadul ce există în lume, căpătăm discernământul necesar care trebuie să ne călăuzească pe drumul strâmt spre Viață, însă discernământul nu ne poate fi călăuză decât însuflețit de iubirea lucrătoare capabilă „să preschimbe însăși firea lucrurilor”, reînnoindu-le. Prin aceasta se traduce îndemnul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Parintele Arsenie Papacioc spunea că nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile sale au mântuit lumea, ci Crucea. „Atunci cand Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana”. Pentru a birui răul, trebuie să învățăm nu arta de a muri (așa cum apare în înțelepciunea platonică), ci modul cum putem muri întru Înviere, fiindcă doar murind cu Hristos murim morții. Semnificația Botezului nu este doar moarte și înviere în Hristos, ci pogorâre la iad împreună cu Hrisos (Sfântul Ioan Hrisostom).

Trebuie să trecem prin iadul acestei lumi, împreună cu Hristos, Care nu ne lasă singuri, ci este în conlucrare cu noi (într-un raport teandric, ce se desfășoară doar în spațiul tainic al iubirii, unde se conjugă în mod armonios, dar fără amestec, voința omului si cea a lui Dumnezeu) și să purtăm cu bucurie Crucea mântuitoare („Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului”, ea „precede lumina fulgerătoare a Învierii” – Evdokimov). Iar drumul Crucii presupune a nu te înrobi lumii, urmând calea largă și ușoară a pierzării, ci este însăși calea libertății (sfinții noștri din închisori au ales nu calea „simplă” și „fericită” a adaptării la un sistem utopic al lumii acesteia, ci calea jertfelnică a iubirii pentru Adevăr, pentru credință și libertate – iar moartea lor este învierea noastră). Nihilistul se ridică împotriva acestei căi fiindcă nu suferă povara libertății. Libertatea devine pentru el angoasă, neliniște, tocmai fiindcă îi refuză sensul, și anume Crucea. Angoasa nihilistului este o pregustare pământească a suferinței și singurătății teribile din iad.

Despre slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Dorind să stabilească un raport de reciprocitate consimțită cu omul, Dumnezeu primește să devină „slab”, vulnerabil, coborându-se pe pământ pentru a se așeza la „masa păcătoșilor” pentru ca, prin iubirea Sa jertfelnică mântuitoare, să-l înalțe pe om; această slăbiciune exprimând „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Sf. Nicolae Cabasilas) este înfățișată și în aceste cuvinte din Acatistul Nașterii Domnului: „Pe pământ Te-ai arătat și acum în peșteră sărăcăcioasa Te-ai nascut, din Curata Fecioară. Tu bogat fiind, pentru noi de bunăvoie ai sărăcit, pentru ca oamenii să se îmbogațească… Slavă Ție că prin iubirea Ta pe noi ne-ai mântuit”. Întrucât nu vrea să creeze o marionetă servilă, un reflex pasiv, El acceptă, așadar, să se „deșarte” de omnipotența Sa, chiar cu riscul de a fi respins și izgonit din propria Creație, fiindcă omul are libertatea de a-i spune „nu” (degenerând în revoltă, nihilism și autodistrugere) sau de a răspunde atitudinii kenotice prin credință lucrătoare (ajungând la cunoașterea Adevărului care eliberează, deci a conținutului autentic al libertății, pe care o poate atinge nu omul autonom, ci omul aflat in conlucrare cu Dumnezeu întru izbăvirea sa din robia răului și a morții).

„Iubirea nebună a lui Dumnezeu” ajunge nu doar să distrugă păcatul, răul și moartea, ci, mai mult decât atât, Îl determină să le asume deplin: „cu moartea pre moarte călcând”, murind ca astfel omul să trăiască în El pentru a învia, ca astfel omul „să moară morții”. Cum aflăm din Biblie, El „s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. După cum arată Charles Pėguy, pe Cruce Dumnezeu „a fost de-al omului”. Hristos și-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Jertfa și Întruparea Sa au fost totale, El și-a asumat în mod deplin umanitatea prin pătimire pentru a o mântui. Acest fapt anulează orice erezii monofiziste [9]. Pentru mântuirea lumii cazute a fost necesară pătimirea, iar „în firea proprie nu putea pătimi Fiul lui Dumnezeu” [10]. Cum notează Evdokimov în Vârstele vieții spirituale, Dumnezeu își transcende propria transcendență, îndreptându-se spre om, pentru a-l salva din neant și adresându-i chemarea de a-și depăși, la rândul său, propria-i imanență către Cel Sfânt. Iar omul „poate să facă acest lucru fiindcă Cel Sfânt a binevoit să ia chipul său”.

În schimbul a tot ce a făcut pentru noi, Dumnezeu nu îi cere omului supunerea oarbă, nici moralismul, nici virtuțile, ci „un strigăt de iubire şi încredere purces din adâncul iadului în care se află”. Nicolae Cabasilas spune foarte frumos: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decît iubirea”.

Biserica și lumea

În ochii lui Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc, persoana umană are o valoare absolută, de la el Dumnezeu așteptând răspunsul liber al iubirii, prin care omul ia parte la lucrarea Sa mântuitoare (prin comuniunea euharistică și prin participarea la celelalte Sfinte Taine, deci prin intrarea in comuniune cu „lucrările” în care Dumnezeu este prezent, comuniune care, spune Evdokimov, „nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu este cu totul prezent în aceste energii/lucrări”) fiindcă Domnul le-a pus pe toate sub semnul Crucii Sale pentru a le învia și transfigura, iar împreunarea Cuvântului cu natura „moartă” aduce acesteia vindecarea și îi dă viață. Biserica pe care Hristos o lasă în lume este „trimisul” care are menirea de a-i continua lucrarea mântuitoare. El spune: „Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.

Istoria și eshatologia se întrepătrund, istoria nu este autonomă, spune Evdokimov. Vocația creștinilor în această lume este aceea de a „a uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)” (Sfântul Maxim). Aceasta se realizează întrucât sensul Întrupării lui Dumnezeu în istorie este tocmai restaurarea creației, transfigurarea firii, curățirea ei de germenii demonici care o supun morții și degenerării; prin Întrupare, separația survenită în urma păcatului originar a fost depășită, Hristos s-a unit cu noi în cel mai strâns mod, făcându-ne frați ai Săi după har și, după cum notează Păr. Staniloae în eseul De ce suntem ortodocși?, El s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată pentru a ne face asemenea Lui în dumnezeire. După cuvintele lui Evdokimov, „prin taina Întrupării, Dumnezeu transcende propria transcendenţă”, umanitatea Sa îndumnezeită devenind „consubstanțială” omului.

Hristos pleacă din lume, dar El e prezent prin Cuvântul Său pe care îl lasă în miezul istoriei (Ioan 12, 48). El este Cuvânt al vieții, deci „nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe”. Biserica este Trup al Său, și numai prin Biserică omul poate deveni de același trup cu trupul lui Hristos, al Dumnezeului-om. Numai prin Biserică omul poate ajunge „întru barbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, deci om deplin [11] („Biserica este Revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în umanitatea celor care o acceptă prin credință” – Par. Staniloae, Sfântul Duh în viața Bisericii). Pentru a ajunge aici, omul nu rămâne într-o așteptare pasivă (mântuirea presupune o dinamică, o participare personală), ci se dedică pregătirii lucrătoare a Parusiei. Sensul viețuirii în istorie este reflectat în îndemnul: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei, 3,3).

Prin aceasta se indică drumul maturizării omului, adică trecerea de la stadiul demonic, al orbirii și nepăsării față de lucrarea mântuitoare la care este chemat, la condiția de ființă conștientă de Dumnezeu. Crizele care survin de-a lungul istoriei nu sunt întâmplătoare, ci sunt „judecăți eshatologice”; orice idee de „paradis” creat pe pământ este menită eșecului, fiecare epoca istorică s-a încheiat într-un eșec, însă, spune Evdokimov, „toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari izbânzi, întrucât dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către transcendenţa propriei transfigurări.” Această măsurare prin eshaton a istoriei contrazice ideea unui univers închis în propria imanență, încremenit în imposibilitatea regenerării.

