Home

Capitalism, marxism și distributism

3 Comments

dinu lazar cer vara 3

(Articol apărut în Revista Rost, Nr. 110, iunie 2012)

Distributismul și marxismul*

Distributismul este adesea respins pe motiv că ar fi o formă de marxism. În realitate, cu greu ne putem imagina o asociere mai eronată. Distributismul nu are nimic comun cu marxismul, în afară de faptul că nu este capitalism. Din păcate, pentru mulți capitaliști este suficientă această trăsătură pentru a-l confunda cu un model provenind din teoriile lui Engels și Lenin. Însă distributismul se opune categoric tuturor celorlalte trăsături ale marxismului. De fapt, distributismul ar putea fi descris drept antimarxism.

Marxismul se definește prin trei trasături principale. În primul rând, critica față de capitalism; în al doilea rând, principiul filozofic al materialismul dialectic; în al treilea rând, teza despre „revoluția proletariatului” care va conduce la abolirea proprietății private și la instaurarea proprietații colective. Există forme variate de marxism – leninismul, troțkismul și altele –, diferențiindu-se între ele prin anumite detalii, însă orice sistem care nu îmbrățișează aceste trei concepte fundamentale nu poate purta numele de marxism. Distributismul, după cum vom vedea, poate fi descris ca împartășind cu marxismul o singură trăsătură, dar nici pe aceasta în totalitate. Se disociază de marxism într-o asemenea măsură încât a le considera similare sau a stabili o legătură reală între ele înseamnă cel puțin a da dovadă de miopie filozofică.

More

Advertisements

Întreprinderile de tip cooperatist

1 Comment

Întreprinderile de tip cooperatist 1 – O soluție realistă la problemele economice actuale

Termenul de „cooperative” este de regulă privit cu suspiciune mai ales în România, unde utopicele „cooperative” din comunism au desproprietărit și au distrus țăranii și, în loc să cultive spiritul de asociere și de încredere (adică pilonii de bază ai unei întreprinderi cooperatiste), au desființat comunitățile organice, alterând complet relațiile dintre oameni prin masificarea și dezrădăcinarea rezultate în urma colectivizării.

Este un termen care trebuie să-și recapete legitimitatea, dată chiar de sensul lui real, întrucât adevăratele cooperative au funcționat la noi nu în comunism, ci în perioada 1864-1947, înainte de a se instala ciuma comunistă. Istoricul Emilia Corbu s-a documentat temeinic cu privire la sistemul economic cooperatist din perioada menționată, organizând expoziții unice prin țară pe acest subiect2.

Practici cooperatiste se întâlnesc și în prezent în țara noastră (de exemplu, cooperativa Biocoop din Sibiu3, agricultura sprijinită de comunitate4, deși pe o scară redusă, din cauză că modelul este insuficient cunoscut și promovat).5 Încă se crede că nu există alternativă la modelul corporatist falimentar, centralizat, bazat pe „creșterea nelimitată”, pe „maximizarea profitului” cu orice preț și pe acumularea în câteva mâini a unei bogății financiare uriașe pe seama omului de rând lipsit de independență economică. Dacă la noi este ținut sub tăcere, modelul cooperatist și-a dovedit din plin funcționalitatea concret, pe teren, în diverse zone ale lumii, unde aceste întreprinderi sunt adaptate la realitățile specifice țărilor respective. Zonele în care acestea funcționează nu au cunoscut criza devastatoare care a afectat regiuni și țări întregi înrobite și ruinate de sistemul neoliberal păgubos și viciat de nereguli și deficiențe insurmontabile.

Voi da câteva date din două cărți aparținând unor economiști și specialiști de marcă:

În întreprinderile de tip cooperatist lucrează o sută de milioane de oameni din întreaga lume. Următoarele date reflectă importanța pe care o au pentru economiile mai multor țări cooperativele care fac parte din lista celor mai mari 300 de cooperative din lume: În Finlanda, 20% din PIB provine din veniturile realizate de cooperative, în Elveția, 13,8%, în Noua Zeelandă, 13,6%, în Țările de Jos 13,4%, în Franța 10,1%, în Canada 2%, în Quebec 6,1%. În Statele Unite, cooperativele din domeniul sănătății realizează venituri de peste 2 miliarde de dolari (Health Cooperative of Puget Sound, Health Partners of the Twin Cities). Alte exemple edificatoare sunt Credit Mutuel CIC din Franța (care a cumpărat cu 5,2 miliarde de dolari activitățile germane ale Citigroup), grupul bancar Desjardins din Quebec, cooperativele Mondragón din Țara Bascilor, cu 50 de ani de activitate și 80.000 de lucrători-proprietari, cele aproximativ 8.000 de cooperative din regiunea italiană Emilia-Romagna, unde veniturile realizate de acestea reprezintă 40% din PIB (date preluate din Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, Black Markets and Business Blues, FI Press, 2009, apărută și în România sub titlul Pledoarie pentru un nou capitalism. Despre cauzele profunde ale crizelor financiare și despre mijloacele prin care putem ieși din ele, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Logos, 2011, pp. 115-117; și John Chrysostom Médaille, Spre o piață cu adevărat liberă, trad. de Irina Bazon, Editura Logos, 2012, p. 14, pp. 195-199).