Semnificația comuniunii și primejdia „obiectivării” lui Dumnezeu ca anulare a comuniunii

Într-o apoftegmă a Cuviosului Macarie Egipteanul, iadul este descris astfel: „…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”. În postfața cărții lui Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Tatiana Petrache scrie că „neantul este decăderea de la posibilitatea existenţială a relaţiei personale. Neantul este refuzul comuniunii. Adevărul este chiar relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această stare se deschid unele altora, ies din starea de potenţă a naturii lor.” Și Dumitru Stăniloae arată, în scrierile sale, că „Adevărul este Persoana, este comuniunea personală supremă”. Acest fapt depășește, așadar, viziunea gnostică. În cadrul tainic al acestei iubiri unitive (dar care exclude confundarea) este depășit dualismul dintre sensibil și inteligibil, dintre simțuri și intelect. Această unitate a contrariilor, unitatea dintre natura divină și cea umană, realizată „în chip neamestecat şi neîmpărţit” (după formula succintă a Sinodului de la Calcedon), își găsește expresia desăvârșită în icoană (icoana nu înfățișează exclusiv o realitate istorică, dar nu este nici simbolică în mod absolut). Comuniunea cu Dumnezeul Treimic înlocuiește gnoza, chemarea iubitoare vizează „intimitatea cu Dumnezeu”, „unirea din dragoste”.

Precum notează Evdokimov foarte sugestiv, „comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere”. Sfântul Atanasie Sinaitul vorbește despre viziunea „față către față” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12), fiind vorba, altfel spus, despre un raport realizat „persoană către persoană”, nu „natură către natură”. În comentariul său la textul de la Exod 3,14, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»; El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Omul intră în comuniune cu energiile harice ale lui Dumnezeu, cu lucrările în care El este prezent, prin care El își manifestă ființa. Omul nu poate participa la esența lui Dumnezeu, dar intră în comuniune cu energiile sale necreate.

Distanța dintre Dumnezeu și om s-a instaurat atunci când omul l-a „obiectivat” pe Dumnezeu, imaginându-și că trăiește o existență de prizonier, ceea ce l-a determinat să se revolte. Însă un dumnezeu astfel obiectivat nu poate fi decât un fals dumnezeu, a cărui „moarte” o decretează în final, întrucât întâlnirea cu o abstracție, cu un „principiu universal”, cu o „cauză primă” nu se va putea produce niciodată, iar așteptarea este în zadar. Acest dumnezeu nu l-a putut salva din prăbușirea în abis, un abis format din propriile lui neliniști, spaime și angoase [12].

Hristos vine și spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19). El vine tocmai pentru a dezrobi omul dintr-o existență de prizonier. Adam și Eva au fost înșelați de ideea indusă de către diavol că Dumnezeu este Lege care interzice. Ideea unei autorități exterioare, obiectivate, pervertite nu mai poate corespunde unui Adevăr care eliberează, ci unei forțe care înlănțuie. Or, esența Bisericii, subliniază Evdokimov, nu este „atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice «obiectivare», orice conflict”. Dumnezeu nu interzice, doar avertizează asupra destinului ce îl așteptă pe om în urma alegerii libere a unei căi ce nu-i poate aduce însă folos. Dacă Sfântul Pavel spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12). Şarpele ar spune, distorsionând și răsturnând înțelesurile: „Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”.

Prin Întrupare, Hristos ne aduce înfierea divină, iar prin parabola fiului risipitor ne dezvăluie adevăratul chip al Tatălui. În fond, pilda fiului risipitor arata că autoritatea justițiară nu este de partea tatălui, ci de cea a fiului cel mare. Tatăl, notează Evdokimov, „nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.”

Irina Bazon

Note:

[1] Păr. Dumitru Stăniloae, Omul, ființa care transcende timpul spre veșnicie, prin nădejde și pocăință (http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/omul-fiinta-care-transcende-timpul-spre-vesnicie-prin-nadejde-pocainta-69026.html).

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Mantuitorul spală picioarele ucenicilor (http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/mantuitorul-spala-picioarele-ucenicilor-71126.html).

[3] după cum spune Nikolai Berdiaev în cartea sa, Filozofia lui Dostoievski, „Miracolul trebuie să vină de la credinţă, nu credinţa de la miracol. Doar astfel credinţa este liberă.”

[4] despre distincția dintre „libertatea ca neant” și „libertatea ca iubire” vorbește Ioannis Zizioulas, în Fiinţa eclesială, ed. Bizantină, 1996.

[5] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac, Ed. Egumenița, 2004.

[6] În eseul Libertate și responsabilitate în spațiul iubirii creștine, Pr. drd. Gheorghe Popa notează că nu există o relație cauzală între creatură și Dumnezeu, ci „o întrepătrundere simfonică”. „La orice efort liber al voinței răspunde harul pentru a o ajuta”, iar „libertatea autentică înseamnă a alege binele” (http://www.crestinortodox.ro/morala/libertate-responsabilitate-spatiul-iubirii-crestine-70846.html).

[7] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac.

[8] Ierom. Teofan Mada, Pacea virtuţilor şi tulburarea patimilor, Ed. Agnos.

[9] Redau câteva citate extrem de frumoase referitoare la asumarea în mod deplin a umanității de către Hristos: „Hristos a fost primul om care a ieșit singur în fața morții. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desavârșire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morții, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea morții și moartea pe care o avem noi azi, dacă ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajosi în fața morții deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima și durerea morții.”

Savatie Baștovoi, De ce s-a speriat Hristos (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/24/parintele-savatie-bastovoi-de-ce-s-a-speriat-hristos/)

„Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. (…) De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce – solemniter – ci pironită cu adevărat (…) Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru…”

Nicolae Steinhardt, Dumnezeul Meu, De ce M-ai părăsit? (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/25/dumnezeul-meu-de-ce-m-ai-parasit/

„Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieți, a venit ca o rană crudă. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Și a purtat această cruce în toți anii activității Sale in lume. … A fost osândit din toate părțile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate și ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulțimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat și pe cale de a pogori la cei ce ședeau în întunericul iadului. (…) Și orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata înviat din morți, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stăpânire” … Și înăuntru duhul său îi va șopti: Domnul meu și Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață…” (Romani 6, 9) (Arhimandritul Sofronie,Rugaciunea, experiența vieții veșnice, editura Deisis, Sibiu, 1998).

[10] Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, Iconomia dumnezeiască la Sfinții Părinți (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/iconomia-dumnezeiasca-sfintii-parinti/)

[11] recomand pentru acest subiect excelenta carte a Sfântului Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul. Abisurile și culmile filozofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

[12] a se consulta analiza Tatianei Petrache din postfața cărții Păr. Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Ed. Egumenița, 2004.

Advertisements

Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (recenzie)

Leave a comment

Konrad Lorenz - Cele opt pacate capitale ale omenirii - recenzie carti

Autor: Konrad Lorenz
Rating: Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu - recenzie

Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
128 pagini
Traducător: Vasile V. Poenaru
ISBN: 973-50-1170-0

Konrad Lorenz realizează, în cartea sa, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (apărută în traducere românească la Editura Polirom, 2006, ediția a III-ea, trad. de Vasile V. Poienaru) o radiografie pertinentă a maladiilor sociale și culturale contemporane, a cancerului ce a fost produs şi care s-a extins cu repeziciune la nivelul tuturor structurilor vii care țin de existenţa umană, dar și de spaţiul natural. Faptul că acestea sunt trecute atât de uşor cu vederea este un indiciu al orbirii sufleteşti, al atrofierii funcţiilor esenţial umane, al indiferenţei ce ne-a împietrit şi care ne determină să ne contopim impasibili cu gloata – fenomene dezumanizante declanşate în urma instalării acestui cancer, fiindcă, orbiţi, l-am luat drept panaceu al tuturor suferinţelor noastre, fără să ne dăm seama, nici măcar acum, după ce tumora a căpătat dimensiuni uriașe, cât de mult ne-am înşelat.

Este, aşadar, evidenţiată principala cauză a acestor procese nocive prin punerea lor în analogie cu declanşarea şi evoluţia unei tumori canceroase:

Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului… Rămasă fără structurile speciale, ea se divide fără măsură şi fără menajamente, astfel încât ţesutul bolnav se infiltrează în ţesuturile învecinate, care sunt încă sănătoase, distrugându-le.