Există tipuri diverse de cooperative: uniunile de credit, societățile mutuale de asigurări, cooperative de locuințe, cooperative de distribuție a energiei electrice, cooperative de cumpărători, de producători etc., activând și în domenii precum îngrijirea medicală, îngrijirea copilului, telecomunicațiile.

În SUA, National Rural Electric Cooperative Association (NRECA) este o organizație reprezentând mai mult de 900 de cooperative de distribuire a energiei electrice în zonele rurale, deservind 42 de milioane de consumatori din 47 de state6. Sistemele locale de distribuție sunt deținute de consumatori.

În Suedia, există 27.000 de cooperative de locuințe, deținând 762.000 de apartamente. O treime din populația țării beneficiază de aceste locuințe. De exemplu, cooperativa Understenshöjden de lângă Stockholm cuprinde 44 de familii care au construit, în 1995, prin eforturi proprii și cu ajutorul unor firme specializate, case din materiale naturale7.

Site-ul „Coop Directory Service”8 prezintă o amplă listă a cooperativelor din SUA și din lume, în special cooperative specializate în producția de hrană sănătoasă, organică, la nivel local.

Potrivit site-ului „Co-operative News” (http://www.thenews.coop), cifrele publicate de Ministerul spaniol al Muncii confirmă faptul că cooperativele au creat 8.000 de noi locuri de muncă, în prima jumătate a anului 2012, în timp ce rata șomajului a ajuns în Spania la un nivel record de 27,2 %9.

Prin ce diferă cooperativele de lucrători-proprietari de corporațiile-gigant?

După cum explică John Médaille în cartea sa, Spre o piață cu adevărat liberă, corporațiile din capitalismul neoliberal nu funcționează diferit de economiile socialiste planificate. Managerii corporatiști devin, ca și managerii socialiști dintr-un sistem socialist, proprietarii efectivi ai sistemului. Cooperativele despre care vorbim funcționează diferit de CAP-urile din comunism și de corporațiile-gigant ineficiente economic, în cadrul cărora mijloacele de producție, puterea și recompensele sunt concentrate în mâinile câtorva birocrați, în timp ce riscurile sunt transferate către nivelurile inferioare, iar pierderile, socializate.

„De fapt socialismul este stadiul final spre care evoluează un sistem capitalist, întrucât interesele birocraților guvernamentali și cele ale birocraților corporatiști sunt convergente. Istoria arată că ambele tipuri de birocrații mai degrabă se sprijină reciproc decât să-și impună restricții una alteia.” (John Médaille)

În cooperativele de lucrători-proprietari, oamenii nu sunt simpli angajați care prestează o muncă pentru altcineva, ci sunt proprietari ai mijloacelor de producție, ai propriei munci și ai recompenselor, de care beneficiază întreaga comunitate de lucrători, în funcție de contribuția adusă.

În locul managementului corporatist „de sus în jos”, aceste firme se bazează pe managementul de tip „open-book” (toți membrii firmei au acces la înregistrările contabile ale companiei), astfel, toți membrii devin responsabili pentru modul cum funcționează firma.

Întreprinderile de tip cooperatist se deosebesc de corporațiile-mamut din capitalismul monopolist prin următoarele aspecte, pe care le redau pe scurt (prezentate pe larg în cartea lui John Médaille):

– producția flexibilă (care presupune circulația rapidă între diferite linii de producție, în funcție de cerere);

– utilajele de mici dimensiuni, multifuncționale, care sunt larg răspândite și care pot fi cu ușurință mutate de la o linie de producție la alta (spre deosebire de utilajele scumpe din sistemul corporatist, care necesită investiții mari de capital și care sunt specifice doar pentru fabricarea anumitor tipuri de produse);

– producția în funcție de cerere, care încurajează localizarea liniilor de aprovizionare, atenuează ciclurile avânt-prăbușire și apelează mai puțin la publicitate pentru vinderea produselor (spre deosebire de cea de tip „supply-push”, din sistemul corporatist, bazată pe stimularea ofertei, care dezvoltă o cultură consumistă și recurge la propaganda publicitară abuzivă și manipulatoare, strategii fără de care sistemul nu ar supraviețui);

– lanțurile locale de aprovizionare, proprietatea productivă larg răspândită (aceasta soluționează problemele cauzate de separația dintre poprietate și muncă și dintre management și cunoașterea procesului de producție).

Toate acestea fac posibilă dezvoltarea unei piețe locale și relocalizarea economiei.

Un astfel de sistem este favorabil agriculturii tradiționale, singura care ne poate asigura o hrană sănătoasă, un sol de calitate și un mediu natural curat. Agricultura modernă, de tip intensiv, care ne distruge pământul și sănătatea, este practicată în regim industrial corporatist. Țăranii trebuie să se unească în cooperative (fiind vorba nu de asocieri „forțate”, ci voluntare, care răspund nevoilor fiecărui țăran, dar care acționează și în slujba binelui comun), astfel încât intermediarii și marile lanțuri de hipermarketuri10 să nu mai poată deține monopolul pentru a-i strivi.

Subvențiile, rentele economice și costurile externalizate

Sistemul actual corporatist, ineficient economic și costisitor, bazat pe producția industrială și pe comerțul global (sistem dependent de investiții mari de capital, de costuri externalizate, de producția de tip „supply-push” etc.), nu ar supraviețui dacă nu ar fi generos subvenționat, după cum arată John Médaille. Dacă s-ar elimina subvențiile, s-ar realiza mai ușor o reformă a sistemului industrial și a celui agricol, care să relocalizeze economia și să creeze condițiile pentru înființarea de întreprinderi cooperatiste. Nu doar sistemul bancar are mari probleme, ci, în primul rând, aceste două sisteme, care creează, de fapt, bogăție. Pentru a fi relocalizată economia, trebuie început cu localizarea producției de bunuri, cu înlăturarea subvențiilor (acordate de stat corporațiilor) și a costurilor externalizate (de care profită marile companii în detrimentul competitorilor mici și locali, de exemplu, cheltuielile de transport subvenționate; alt tip de costuri externalizate sunt efectele negative ale tranzacțiilor economice – poluarea, problemele de sănătate, epuizarea resurselor naturale –, suportate de terți, așadar, de comunități care nu participă la aceste tranzacții). Vor putea fi sprijinite, apoi, piețele țărănești locale în locul importurilor, agricultura locală, durabilă și diversificată, în locul celei industriale.

„Sistemul industrial actual depinde de enormele cheltuieli guvernamentale, de rentele economice și de abilitatea de a externaliza costurile” (John Médaille). Prin urmare, pentru aplicarea unei reforme industriale și agrare, trebuie început cu rezolvarea acestor probleme: subvențiile, rentele economice (bogăția fără muncă)11 și costurile externalizate.

Prin nenumăratele exemple practice ale funcționării lui, modelul despre care am vorbit își dovedește viabilitatea. Sistemul corporatist neoliberal prezintă deficiențe structurale care conduc la sărăcirea și înrobirea țărilor unde este aplicat, la subminarea specificului, dar și a suveranității economice a acestor țări.

Irina Bazon

5O organizație din România care se ocupă cu promovarea acestui model economic și care denunță, de pe poziții riguros argumentate, erorile libertarianismului economic, este Liga Distributistă Română „Ion Mihalache”.

9„At a time when more then six million people are unemployed across Spain, co-operatives have managed to not only maintain, but also increase the number of jobs by 7.2 percent in the third quarter of 2012. By contrast, the unemployment rate in Spain has reached 27.2 per cent, the highest since 1976. Although it has recently slowed, the unemployment rate has continued to increase ever since the crisis emerged in 2008. In mid-2007 the rate reached 7.9 percent. Figures released by the Spanish Ministry for Employment confirm that co-operatives have created 8,000 new jobs in the first half of 2012. According to the Spanish Confederation of Workers Co-operatives (COCETA), employment figures in worker co-operatives doubled in the first half of 2012, compared to the previous year. More than 250,000 people work in 17,000 co-operatives. Juan Antonio Pedreño, President of COCETA, said: «This clearly shows that worker co-operatives are an important option when it comes to creating jobs that governments should value in order to help local economies»” (mai multe la http://www.thenews.coop/39549/news/co-operatives/co-operatives-create-8000-new-jobs-while-unemployment-hits-record-spain/).

10A se vedea articolul lui Douglas McFarlane, „Cum ne fac supermarketurile mai săraci”, apărut în numărul 16 al revistei Romanian Environmental News http://gandeste.org/puncte-de-vedere/cum-ne-fac-supermarketurile-mai-saraci/24096, trad. Irina Bazon.

11Despre modul cum acționează rentele economice, favorizând operațiunile pur speculative în detrimentul economiei reale, operațiuni care declanșează dezechilibrul la nivelul întregii economii, lămurește pe larg John Médaille în cartea menționată. Redăm un fragment relevant: „Dacã ne amintim cã rentele pot fi create doar în detrimentul salariilor și profitului, ne dãm seama cã nu este vorba de un proces social neutru, care îi privește doar pe speculatori, ci de un fenomen care afecteazã întreaga economie. Rentele în creștere atrag investiții și speculații mai mari, pânã când se dezvoltã un balon speculativ. În timp ce acest balon speculativ se umflã, bani care puteau fi folosiți în investiții sunt direcționați cãtre operațiuni pur speculative. Investiția este o operațiune importantã, constând în a asigura firmelor fondurile necesare pentru a-și extinde producția și a face angajãri. Speculația înseamnã doar un pariu privind direcția unor active, fãrã a presupune furnizarea de fonduri pentru extinderea unor afaceri. Pe mãsurã ce balonul speculativ se umflã, bãncile le împrumutã bani speculatorilor, pentru a cumpãra mai multe terenuri, și proprietarilor, care mizeazã pe valoarea crescutã a terenurilor lor. Creditul acumulat acționeazã precum benzina turnatã în foc, alimentând delirul speculativ și provocând creșterea excesivã a rentei, ceea ce conduce, în final, la scãderea liniei salariilor” (John Médaille, Spre o piață cu adevărat liberă, Editura Logos, 2012, p. 98).