Structurile sănătoase, ca părţi organice ale unui întreg, ale unui sistem complex, se află într-o profundă interacţiune pentru a asigura echilibrul necesar unei vieţi fireşti, însă acest echilibru poate fi atins doar fiindcă se trage dintr-o informaţie obţinută de-a lungul unei dezvoltări vii istorice. Celula canceroasă pierde această informaţie, distruge structurile vii, se multiplică în nenumărate celule uniforme, sărace în structuri, ducând la dezechilibre şi perturbări în sistemul ca întreg, împiedicând funcţionarea firească a circuitelor de reglare. Prin urmare, acest proces distrugător survine atunci când una dintre funcţiile parţiale ale sistemului ca întreg este amplificată sau diminuată „într-atât de mult încât homeostaza să nu mai poată echivala dezechilibrul apărut”.

Extinzând sensurile, ceea ce se petrece în lumea contemporană se aseamănă acumulării în exces şi în neştire a unor celule maligne ce parazitează şi distrug sistemele vii; după cum observă şi Lorenz, aproape niciodată nu se întâmplă ca sistemele vii să se sugrume în ele însele, întrucât dispun de anumite circuite de reglare care au rolul de a asigura o dezvoltarea firească, armonioasă şi coerentă, iar această forţă de reglare, fireşte, nu se limitează la anumite părţi, ci vizează structura vie în integralitatea ei.

Păcatele nimicitoare la care se referă autorul şi care au contaminat ca o plagă organismele sănătoase îşi au resortul într-o serie de fenomene specifice civilizaţiei contemporane, ale cărei direcţii fireşti de dezvoltare au fost deviate nechibzuit pe o pantă artificială şi nesănătoasă. Konrad Lorenz le analizează extrem de lucid în capitolele sale: Suprapopularea, Pustiirea spaţiului vital, Întrecerea cu sine însuşi, Moartea termică a simţurilor, Decăderea genetică, Sfărâmarea tradiţiei, Receptivitatea la îndoctrinare, Armele nucleare.

Epuizarea realului firesc. Graba şi agitaţia lumii contemporane

Imaginea marilor aglomerări urbane, a masificarii, a extinderii cantitative în dauna calitativului, a acumulării de superfluu (o realitate virtuală şi spectaculară, a insignifiantului, insinuându-se sistematic în mintea şi sufletul nostru pentru a le contamina cu un fals cod de valori, ne acaparează tot mai mult, obnubilând veritabila realitate, pe care ne este tot mai dificil să o recunoaştem – cea vie) ne trimite cu gândul la imaginea celulelor bolnave ce se multiplică excesiv, infestând şi alterând structurile vii.

Aceste structuri vii – fie că înțelegem prin acestea acel fond profund uman din care izvorăsc cele mai nobile însuşiri ale noastre, fie că vorbim despre mediul natural, secătuit şi acaparat de omul ahtiat după câștiguri cu orice preț şi posedat de ambiţia distructivă de a stăpâni totul – sunt sfărâmate, declinul calităţii fiind direct proporţional cu creşterea complexităţii civilizaţiei tehnologice (intervenind în aceste structuri vii, omul produce modificări profunde, care conduc la perturbări ale echilibrului natural, cu efecte nimicitoare). Complexitate reflectată în agitaţia lumii moderne – o lume dislocată din fundamentele ei ontologice şi abandonată derivei relativiste –, angajată într-o continuă şi extenuantă întrecere cu sine însăşi, risipind-şi sufletul şi secătuindu-şi propria viaţă, devastând, în acelaşi timp, spaţiul vital, prin exploatări necugetate, despăduriri şi prin secarea resurselor naturale, toate acestea în râvna ei pentru progres şi pentru obținerea prosperității. E o râvnă care consumă viaţa fiindcă îşi are izvorul în lăcomia orbitoare pentru profit, dar şi în frica de a nu rămâne în urmă sau de a nu face faţă situaţiilor stresante la care ne obligă întrecerea cu semenii noştri. „Agitaţia plină de frică şi frica agitată îşi au rolul lor în a-l văduvi pe om de calităţile lui esenţiale.”

Această aviditate a omului contemporan, ce se traduce, mai exact, prin agitaţie, grabă extenuantă, frică, prin întrecerea cu celălalt, nu numai că pricinuiește mari daune sufleteşti, dar ne toacă nervii, cauzând dezechilibre în fiinţa noastră şi, în final, disoluţia ei, grăbindu-ne moartea. Prosperitatea e doar o etichetă îndărătul căreia se ascund proslavirea valorilor utilitariste, întrecerea economică a omenirii cu sine însăşi, confundarea mijloacelor cu scopul, prioritatea acordată considerentelor comerciale.

Banala formulă „Time is money” exprimă valoarea absolută pe care au căpătat-o pentru noi banii: timpul nu mai înseamnă viaţă, ci bani. Din desfăşurare firească a vieţii, din durată vie, de care suntem organic legaţi, timpul a devenit o nebuloasă în care ne lăsăm absorbiţi pentru a ne pierde de noi înşine şi de propria noastră fiinţă (poate de aici şi senzaţia că timpul trece atât de repede, că nu îl mai simţim – fiindcă nu-l mai trăim, el nu mai are substanţă). Ritmul acesta accelerat şi nefiresc nu face decât să ne consume vieţile. În era tehnologică, ne străduim, solicitaţi nervos şi sufleteşte, să ne adaptăm cât mai bine vitezei şi ritmului năucitor al existenţei (străduinţă de pe urma căreia profită copios industria farmaceutică) –, dar uităm că viteza epuizantă şi ritmul aiuritor sunt străine vieţii! Ni se inoculează sistematic false valori, precum „Time is money” – ceva atât de absurd, şi totuşi, pe care îl primim cu atâta seninătate, lăsându-l să ne mutileze vieţile.

Fiecare fabrică de automobile trebuie să ia măsuri ca noul tip să fie puţin mai rapid decât cel precedent, fiecare stradă trebuie lăţită, fiecare curbă, lărgită… spre a se putea circula încă puţin mai rapid şi, totodată, mai periculos”. Toate aceste măsuri luate pentru creşterea vitezei şi, implicit, a complexităţii lumii tehnologice, sunt puse în aplicare cu preţul consumării unor mari rezerve de energie, cea mai afectată fiind energia vitală umană. În mod paradoxal, trudim cu ardoare pentru a înlesni și a menține dezvoltarea, cu costuri tot mai uriaşe, din resurse umane şi materiale, a unei tumori gigantice şi hipercomplexe, gata să ne înghită pe negândite şi să ne îngroape în structurile ei bolnave, în al căror vid ne risipim sufletul…

Plafonarea simţurilor. Urâţirea şi nivelarea artificială

Faptul de a ne lăsa înghiţiţi în această hipercomplexitate [1] care ne secătuieşte vieţile nu poate fi înţeles, la o analiză mai atentă, drept progres, întrucât conduce la alterarea simţămintelor profund umane, fireşti, a sensibilităţii estetice şi etice, la nivelarea simţurilor şi, pe cale de consecinţă, la lipsirea omului modern de discernământ între bine şi rău, între frumos şi urât etc. Urâţirea nu este un proces petrecut doar înăuntrul nostru, prin atrofierea însuşirilor profund omeneşti, el se răsfrânge şi asupra mediului înconjurător. Tot mai înstrăinat de armonia mediului natural şi de frumuseţea acestuia, omul tehnologic este angajat într-o operă care nu face decât să pună stavile oricărei energii creatoare izvorând din simţul pentru frumos, o operă de urâţire a oraşelor şi satelor:

Imaginea histologică a celulelor uniforme şi sărace în structuri ale tumorii prezintă o similitudine dezolantă cu o fotografie făcută din avion unei suburbii moderne, formate din clădiri standardizate pe care le-au proiectat într-o pripită concurentă arhitecţi dispunând de o cultură precară, ce n-au stat prea mult pe gânduri înainte de a acţiona. … Nu numai considerentul comercial că prefabricatele în serie sunt mai ieftine, ci şi moda, care nivelează totul, duc la situaţia ca la toate marginile de oraş ale ţărilor civilizate să ia naştere sute de mii de locuinţe identice…, nemeritând numele de «casa», ci fiind mai degrabă baterii de grajduri pentru oamenii folositori…