(sursa foto: http://emilia-corbu.blogspot.ro/2010/05/ce-este-cooperatia.html)

Pr. Dr. Mihai Valica, Repere ale moralei creştine ortodoxe privind aspectul economic

2 Comments

A munci sau a face economie – negoț fără a ţine seamă de Creator, de aproapele sau de creaţie este un păcat;

Exploatarea muncii este un păcat strigător la cer;

Dreptul la proprietatea privată este, după Sf. Scriptură, relativ şi prin urmare nici proprieteatea privată nu are o valoare absolută. Dumnezeu este proprietarul absolut a toate. Dumnezeu împrumută omului spre folosinţă din proprietatea Lui, spre binele omului şi al aproapelui. Pentru acest lucru omul trebuie să fie mereu mulţumitor faţă de Dumnezeu.

În acest context Dumnezeu recunoaşte omului dreptul de proprietate relativ şi condamnă orice violare a lui, în cele două porunci din decalog: „Să nu furi”, respectiv: „Să nu doreşti casa aproapelui tău…”.

Omul are dreptul la proprietatea comună asupra cunoaşterii, asupra tehnicii şi a ştiinţei. Omul se străduieşte prin munca sa, nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi şi împreună cu ceilalţi.

Omul are vocaţia de a fi stăpân şi păzitor al creaţiei şi nu risipitor şi prădător. În acest sens, prin administrarea şi eficientizarea creaţiei păstrând echilibrul ecosistemic al naturii, cu dorinţa de a face activităţi economice, se respectă persoana umană şi demnitatea sa. Astfel se evită consumismul, risipa, relativizarea principiilor economice şi morale, precum şi hedonismul.

Dumnezeu a binecuvântat bunurile materiale ale pământului şi le-a dat omului “spre hrană” şi folosinţă şi binecuvintează pe om cu bogăţie dacă nu-şi alipeşte inima de ea. Omul trebuie să folosească lumea euharistic.

Ispita sau refuzul omului de a face din relaţia cu lumea o „euharistie”, o acţiune de mulţumire către Dumnezeu, de a face să devină „euharistie” – mulţumire – însăşi viaţa lui, atrage după sine căderea inevitabilă.” (Pr. Dr. Mihai Valica, Distributism si ortodoxie)

Vezi si: Economia daruirii

Apelul distributistilor americani catre protestatarii de pe Wall Street

Leave a comment

Message for Protestors on Wall Street

Apelul distributistilor americani catre protestatarii de pe Wall Street

(traducere de Ovidiu Hurduzeu)

CAPITALISMUL WALL STREET-ului ESTE PENTRU BOGATI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRATI

AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTA

… Nu a venit oare timpul unei schimbari?

Capitalistilor  si socialistilor le place sa discute despre joburi. Traim intr-o societate ciudata in care ne petrecem viata muncind pentru altcineva in loc sa muncim pentru noi insine. Credem ca trebuie sa alegem intre Big Business si Big Government, ca trebuie sa depindem de cartile de credit si magia financiara, ca nu ar trebui sa ne revoltam atunci cand suntem deposedati de proprietatea noastra privata. Aceleasi raspunsuri rasuflate oferite la fiecare campanie electorala, de catre Stanga si de catre Dreapta, ne trimit inapoi, direct la aceleasi probleme. Socialismul si capitalismul sunt sisteme impersonale unde cativa castiga pe spezele mediului inconjurator, ale saracilor si ale comunitatii familiilor.
Distributismul inseamna mutarea economiei de pe Wall Street (termen metonimic pentru economia speculativa, centre financiare, elite – n.tr.) inapoi pe Main Street  (metonimie ptr economia reala, patura de mijloc, americanul de rand si valorile sale – n.tr). Avem nevoie sa construim o economie la dimensiuni umane bazata pe firme de familie si cooperative, pe comunitate, pe grija fata de eco-sistem si fata de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care  l-au validat  miile de mici firme de familie si firmele cu lucratori-proprietari, bancile de microcreditare si uniunile de credit. Pe scara larga, Cooperativele Mondragon din Spania si economia distributista a Emiliei-Romagna, Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstreaza ca economiile si firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist si cel socialist nu au cum sa-l egaleze.
Unii dintre dumneavastra sunteti distributisti fara macar sa stiti.  Promovati economia locala facandu-va cumparaturile in vecinatatea casei, mancati produse biologice si beti poate bere preparata in propria gospodarie. Daca sunteti de parere ca libertatea inseamna imputernicirea familiilor si a comunitatilor, daca sunteti de acord ca libertatea mai inseamna sa-i lasam pe ADEVARATII tarani sa ne produca hrana, daca inseamna sa readucem micul magazin in cartierele unde locuim si sprijin pentru cresterea cat mai mare a numarului de proprietari – in loc de  cativa “alesi” –  atunci sunteti distributist.
Sa le dam din nou posibilitatea americanilor sa munceasca, pentru ei insisi.