Oamenii nu sunt meniți să trăiască asemeni unor termite, reduşi la simple elemente anonime, interşanjabile, în spaţii uniformizate sau ferecaţi în cutii de beton, în construirea cărora nu simţul estetic, ci considerentele practice, precum economia spaţiului şi confortul, au prevalat. Insensibilitatea faţă de frumos este semnul orbirii spirituale, care atrage după sine, inevitabil, şi degradarea simţului etic. Într-o lume sofisticată nu mai este posibilă comuniunea firească între semeni, unicul ideal devine confortul şi supravieţuirea, cu alungarea din conştiinţă a existenţei celorlalţi şi mărginirea la sine. Omul evită implicarea emoţională şi va alege să treacă pasiv, de pildă, pe lângă răul petrecut sub ochii lui, incapabil de a mai reacționa la faptele reprobabile din afara zonei sale de confort. Pierzându-şi frumuseţea, omul şi-a pierdut unele dintre cele mai umane însuşiri, şi, mai ales, capacitatea de a înţelege nefirescul condiţiei sale într-o lume schimonosită, artificială, creată de el, din care au fost alungate frumuseţea, iubirea faţă de semeni, interesul faţă de valorile vii ale tradiţiei.

La fenomenul de plafonare a simţurilor, acompaniat de eşuarea relaţiilor interumane, de instaurarea indiferenţei şi a însingurării faţă de celălalt, contribuie şi aglomerarea urbană excesivă (o altă consecinţă a „hipercomplexităţii”), „în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează”. „Not to get emotionally involved” („A nu te implica emoţional”) a devenit principala grijă a omului contemporan care tinde să se sustragă oricăror stimuli provocători de suferinţă, singura opţiune „normală” rămânând contopirea cu gloata. Aglomeraţia împiedică tocmai apropierea între oameni, bazată pe sentimente calde şi sincere de prietenie, întrucât nimeni nu poate iubi atât de mulţi oameni: se impune necesitatea de a evita implicarea afectivă şi de a ignora nevoile celorlalţi sau chiar de a ţine la distanţă persoane care ar merita prietenia noastră. Potrivit lui Lorenz, agresivitatea este, de asemenea, o consecinţă a suprapopulării; îngrămădirea a mulţi oameni într-un spaţiu restrâns e ceea ce conduce, cel mai probabil, la declanşarea stării de irascibilitate şi la manifestarea comportamentelor impulsive.

Dezvoltarea tehnologiei şi a farmacologiei a răspuns cu succes năzuinţei omului de a evita neplăcerea sau stimulii cauzatori de suferinţă, rezultatul fiind „moartea termică a simţurilor”.

„…prin stăpânirea progresivă a mediului înconjurător, omul a modificat «starea pieţei» din economia plăcerii şi a neplăcerii în direcţia unei sensibilizări crescânde faţă de orice situaţie de stimulare provocatoare de neplăcere şi a unei atenuări corespunzătoare a receptării situaţiilor provocatoare de plăcere.

Evitarea suferinţei are drept consecință suprimarea unei componente esenţiale a vieţii umane, diminuarea calităţii relaţiilor sociale; „Intoleranţa crescândă faţă de neplăcere, ce se înregistrează în zilele noastre, transformă oscilaţiile profunde ale vieţii umane, conforme cu firea lucrurilor, într-un plan nivelat artificial”.

Anumite forme ale bucuriei care decurg din acţiunea contrastelor, sau care presupun investirea unui efort susţinut pe un termen mai lung, sunt pe cale de dispariţie. Omul este stăpânit de impulsul de a-şi satisface imediat dorinţele (îl încântă, de pildă, cumpărarea „avantajoasă” în rate – deşi alege, astfel, o cale a sclaviei), precum şi de nevoia de confort (nevoi stimulate – şi multe dintre ele multiplicate în mod artificial, întrucât „omul cu multe dorinţe e un bun consumator”, spune Virgiliu Gheorghe în una din cărțile sale – de către marii producători, având la îndemână şi mijloacele pe care le-a furnizat progresul tehnologic: mass media, industria publicitară), nevoia de confort presupunând cultivarea conformismul, a abilităţii de a te adapta uşor situaţiilor şi mediului pentru a evita neplăcerea.

Moartea termică emoţională”, blazarea, plictisul îl conduc pe om, inevitabil, la căutarea unor situaţii de stimulare noi şi din ce în ce mai puternice. Un fenomen tipic este neofilia, care afectează relaţia noastră cu obiectele din mediul ambiant, dar şi relaţia cu semenii: „obiectele îşi pierd, după un timp de posesie, forţa de atracţie, în mod analog cu iubita/iubitul, prietenul sau chiar patria”. Fenomenul este, de asemenea, speculat de către marii producători, fapt realizat cu succes, având în vedere receptivitatea la îndoctrinare a maselor: „built-in obsolation, adică învechire inserată, iată un principiu cu un rol foarte important în moda vestimentară sau în cea a automobilelor”.

Distrugerea ierarhiilor fireşti, degenerarea şi dezechilibrele la nivelul structurilor vii

Are loc un proces dăunător, similar celui descris la început, referitor la modul cum celulele canceroase anihilează structurile vii, multiplicându-se excesiv şi producând dezechilibre şi perturbări în sistemul ca întreg, împiedicând funcţionarea firească a circuitelor de reglare. După cum remarcă Konrad Lorenz, „pentru menţinerea unei stări stabile în sistemele vii este indispensabilă funcţia unui circuit de reglare sau a unei conexiuni inverse negative”. Tendinţa exacerbată de a elimina situaţiile negative sau inacceptabile/inconfortabile, care includ, de asemenea, şi atitudinea critică la adresa unor stări de fapt dominante sau a opiniei publice (ştiut fiind faptul că opinia publică „manifestă inerţie” şi o preferinţa pentru „simplificările grosiere”), nu poate avea alt efect decât degenerarea omului, decăderea lui la stadiul unei fiinţe inferioare. (La fel, multiplicarea excesivă a reglementărilor, a principiilor formale, care impun normalizarea, raţionalizarea şi instrumentalizarea – cu scopul preîntâmpinării riscurilor, al creşterii controlului, şi, mai cu seamă, in sensul înlăturării elementelor greu integrabile, inadaptabile – nu fac decât să sufoce, să epuizeze realul firesc, complexitatea vie, omul, sugrumând sistemele vii, infinit de complexe în integralitatea lor, și, în fond, intervenind în aceste sisteme vii pentru a le mutila.)

Tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferinţa umană acţionează în mod cutremurător şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii”. Autorul mai constată, pe bună dreptate, că „fenomenul intoleranţei la neplăcere şi cel al nivelării simţurilor pot genera un comportament infantil”. Şi cercetătorii cancerului vorbesc despre imaturitate atunci când vor să caracterizeze una dintre principalele însuşiri ale tumorii.

Tehnologizarea, artificializarea, „dresajul” utilitarist, multiplicarea insignifiantului (a falselor valori promovate prin mijloacele media: modă – cea mai eficientă metodă de nivelare a năzuinţelor –, falsele nevoi, divertismentul, desfrâul instituţionalizat, libertinajul luat drept libertate etc.) distrug ierarhiile fireşti, denaturează, abrutizează omul… Necazul constă în faptul că ne lăsăm înşelaţi, aşa cum celulele sănătoase se lasă „amăgite” şi nu mai opun rezistenţă celulelor canceroase a căror multiplicare va da naştere unui monstru. Iar monstrul ce ia fiinţă este o omenire „degradată şi masificată, înstrăinată de natură, care nu mai crede decât în valorile comerciale, fiind domesticită, incapabilă de vreo simţire puternică şi neinteresată de tradiţie”.

Progresul căruia i se închină atâtea osanale e similar progresului unei tumori maligne. Omul îşi reneagă însuşirile care îi dau calitatea de fiinţă liberă, matură şi responsabilă, regresând într-o fiinţă veşnic imatură, „programată” să se ghideze după propriile dorinţe şi instincte egoiste, dezrădăcinată, ruptă de tradiţie, de trecut, înstrăinată de acel tip de cunoaştere, filtrată prin selecţie, a unei culturi vechi, dar vii şi durabile fiindcă e singura menită să ofere reperele calitative – nu există astfel de repere fără o bază ontologică. (Omul imatur şi fragmentar este dezechilibrat, fără repere, nehotărât, fiindcă a ieşit din rost, şi-a rătăcit propria identitate. Nu se mai diferențiază atunci, în esenţă, de celula unei tumori canceroase, fiindcă încetează a mai fi parte organică a unei structuri vii, aflată deci într-o interacţiune autentică, profundă şi coerentă cu celelalte părţi ale structurii sănătoase reprezentate de Biserică, familie, neam, cultură, tradiţie etc., devine o monadă izolată de acestea, şi totuşi trăind parazitar în ele, dezintegrându-le şi distrugându-le, în cele din urmă; omul masificat, deculturalizat, descrestinat, gregar nu mai este parte a unei structuri sănătoase, ci a unei tumori; tocmai de aceea, nevoia noastră prioritară este acum, înainte de toate, recuperarea identităţii).

Acest tip de cunoaştere şi fond de valori poate fi asociat cu „informaţia obţinută de-a lungul unei dezvoltări vii istorice” – despre care vorbeam la început –, fără de care nu mai este atins echilibrul necesar unei vieţi fireşti şi nu mai este posibilă dăinuirea fiinţei umane, în integralitatea ei. A renega această informaţie – constituind un conţinut viu de valori moştenite – este un act de imaturitate, ce pregăteşte catastrofe. După cum am arătat, celula canceroasă pierde această informaţie, suprimă structurile vii…

În consecinţă, pierderea acestei informaţii conduce la fenomenul decăderii genetice analizat de Konrad Lorenz. Un astfel de fenomen este reprezentat, de pildă, de „eliminarea simţului natural al dreptului prin tendinţa actuală către toleranţă absolută” [2], pericolul ce rezultă de aici fiind amplificat de înstăpânirea „doctrinei pseudodemocratice [teoria behavioristă], ce afirmă că întregul comportament uman ar fi însuşit prin învăţare”.

Doctrinele pseudodemocratice. Teoria behavioristă şi stiinţele reducţioniste

Indiscutabil, toţi oamenii au dreptul la aceleaşi posibilităţi de dezvoltare. Dar nu este corect să se afirme, denaturându-se acest adevăr, că toţi oamenii au, în mod potenţial, aceeaşi valoare (pentru a se ajunge la idealul egalitarist) (după cum notează autorul, „când încerci să împarţi oamenii în persoane normale şi persoane cu deficienţe, eşti suspectat că pledezi pentru camera de gazare”). Pseudodemocraţii au făcut din această concepţie falsă un principiu al libertăţii şi democraţiei, însă, în definitiv, nu au reuşit prin aceasta decât să infecteze cu un virus cancerigen esenţa sănătoasă a democraţiei şi libertăţii.

Doctrina behavioristă ignoră acea parte umană esenţială constituită din însuşirile înnăscute, moştenite, ce-şi trag obârşia dintr-o dezvoltare filogenetică, proclamând ideea că omul este exclusiv o „construcţie” socială (în vederea nivelării diferenţelor, doctrinele pseudodemocratice au avut un rol hotărâtor în demersul desfiinţării tradiţiei, a moştenirii culturale şi spirituale). Adepţii acestei teorii „afirmă cu convingere că omul s-a născut ca o pagină nescrisă şi că tot ceea ce gândeşte, simte, ştie şi crede ar fi rezultatul condiţionării sale”; conform acestei doctrine mecaniciste (care analizează comportamentul uman pe baza reflexului şi a reacţiei condiţionate), „toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei dacă ar evolua în condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oameni ideali dacă aceste condiţii ar fi ideale. Pentru aceasta însă, oamenii nu ar putea, sau mai bine zis nu ar trebui, să aibă nici un fel de însuşiri moştenite…” [3]

După cum remarcă Lorenz, această doctrină este străină specificului uman, salutând fenomenele de dezumanizare pe care le-a prezentat şi autorul în tratatul său. Autorul continuă, notând că „atât marii producători capitalişti, cât şi funcţionarii sovietici sunt interesaţi în aceeaşi măsură să-i condiţioneze pe oameni, făcând din ei nişte supuşi uniformi, lipsiţi în mod ideal de apărare, exact cum a arătat Aldous Huxley în românul sau de groază Brave New World”. În demersul lor, aceştia s-au slujit de sondajele de opinie, de tehnica reclamelor, de moda abil dirijată. Tehnologizarea tot mai accentuată care a cucerit omenirea a înlesnit punerea eficientă în practică a teoriilor condiţionării.

Pentru aceasta a fost necesară subminarea elementelor independente, de pildă, lipsirea micilor întreprinzători, inclusiv a ţăranilor, de posibilitatea de a-şi asigura traiul, sau înlăturarea meşteşugurilor prin concurenţa exercitată de industrie, de marile concerne, a căror putere este tot mai acaparatoare și dominantă. Astfel încât toţi oamenii sunt constrânşi să se supună intereselor marilor producători industriali.

Pentru manipulatorii civilizaţiei consumeriste, condiţionarea este folosită în sensul stimulării instinctelor egoiste, hedoniste, a pornirilor inferioare şi a conformismului, fenomene dezumanizante încurajate prin intermediul „mijloacelor de informare în masă”. Pentru a păstra analogia prezentată la început, atunci când aceste părți inferioare sunt stimulate în mod excesiv, întreaga structură vie este supusă disoluţiei, întrucât sistemele de reglare, care ar fi asigurat o dezvoltare echilibrată şi sănătoasă, sunt perturbate. Este împiedicată funcţionarea firească a acestei structuri atât de complexe şi vii, care este fiinţa umană în integralitatea ei, precum şi a celorlalte structuri, de pildă familia; inevitabil, sunt afectate şi legăturile fireşti dintre oameni.

Contestarea tradiţiei, a valorilor moştenite, a condus la sfărâmarea structurilor ierarhice. Într-un grup în care lipseşte structura ierarhică, situaţia unui copil este extrem de nefirească. Lipsa modelului patern, faptul că „omul batrân” nu mai impune respect, toate acestea produc modificări periculoase în structura familiei. „Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea că ea consideră existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni că fiind un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Fără această ierarhie, nu ar exista nici măcar cea mai naturală formă a dragostei umane. Educaţia de tip «non-frustration» a făcut din mii de copii nişte bieţi nevrozaţi.” Aceasta a dus la slăbirea contactului dintre părinţi şi copii, precum şi la perturbarea implicării umane, la atrofierea sentimentelor fireşti de dragoste şi, odată cu dispariţia respectului faţă de ierarhie, la instalarea indiferenţei faţă de tradiţie şi, de aici, la imposibilitatea identificării cu o anumită comunitate bazată pe împărtăşirea unor valori reale comune, statornicite prin tradiţie. Cum notează Lorenz, „numai atunci când iubeşti un om din adâncul sufletului şi priveşti totodată in sus către el eşti în stare sa-ţi însuşeşti tradiţia lui culturală.”

Hipercomplexitatea lumii tehnologice nu trebuie, prin urmare, să ne amăgească. Lăsându-se subjugat tehnologizării, omul nu a devenit mai complex, ci mai redus sufleteşte, mai „simplificat”. Ingineriile sociale, mijloacele de programare şi condiţionare, raţionalizarea instrumentală, doctrina behavioristă mai curând au ignorat complexitatea sistemului viu ca întreg, omul în integralitatea sa, l-au redus la părţile sale inferioare [4] (de pildă, doctrina behavioristă înţelege omul prin reducerea acestuia la anumite componente inferioare: reflexul, reacţia condiţionată – omițând faptul că aceste componente sunt subordonate unei structuri infinit mai complexe; astfel de teorii se caracterizează prin atomism şi reducţionism), au făcut din om un „construct”, i-au artificializat viaţa. Se cuvine însă să privim fiinţa umană în plinătatea ei, în firescul ei, şi să nu o reducem la laturile ei inferioare. Structurile organice complexe, cu un grad înalt de integrare, au fost trecute cu vederea în favoarea sistemelor subordonate şi a nivelurilor inferioare de integrare. Metodele recunoscute ca legimite şi „ştiinţifice” au ajuns să fie, exclusiv, cele operaţionale şi statistice.