Obiectivele noastre:

1. Reintegrarea  dreptatii in economia de piata prin principiile istorice ale crestinismului, armonizand relatia dintre morala si economie. 2. Micsorarea prapastiei dintre proprietate si munca pentru a construi stabilitate sociala si economica prin intermediul cooperativelor si firmelor de familie 3. Raspandirea proprietatii productive ca element integral in dobandirea independentei fata de controlul neinfranat exercitat de  corporatii,  birocratii si sistemul bancar camataresc 4. Subsidiaritate: mai putina centralizare si organizatii mai mici si mai diverse la carma institutiilor locale, intreprinderilor private si a administratiei de stat. 5. Solidaritate cu lucratorii, cei lasati de izbeliste, nevoiasi  si familii
Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociatiile profesionale)
– cooperativele
– regim de impozitare diferentiat
– credite fara dobanzi
– productie locala pentru consum local
– food banks (donatie de alimente pentru nevoiasi)
– micro-creditare
– agricultura sprijinita de comunitate (metoda de cooperare intre producator si consumator prin care se asigura produse de calitate, pe baza de abonament sau pe contract de tip “risc si recompensa.” In Romania se incearca ceva asemanator prin metoda “Cosul taranesc” – n.tr.)
– tehnologie pe scara mica
– agricultura ecologica
– gospodarii auto-suficiente urbane si rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiti de mijloace – n.tr.)
– drepturile celor nenascuti
– justitie economica – actiuni caritative – moneda locala

Sursa: A Treia Forță. România Profundă

Hilaire Belloc, Eseu asupra restaurării proprietății: despre statul servil, comunism și statul proprietarilor, despre libertatea economică și oligarhie

3 Comments

“Statul servil” – În această formă socială, o minoritate care controlează mijloacele de producție susține vasta majoritate a celor fără proprietate, chiar și pe cei pe care nu îi exploatează, fiind posibilă astfel o orânduire stabilă, din care libertatea este însă eliminată. Aceasta este direcția în care ne îndreptăm astăzi. Capitalistii  mențin oamenii în viață prin exploatarea acestora în schimbul unui salariu, iar șomerilor le asigură existența prin acordarea unor mici subvenții.

Comunismul: sistem instabil prin natura sa, dar practicabil prin menținerea sub presiune puternică a societății, deși, probabil, pentru o perioada relativ scurtă de timp. În cadrul acestui sistem, mijloacele de producție sunt controlate de către funcționarii statului, care sunt stăpânii tuturor lucrătorilor (aflați în condiția de sclavi ai statului), iar bogăția produsă este distribuită după cum hotărăsc aceștia, către familii sau, în cazul în care se încearcă abolirea familiei, către indivizii care alcătuiesc comunitatea.

Mai există o a treia formă socială, singura în care bunăstarea și securitatea pot coexista cu libertatea, fiind vorba despre o societate în care proprietatea este amplu distribuită, iar numărul de familii care dețin in mod individual și controlează mijloacele de producție este suficient de mare pentru a determina caracterul general al întregii societăți; aceasta  nu va mai fi nici capitalistă, nici comunistă, ci o societate de proprietari. Astfel, dacă înțelegem că libertatea economică este un bun necesar, obiectivul nostru trebuie să fie acela de a restaura proprietatea. Trebuie să aplicăm reformele politice și economice care să înlesnească distribuirea proprietății pe scară cât mai largă, astfel încât cei care dețin mijloacele de producție necesare (pământ, capital sau ambele) să existe într-o proporție însemnată pentru a putea determina forma societății.

Libertatea economică poate fi un lucru necesar atâta timp cât răspunde unor nevoi ale naturii umane. O facultate specifică omului este liberul arbitru. Faptele  omului au valoare morală pentru el dacă acționează din propria sa inițiativă, nu dacă sunt făcute din constrângere. Prin urmare, folosirea facultății de a alege ține de demnitatea umană. Un om privat de libertatea de a alege își pierde calitatea de om și cu toții avem o reacție de aversiune când suntem supuși pe nedrept unei constrângeri sau subjugări de către altcineva, care nu prin autoritate, ci prin puterea coerciției ne supune bunului său plac. Nu putem face un lucru bun sau rău dacă nu îl facem în mod liber. Dacă admitem ideea că binele este un lucru necesar într-o societate, acesta trebuie să aibă la bază libertatea.

Pe lângă aceasta, libertatea economică este un lucru necesar întrucât manifestările omului, dorințele și facultățile sale creative sunt variate. Însă el nu și le poate valorifica în mod eficient decât dacă dispune de libertate economică. Lipsite de libertate economică, unitatile de baza ale societății, reprezentate de familie și, într-un anumit grad, de individ, nu mai au  puterea de a exprima acea diversitate care este  viața insasi. În absența libertății economice, în orice societate umană va predomina o uniformitate searbădă și monotonă, cu atât mai apăsătoare și sufocantă cu cât existența libertății este mai restrânsă.

Recent a fost răspândită ideea că libertatea economică poate exista în afara instituției proprietății, întrucât, într-un sistem comunist, oamenii dețin proprietatea în mod colectiv. Ei dispun de propria viață, dar într-un mod indirect și prin delegați. Acest argument fals provine din teoria parlamentară perimată, din concepția greșită – care a indus în eroare trei generații ale Europei, de la Revolutia Franceză până în zilele noastre -, potrivit căreia acțiunea colectivă (corporate action) poate fi echivalată cu acțiunea individuală. Oamenii se referă la așa-numiții „reprezentanți” ca fiind persoanele pe care ei le-au „ales”. În realitate, o astfel de acțiune colectivă permanentă bazată pe delegare nu este cu putință. (…) voința masei de oameni poate fi exprimată pentru un scurt timp prin delegare. Un număr de oameni care votează, sub impulsul unor emoții puternice, asupra unei anumite chestiuni precise le poate cere unor reprezentanti ai lor să le  exprime dorințele; dar nenumăratele acte de alegere și expresie care alcătuiesc viața umană nu se pot manifesta printr-un sistem de delegare. Chiar și în sfera acțiunii politice, sistemul de delegare distruge libertatea. Parlamentele s-au dovedit pretutindeni incompatibile cu democrația, fiindcă acestea nu reprezintă oamenii. Sunt oligarhii, care sunt corupte fiindcă pretind în mod fals că reflectă voința unei națiuni. În realitate, nu pot fi decât o clică de politicieni abili. Desigur, situația este diferită în cazul în care aceștia provin dintr-o clasă aristocratică pe care comunitatea o respectă. (…)

Niciun om nu se poate raporta la proprietatea publică așa cum se raportează la ceva ce îi aparține. Nimeni nu va trata proprietatea publică cu aceeași grijă sau afecțiune ca în cazul unui lucru aflat în posesia sa. Omul nu se poate exprima deplin pe sine prin folosirea unor lucruri care nu-i aparțin, ci sunt deținute în comun cu alți oameni.

Socialismul și capitalismul sunt produse îngemănate ale aceleiași false filozofii.

Doar în cazul existenței proprietații larg distribuite, unitățile de baza ale societății au puterea de a reacționa împotriva statului. Doar în baza ei se poate dezvolta o opinie publică. Numai atunci când toate celulele sunt sănătoase întregul organism poate să se dezvolte. Astfel, sarcina noastră este aceea de a restabili libertatea economică prin restaurarea singurei instituții care o poate garanta, instituția proprietății. Obiectivul nostru este de a înțelege cum vom putea restaura proprietatea ca instituție generală, așa cum exista aceasta nu cu mult timp în urmă. (An Essay on the Restoration of Property, 1936) 

 

Spre deosebire de statul servil și de statul comunist, statul proprietarilor nu propune o soluție ideală. Nu are ca scop instaurarea vreunei ordini perfecte. Sistemul trebuie să ramână incomplet, iar aceasta este cea mai bună dovadă că străduința de a întemeia o societate a proprietarilor este una umană, consonantă naturii umane. Pentru realizarea statului servil trebuie urmați anumiți pași care vor conduce rapid către ordinea ideală avută în vedere: o societate în care este asigurată întreținerea tuturor oamenilor, a puținilor capitaliști și a masei de proletari – ultimii trăind din salariu sau din subvenții în cazul în care nu pot munci. Același lucru se întâmplă în cazul statului comunist: o societate în care tuturor oamenilor li se asigură supraviețuirea ca sclavi ai guvernului. O formulă simplă și aplicarea ei exactă vor conduce, în fiecare caz, spre societatea ideală așa cum a fost ea concepută.