Metodelor reducţioniste şi simplificatoare li s-a dat privilegiul de a fi considerate ştiinţifice, stabilindu-se prin ele, în mod greșit, o măsură de necontestat a cunoaşterii umane. Ideea că „o ştiinţă a naturii ar fi o ştiinţă în măsura în care conţine matematică ori că ştiinţa ar presupune să măsori ceea ce este măsurabil şi să faci măsurabil ceea ce nu este măsurabil” reprezintă, „atât din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii, cât şi din punct de vedere uman, cea mai mare prostie spusă vreodată de nişte oameni care ar fi trebuit să se priceapă mai bine la aceste chestiuni.” Pentru operaționalistul, reducționistul, cuantificatorul şi statisticianul modern, a analiza comportamentul uman fără experimente sau chiar fără a număra este un fapt demodat şi „neştiinţific”.

Examinarea structurilor unui sistem trebuie să prezinte, pentru ei, imaginea unei simplicităţi „exacte” – asemănătoare fizicii – pentru a fi considerată „ştiinţifică”. Aceştia ignoră „faptul că «particulele» cercetate sunt oameni, şi nu neutroni – ceea ce presupune să se facă abstracţie de toate aspectele cu adevărat interesante ale sistemelor organice cu un înalt grad de integrare, incluzând omul”. Asemenea modei vestimentare sau a automobilelor, impunerea aceastei mode ştiinţifice a fost înlesnită de „receptivitatea la îndoctrinare”.

După cum remarcă Konrad Lorenz, „se poate întâmpla ca o ipoteză să fie în aşa fel alcătuită încât toate experimentele pe care ea le dictează nu pot decât să o confirme din capul locului”. Ipoteza că reflexul ar fi „singura performanţă elementară a sistemului nervos central” a determinat exclusiv experimente în care să se înregistreze reacţiile de răspuns ale organismului la acţiunea a diverşi stimuli. Această doctrină a fost transformată într-o „religie” atotcuprinzătoare, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă. În general, capătă prioritate şi câştigă aderenţă mare teoriile palpabile, uşor de înţeles, mecanice. Iar satisfacţia subiectivă de a cunoaşte, în mod absolut, caracterul revelaţiei este mult prea mare ca să nu capteze cât mai mulţi adepţi. Toate faptele care contrazic această „religie” vor fi negate sau ignorate, iar cei care vor atrage atenţia asupra declinului spre care se îndreaptă omenirea sub îndrumarea „grijulie” a promotorilor unor astfel de teorii străine de esenţa umană vor fi discreditaţi, ridiculizaţi sau reduşi la tăcere.

S-a încetăţenit concepţia că doar ceea ce poate fi dovedit ştiinţific sau explicat pe cale raţională ar avea meritul de a alcătui tezaurul stabil de cunoştinţe al omenirii. Această concepție are urmări nefaste. „Iluminaţi ştiinţific”, tinerii nu mai manifestă nici un interes faţă de fondul de valori profunde, spirituale ale tradiţiei, ce s-au transmis peste timp, faţă de conţinutul nepreţuit de înţelepciune pe care se fundamentează spiritualitatea unui popor. La fel de nefericită este şi concepţia că progresul științific trebuie să ajungă pe asemenea „culmi” încât să facă posibilă „îmbunătăţirea” omului, în mod arbitrar, prin efectuarea unor intervenţii asupra genomului uman. Datorită intensei lor mediatizări, astfel de idei, alături de doctrinele prezentate mai sus, sunt de natură să influenţeze opinia publică şi să conducă la o uniformizare a mentalităţilor. Iar o persoană care se sustrage în mod conştient influenţei mijloacelor de informare în masă riscă să fie considerată un caz patologic. „Efectele pierderii individualităţii [în urma receptivităţii maselor la îndoctrinare] sunt salutate de către toţi aceia care vor să manipuleze mari mase de oameni”.

Armele nucleare

Lorenz constată, pe drept cuvânt, că, dintre toate cele opt păcate capitale, acesta este cel mai uşor de evitat. Colapsul omenirii se va produce, cel mai probabil, nu în urma exploziei unei bombe atomice, ci atunci când fenomenele pe care Lorenz le-a sesizat atât de precis, dar care pentru omul tehnologizat trec neobservate, se vor fi agravat iremediabil. Adevărata primejdie se ascunde sub aparenţa unor aspecte pe care am ajuns să le considerăm cele mai „normale”.

Încheiere

Bolile pe care le analizează în cartea sa Konrad Lorenz nu vor putea fi tratate decât atunci când vom privi în faţă, conştient şi responsabil, păcatele capitale care au condus la aceste fenomene dezumanizante. Nevoia vindecării de plaga ce a contaminat toate structurile organismului societăţii contemporane, anemizandu-i funcţiile vitale, se va trezi ca o forţă regeneratoare în noi când vom recunoaşte, vom mărturisi şi ne vom căi de aceste păcate. Să sperăm că se va întâmpla asta înainte ca structurile vii să se fi măcinat cu totul din pricina orbirii noastre.

Note:

[1] Referitor la hipercomplexitatea civilizaţiei tehnologice, recomand Ovidiu Hurduzeu, Hipercomplexitatea păguboasă.

[2] „…credinţa în existenţa unui drept natural independent de vreo legislaţie determinată cultural e legată, fără îndoială, încă din vechime, de părerea că acest drept ar fi de origine supranaturală, nemijlocit divina” (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, p. 54).

[3] Despre educaţia după metodele behavioriste, în societatea tehnologică: „Fiecare profesor american de şcoală elementară sau medie păstrează la îndemână borcane cu fel de fel de dulciuri. Dacă Jimmy este «good boy» şi învaţă tabla înmulţirii, profesorul îi spune «good job, Jimmy!» (treabă bună), şi haţ! Îi aruncă bomboana. După un timp, Jimmy nici nu mai are nevoie de recompense, inconştientul său continuând să asocieze învăţarea tablei înmulţirii cu gustul ciocolăţelelor «Mars». Tabla înmulţirii se transformă dintr-un element impersonal de cunoaştere într-o dorinţă «personală» abil manipulată de profesor. Dacă Jimmy refuză să înveţe tabla înmulţirii, i se va refuza ciocolăţica. Un sentiment dezagreabil, mai ales că profesorul va avea grijă să ofere recompense tuturor copiilor care şi-au făcut treaba. Mediul educaţional nu-i cere lui Jimmy nici efort, nici sacrificiu, îl îndeamnă doar să dea curs «bunelor» sale sentimente şi dorinţe personale. Jimmy învaţă astfel că doar ce este agreabil este «bun», iar «bune» sunt plăcerile care-l pun în armonie cu el însuşi şi cu mediul social. Desigur, pliat în permanenţă asupra lui însuşi, copilul «se simte bine», «în siguranţă».

Profesorul american din învăţământul public (dominat de stângişti) acţionează potrivit teoriei behavioriste: un anumit stimulent, administrat copilului în mod repetat, va declanşa automat reflexul dorit. Părinţii sistemului educaţional din SUA, John Dewey, Edward Lee Thorndike, B.F. Skinner considerau că omul este un animal social care trebuie să se adapteze mediului social. Prin urmare, scopul educaţiei este să creeze «well-adjusted children» (copii adaptaţi normelor de comportament social) pe baza mecanismelor de «stimulare şi răspuns»” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Editura Timpul, 2005, pp. 92, 93).

[4] „O individualitate care nu trăieşte după legea care o exprimă ca întreg, ca individualitate respectivă, ci lasă să fie copleşită această lege de legea de viaţă a vreunui element component, a vreunei unităţi subsumate, merge, fireşte, spre disoluţie. …omul care nu mai trăieşte după legea spiritului, care este legea supremă a omului ca întreg, a omului ca om, ci dă preponderenţă pornirilor vreunei părţi componente subalterne, promovează o hipertrofie unilaterală a pornirilor acelei părţi şi cade în complexe psihologice care duc spre dezintegrarea individualităţii sale adevărate” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, 2004, p.103).