Caracteristica principală a unei astfel de ordini sociale (statul servil) este lipsa libertății: masa subordonată nu are experiența libertății economice. Clasa stăpânitoare conduce și este singura liberă: oamenii din societate gândesc și acționează ca lucrători salariați. Masele sunt astfel menținute în viață, copiii beneficiază de subvenții pentru educație, iar bolnavii, bătrânii, văduvii și invalizii primesc, de asemenea, subvenții. În curând niciun om nu va mai suferi de foame, frig sau lipsă de resurse materiale necesare traiului, pe măsură ce tipul de societate în care trăiesc va ajunge la o dezvoltare deplină. Însă în această orânduire oamenii sunt mereu la cheremul stăpânilor lor. În sistemul comunist, lucrurile sunt chiar mai simple. Faptul de a deține o proprietate devine infracțiune, dreptul unei familii sau a unui individ de a folosi din acumulările sale este anulat, împreună cu drepturile de moștenire, iar toate bunurile comunității pot fi distribuite tuturor. Libertatea economică este complet anihilată prin acțiunea unui număr foarte mic de legi simple, dar absolut coercitive.

O descriere succintă foarte bună a modului de funcționare a celor două sisteme a fost realizată in trecut de regretatul domn Orage (Alfred Richard Orage (1873–1934), gânditor social și jurnalist englez, unul dintre principalii exponenți ai doctrinei Breslelor Naționale), într-un articol apărut acum 20-30 de ani în publicația “The New Age”:

Să ne imaginăm că o mașină este capabilă să producă toate cele necesare unei societăți. Și că această mașină (și forțele naturale) sunt controlate de un singur om. Acesta este capitalistul, într-un sistem capitalist industrial ideal. Capitalistul va angaja în industrie un număr de oameni suficient de mare pentru a pune în funcțiune mașina și a produce bunurile necesare. Mulți alți oameni vor fi angajați nu direct în productia de bogăție, ci pentru a lucra pentru propria sa desfătare: aceștia vor picta, vor scrie cărți, vor juca piese de teatru pentru el și așa mai departe. Restul oamenilor vor fi șomeri. Dar întrucât societatea nu va fi niciodată stabilă dacă aceștia vor fi condamnați la moarte prin înfometare, vor apărea legi care vor impune prin taxe ca o parte suficientă din producția mașinii sa fie alocată asigurării existenței oamenilor fără lucru, iar pentru susținerea acestora vor pleda și organizații voluntare care vor fi înființate în acest scop. Șomerii nu vor avea nicio putere în a stabili cât vor primi pentru a putea supraviețui, fiindcă nu sunt proprietari. Resursele necesare subzistenței le vor fi distribuite cu zgârcenie fără ca ei să aibă puterea de a decide ceva în această privință. Acest sistem este caracteristic statului servil. Sau să ne închipuim că mașina și forțele materiale care vor fi utilizate sunt controlate nu de un singur posesor, capitalistul, ci de funcționarii statului, care vor angaja oamenii sau vor distribui fiecăruia după bunul lor plac din producția mașinii. Acest tip de orânduire este specifică statului comunist.”

Însă statul proprietarilor, orânduirea socială de care s-au bucurat strămoșii noștri, în care proprietatea este larg răspândită, nu admite o asemenea reducție și nici o astfel de perfecțiune mecanică, fiindcă este o ordine umană. Fiind o instituție personală și umană, potrivită naturii umane, caracteristica de bază a sa va trebui să fie mereu diversitatea. Nu există niciun avantaj moral sau social în distribuirea exactă a pământului și capitalului, iar distribuirea lor universală nu este cu putință. Pentru a asigura bunul mers al societății va fi suficient ca, prin aplicarea reformei de restaurare a proprietății, un număr îndeajuns de mare de familii să ajungă posesoare de proprietate astfel încât să determine forma pe care o va avea statul. Așa cum astăzi lucrătorii salariați, toate tipurile de proletari, imprimă societății o notă caracteristic proletară. Proletarii de astăzi diferă între ei în funcție de gradul de deposedare, unii posedă doar hainele de pe ei, alții puțină mobilă, alții dețin în plus un număr insuficient de bunuri – câteva acțiuni, o casă ipotecată – dar caracterul pe care îl imprimă societății in ansamblu este acela al unui stat de lucrători-salariați care se va transforma în curând într-un stat servil.

Dar dacă statul servil spre care ne îndreptăm acum poate ajunge la o dezvoltare completă, un stat al proprietarilor (sau distributist) nu poate și nu ar trebui să fie o orânduire perfectă; pentru că, prin natura sa, nu poate funcționa în mod mecanic. Mulți oameni vor fi relativ săraci, iar unii relativ bogați. Va exista probabil și un număr de oameni lipsiți de proprietate. Dar proprietatea și libertatea economică – ce decurge din ea – vor ajunge să constituie nota specifică a societății în ansamblu.

A doua condiție care trebuie îndeplinită pentru restaurarea proprietății, aceea că nu putem face nimic dacă nu există o mentalitate favorabilă realizării acestei reforme, pare a descuraja orice efort în acest sens. Societatea actuală din Anglia a uitat în mare măsură ce este proprietatea. Oamenii gândesc în termenii impuși de orânduirea actuală: ei sunt angajați, salariați [nu proprietari]. Când vorbesc despre proprietate, ei înțeleg prin acest termen o proprietate mare aflată în mâinile câtorva oameni. Dacă mai există sau nu un interes pentru libertatea economică (adică pentru proprietate) destul de mare pentru a produce schimbarea, faptele vor decide. Însă creșterea veniturilor, și nu proprietatea, este obiectivul majorității oamenilor. Dacă cei mai mulți oameni ar fi aspirat să aibă proprietate, s-ar fi declanșat de mult un protest care ar fi avut sorți de izbândă împotriva sistemului de sclavie salarială.

(…) Lucrul de care trebuie să ne ferim este aplicarea în mod mecanic a unei reforme. Prin natura sa, proprietatea reprezintă un produs al străduinței omului. Putem ajuta ca năzuința omului de a deveni proprietar să se împlinească, dar nu o putem crea. Nu putem crea proprietari prin simplul fapt de a le acorda oamenilor lucruri pe care să le posede. …

Trebuie să existe anumite metode oficiale care să favorizeze distribuirea micii proprietăți așa cum există astăzi metode oficiale care permit marilor posesori să le distrugă și să stăvilească răspândirea acesteia. (…) Capitalismul a antrenat toate puterile statului în acțiunea de reinstaurare a unei condiții de sclavie; nu putem reacționa împotriva acestei condiții dacă nu ne folosim de aceleași metode (prin care să determinăm statul să își antreneze toate puterile în scopul restaurării proprietății)”. (Hilaire Belloc, An Essay on the Restoration of Property, 1936)

Traducere: Irina Bazon

Belloc – Lucratorul salariat https://irinamonica.wordpress.com/2011/04/12/hilaire-belloc-despre-lucratorul-salariat/ 

Programul de dezvoltare distributista a agriculturii. Cooperativele. Parteneriatul sat-oras

Leave a comment

AGRICULTURA

Dezvoltarea economiilor agricole locale (EAR) trebuie sa devina un obiectiv prioritar al statului intrucat ea va conduce la:

–    Ridicarea nivelului de sanatate al populatiei. EAR-urile vor furniza tarii hrana de calitate care este un factor cheie in prevenirea bolilor.

–    Intarirea securitatii statului. EAR-urile vor asigura autonomia alimentara a Romaniei si una dintre bazele productiei pentru export.

–    Imbunatatirea substantiala a ocuparii fortei de munca prin relocalizarea ei in zonele rurale.

–    Maximizarea (folosirea eficienta)  competentelor, eforturilor si resurselor datorita faptului ca gasirea solutiilor pe plan local va avea prioritate.

–    Pastrarea traditiilor si valorilor romanesti.

–    Pastrarea si promovarea solidaritatii sociale si a unei  bune sanatati fizice si morale.

–    Promovarea agriculturii sustenabile,  conditia sine qua non a protectiei mediului si dezvoltarii durabile a Romaniei.

Pentru a realiza in mod concret aceste obiective se impun urmatoarele masuri generale:

–    Statul sa foloseasca resursele sale (subventii, granturi, imprumuturi etc.) pentru a converti o mare parte a agriculturii industriale intr-un sistem sustenabil. Vor fi sustinuti cu prioritate taranii individuali, fermele mici si mijlocii care produc in mod sustenabil hrana sanatoasa.

–    Eliminarea cat mai rapida a “fabricilor de animale” odata cu  eliminarea subventiilor, stimulentelor si a legislatiei care favorizeaza gigantismul in productia de oua, carne si produse lactate.

–    Sprijinirea prin masuri fiscale si legislative a unui sistem descentralizat  de industrii de prelucrare – produsele  agricole,  piscicole si produsele padurilor vor fi prelucrate  in mici fabrici de conserve, de branzeturi, mori, fabrici de mobile etc. Prin “unitati mici de prelucrare” intelegem unitati a caror dimensiune nu va dauna sau distruge infatisarea si sanatatea regiunilor rurale, linistea si firescul vietii din satele romanesti. Daca o astfel intreprindere va polua sonor sau va produce reziduri toxice de orice fel aceasta va fi o indicatie ca o astfel de entitate economica este inadcvata acelei regiuni.

–    Incurajarea  pietelor taranesti locale. Masuri ferme impotriva “mafiei pietelor”. Revizuirea reglementarilor privitoare la obtinerea “certificatului de producator” in sensul eliminarii intermediarilor: fiecare producator va vinde la piata exact produsele care le produce in propria ferma sau gospodarie.  Pietele taranesti vor fi organizate pe sistem occidental ca asociatii ale producatorilor directi. Fiecare judet va avea propria sa asociatie ( de exemplu. Asociatia pietelor taranesti Buzau) care va fi asociatia-umbrela a pietelor taranesti locale.

–  Guvernul va impune de asemenea, in masura in care nu va incalca angajamentele internationale ale Romaniei, taxe vamale sporite pentru produsele care se produc in tara dar care sunt subventionate de guvernele tarilor exportatoare, pentru a echivala pretul