Scrisă de Irina Bazon

 22 Oct 2009

Sursa: http://constiinte.ro/cele-opt-pacate-capitale-ale-omenirii-civilizate

Un nou Ev Mediu

Leave a comment

Articol preluat de pe http://constiinte.ro/un-nou-ev-mediu

nikole berdiaevAutor: Nikolai Berdiaev
Rating: Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu - recenzie

Editura: Omniscop
Anul apariţiei: 1995
Traducător: Maria Vartic
ISBN: 973-96109-5-1

În cartea sa, Un nou Ev Mediu (1927) (apărută și la noi în 1995, la Editura Omniscop, fiind reprodusă ediţia din 1936 în traducerea prof. Maria Vartic), Nikolai Berdiaev urmăreşte desfăşurarea epocilor istorice, de la Renaştere, până la instaurarea socialismului în Rusia, reflectând asupra înfrângerilor succesive suferite de om pe parcursul unei istorii zbuciumate, asupra modului cum a ajuns ființa umană la afirmarea de sine prin sine, pentru a sfârşi în autoexterminarea sa.

(Despre capitolul Sfârşitul Renaşterii)

În perspectiva lui Berdiaev, declinul Renaşterii a coincis cu epuizarea potenţialului spiritual al omului, indicând, în fapt, năruirea idealurilor şi valorilor care îl însufleţiseră în zorii acelei epoci de reînnoire. Omul a intrat în epoca Renaşterii plin de suflul creator ce emana din fondul spiritual al Evului Mediu creştin. El a redescoperit valorile antichităţii, fără a părăsi însă principiile medievale, în aceasta constă complexitatea sufletului renascentist (reflectată, de pildă, în arta şi viaţa lui Botticelli). Astfel, Berdiaev plasează existenţa adevăratului spirit renascentist în perioada Trecento-ului (prima Renaştere italiană, o perioadă intermediară în cursul căreia omul „s-a crezut eliberat de «organic», fără a fi supus «mecanicului»”), când sufletul creştin nu cunoscuse încă dezagregarea şi decadenţa (la care va conduce instaurarea academismului în arta secolului al XVI-lea), dimpotrivă, el constituia, potrivit lui Berdiaev, resursa şi forţa spiritual-creatoare veritabilă a marilor artişti şi părinţi ai Renaşterii (printre care Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore, Thomas D’Aquino, Dante, Giotto).

Sfârşitul Renaşterii a survenit atunci când omul natural a triumfat asupra celui spiritual (iar după triumful omului natural a urmat, mai târziu, apariţia şi impunerea maşinii – prefigurată de invenţiile lui Leonardo da Vinci –, care-l va întoarce pe om împotriva naturii), rupându-se de profunzimile sale spirituale; această slăbire a credinţei a condus, treptat, şi la pierderea conştiinţei identităţii sale. „Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.”

Reforma nu a fost o manifestare a spiritului creator (aşa cum fusese Renaşterea), ci o negaţie, o revoltă (iar contrareforma şi Inchiziţia nu au constituit decât o altă formă a negării, prin care însăşi religia s-a rupt de Hristos). Omul s-a răzvrătit împotriva a ceea ce îl menţinea în mod organic legat de un centru spiritual, iar această răzvrătire a trasat liniile unei noi evoluţii care a culminat cu „Luminile” secolului al XVIII-lea, cu raţionalismul, cu Revoluţia franceză şi cu celelalte revoluţii inspirate de ele: pozitivismul şi materialismul, socialismul şi anarhismul secolului al XIX-lea. Acestea au fost consecinţele umanismului şi semnele secătuirii energiei spirituale şi creatoare a omului. Iar căderile succesive suferite de el sunt urmările iluziilor pe care le-a nutrit umanismul, ridicându-se pe ruinele Renaşterii pentru a-l pune în centru pe om, însă, aşa cum însăşi istoria o dovedeşte, „în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine”.

O încercare de întoarcere spre sensul spiritual medieval, de revenire la izvoarele creştinismului a constituit-o Romantismul, însă nu a fost cu putinţă recuperarea spiritului autentic al acelei epoci: ceva era distrus în sufletul omului modern, iar principiile spre care se îndrepta mişcarea romantică fuseseră năruite. Fiindcă, după cum notează Berdiaev, „evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a istoriei. A fost ceva clătinat şi distrus în sufletul omului modern, înainte de a se fi zguduit şi distrus valorile sale istorice”.

Experienţa umanismului a fost pentru om ca o probă a libertăţii în al cărei ideal a crezut, dar care l-a adus, în cele din urmă, într-o stare cumplită de secătuire. Tocmai această libertate spre care a tins, rupt de originile sale spirituale, a fost marea minciună a umanismului: „Umanismul nu a întărit, ci a slăbit pe om; acesta e deznodământul paradoxal al Istoriei moderne. (…) Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar disparea definitiv individualitatea omenească. Omul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Astfel, omul nu a putut rezista, nu s-a putut menţine, din moment ce s-a dezis de rădăcinile fiinţei sale: „Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă. Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Corespunzând stingerii definitive a Renaşterii, a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX marchează faze ale umanismului abstract, ai cărui principali exponenţi sunt Nietzsche şi Marx. În definitiv, ei sunt promotorii celor două forme „ale autonegării şi autodistrugerii umanismului”: individualismul abstract (instituit de Nietzsche) şi colectivismul abstract (instaurat de Marx). Niciuna dintre acestea nu admite valoarea persoanei umane: ambele forme promovează asprimea faţă de om, una sub masca înfăptuirii „mărețelor” scopuri supraumane (după Nietzsche, „omul este ruşine şi infamie, trebuie să fie depăşit”), cealaltă, în numele colectivităţii, al statului socialist abstract. Niciuna nu a condus la triumful omului, cum promiteau, ci la regresul lui și la demascarea iluziilor umanismului; tocmai însușirile pe care le-a cultivat acest tip de umanism, cu precădere mândria, care l-a înstrăinat de Dumnezeu și de aproapele, nu l-au înălțat pe om, ci i-a schimonosit chipul, stingând cu totul scânteia dumnezeiască din sufletul său.

Această revoluţie a culminat cu instalarea definitivă a mecanicului, a maşinii, ca negare a esenţei concrete a omului, marcând înstrăinarea deplină de harul divin care i-a hrănit atâta vreme sufletul („viaţa nu este concretă decât în graţie; viaţa în afară de graţie este o viaţă abstractă”), smulgându-l pe om din unitatea spirituală organică și, în același timp, deteriorând legătura sa cu natura: „Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.” Se petrece acum un proces distructiv al atomizării şi „descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii” umane.

Individualităţile umane nu se mai dezvoltă liber şi creator pornind de la o bază spirituală, ci formează un ansamblu de atomi izolaţi, uniţi doar în planul exterior al unei colectivităţi abstracte, care absoarbe identitatea umană, anihilând-o. În acest mod a înţeles „omul nou” să-şi obţină libertatea râvnită, să-şi afirme individualitatea, dar aceasta l-a condus spre înrobire şi distrugere. Nu mai este admisă individualitatea omenească „cu viaţa sa interioară infinită”, glorificată de umanismul lui Herder şi Goethe.

Dacă Renaşterea era aristocratică, întemeindu-se pe inegalitate, fiind „opera oamenilor care nu erau supuşi necesităţilor existenţei”, anarhismul şi-a propus să impună nivelarea în statul umanist, ducând, în final, la negarea acestuia, la triumful forţei oarbe a masei. Această sete de egalitate a rezultat în dezintegrarea interioară a omului; lipsindu-i suportul spiritual şi ontologic, omul nu şi-a putut îndura singurătatea, s-a abandonat colectivismului. După Berdiaev, „odată cu colectivismul, se produce o întoarcere spre Evul Mediu, nu pe o bază religioasă, ci pe baza materialistă a antireligiei”; „Spiritul anarhic nu este creator, el poartă în sine o duşmănie înverşunată şi vindicativă în locul bogăţiei creatoare”.

Moartea Renaşterii se resimte în toate sferele, prin instaurarea socialismului şi anarhismului, a pozitivismului (în ştiinţă), a futurismului (în artă), a gnoseologiei critice (în filozofie), a mişcărilor teosofice şi ocultiste (în sfera spirituală, golită, în fond, de existenţa lui Dumnezeu). Astfel, „ştiinţele şi arta, cultura înaltă, creatoare, valorile spirituale sunt considerate ca un «reflex». Omul este schimbat în categorie economică.”

Deşi pozitivismul s-a născut din spiritul Renaşterii, în epoca umanismului abstract el nu a manifestat decât epuizarea acestui spirit, reprezentând „conştiinţa limitelor forţelor omeneşti, oboseala puterii de cunoaştere”. Ştiinţa şi arta sunt ambele atrase de mecanizare: „în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. În ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.”

Futurismul impune dezmembrarea organicității, divizarea identităţii umane, „totul trece în orice formă, iar omul în obiecte neînsufleţite”; „omul se pierde pe sine însuşi”, este „dominat de colectivismul neomenos”. Poezia futuristă descompune, de asemenea, sufletul omenesc, ea „introduce în sufletul omului aceleaşi anunţuri de gazetă, bucăţi de sticlă şi tocuri de pantof; ea supune sufletul zgomotului automobilelor şi aeroplanului. Această descompunere a sufletului omenesc era atrasă încă de impresionism. Sufletul omului se descompunea în senzaţii deoarece se pierduse centrul sufletului”.

Dacă începuturile istoriei moderne, reprezentate de Reformă, marchează ambiţia omului de a se afirma şi defini pe sine, filozofia germană de la începutul secolului XX luptă „contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei. Ea tinde spre un act de cunoştinţă neumană. În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Teosofia desfiinţează, de asemenea, valoarea omului de persoană; ea este „materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală”. Teosofia, precum şi antroposofia (fondată de Steiner) „supun pe om, în definitiv, unei evoluţii cosmice, al cărei sens este neînţeles şi calea pe care ei o propun pentru desăvârşirea omului prin sine însuşi nu este o cale creatoare. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.”

După cum o vădeşte însăşi istoria, toate realizările ei au reprezentat tot atâtea eşecuri teribile; omul a suferit dezulizii peste deziluzii, căderi peste căderi: fiecare epocă şi mişcare a căutat să o nege pe cea precedentă, venind mereu cu ceva nou şi sfârşind mereu prin distrugerea a însăşi speranţelor şi idealurilor care o propulsaseră iniţial [1]. Prins în acest sinistru vârtej al istoriei, omul a uitat că „numai în creştinism se relevează şi se păstrează imaginea omului”, că „numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept”, de aceea s-a lăsat pe sine pradă decăderii; însuşi umanismul „îşi primeşte adevărata sa umanitate de la creştinism”, însă, în dezvoltarea sa, a despărţit umanitatea de fundamentele sale divine, trădând chiar adevărul de la care a pornit, sfârşind în antiumanism.

În creştinism, omul nu se epuizează niciodată, întrucât cunoașterea sa are la bază trăirea (iubirea), taina, revelaţia; „Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze”[2]. De la început, omul „a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale”, dar „faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că Împărăţia Sa «nu e din lumea acesta». El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei”.

Rezultatul tuturor acestor etape istorice este un om epuizat, lipsit de credinţă, golit, fără suflet; un om care, bântuit de angoasa părăsirii şi însingurării sale, a căutat mereu, de-a lungul timpului, să se reinventeze pe sine în loc să-şi reamintească de sine, de originile sale spirituale, autonegându-se şi pierzând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Note:

1. Toate aceste etape au sfârşit mereu cu înrobirea omului şi cu distrugerea lui. Negând rădăcinile sale creştine, omul a fost stăpânit de ambiţia realizării unui ideal utopic: idealul omului-dumnezeu. Din acel moment, manifestarea esenţei sale libere şi a potenţialului creator a fost zădărnicită. Dorind să câştige puterea („orice dorinţă de putere este un păcat”, Berdiaev), omul a devenit rob al păcatului, cu tot ce înseamnă acesta: mândrie, interes egoist, indiferenţă faţă de bine şi rău, cinism, suprimarea celor mai slabi şi, ca o culminare, toate dezastrele secolului XX; omul nu a mai fost liber, fiindcă nu a mai fost capabil de iubire (în creştinism, sensul libertăţii este dat de iubire, care implică un efort al despătimirii, eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea potenţialului creator, fiind o reflectare a frumuseţii omului, concretizate şi sporite prin dăruirea între persoane), aşadar, noua organizare nu a mai ţinut cont de persoana umană (care se manifestă doar prin comuniunea întru iubire cu semenii), libertatea pe care a proclamat-o mândru şi-a pierdut temeiul şi s-a transformat în contrariul ei (comunismul). Din persoană înzestrată cu energii creatoare, capabilă de o deschidere vie spre celălalt, omul a fost transformat într-o monadă închisă în sine, inapt de a se mai raporta iubitor și creator la semenul său și la lume, de vreme ce chipul dumnezeiesc din el a fost vătămat și învăluit în întuneric. Atunci forța de care s-a simțit animat a fost una distructivă. Idealul omului-dumnezeu s-a materializat nu în triumful şi măreţia omului, aşa cum au sperat promotorii lui, ci în catastrofele secolului XX. „Pacatul este ironic. Intenţia lui este înălţarea de sine, rezultatul lui este degradarea de sine. (…) Suntem înălţaţi de Dumnezeu: declarându-ne independenţa faţă de Dumnezeu, ne aruncăm pe noi înşine la pământ. (…) Oamenii aparţin lumii prin păcat. Ei se raportează unii la alţii ca la obiecte; manipulează, mutilează şi se ucid între ei. În moduri diverse, unele subtile, altele şocante, unele relativ blânde, altele devastatoare, ei continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi.” (Glenn Tinder, „Putem fi buni fără bunul Dumnezeu? Despre semnificaţia politică a creştinismului”, The Atlantic Monthly, December 1989, Vol. 264, No. 6, pp. 69-85, traducere de Gheorghe Fedorovici http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/06/putem-fi-buni-fara-bunul-dumnezeu.html).

2. Ideea că omul este o fiinţă deosebită, având în mod intrinsec valoare, prin calitatea sa de persoană (omul primeşte de la naştere harul lui Dumnezeu), a fost negată de curentele umaniste moderne, întemeiate pe o viziune deterministă şi reducţionistă asupra omului. Fiind o construcţie după chipul şi asemănarea lumii, omul decade din statutul său nobil de persoană, devine un mecanism, îşi pierde concretețea vie, se abandonează unor legi inferioare şi, în cele din urmă, sfârşeşte în moarte. Doar ca persoană, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul se poate transfigura, trecând de la patimi la îndumnezeire, astfel, fiinţa sa întreagă devine nemuritoare („Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şi redobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de a exista.” – Radu Trifon, Creştinism şi globalizare. Omul contemporan, între progresul digital şi deriva morală). Ca urmare a faptului că nu a mai contat persoana umană, iar organizarea socială nu a mai avut ca temei iubirea, totul s-a redus la lupta pentru putere şi la impunerea unei ideologii în dauna omului.

Ceea ce a căutat să facă omul prin sine însuşi a fost mereu supus distrugerii. Doar omul „împreuna-lucrător” cu Dumnezeu poate construi un sens durabil şi viu; altminteri, vor triumfa decăderea morală, dezastrul, cufundarea în haos şi în moarte (ceea ce se întâmplă în epoca noastră tehnologică, fiindcă s-a produs înlocuirea omului cu ideologia, a datoriei şi a sensibilităţii morale cu „drepturile” – noţiuni abstracte –, a întregului coerent, cu fragmentarul haotic şi aşa mai departe; în loc să caute să revină la viaţă şi, prin conlucrare cu Dumnezeu, să prefacă, astfel, lumea, să construiască o ordine vie, conform firii sale, o ordine întemeiată pe iubire, omul s-a afundat mai mult în moarte, proclamând „moartea lui Dumnezeu”, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.); oamenii „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” (Glenn Tinder), până la a se anihila reciproc, fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire.

Scrisă de Irina Bazon

http://constiinte.ro/un-nou-ev-mediu

Publicat pe 05 Aug 2009

  • 13 comentarii

%d bloggers like this: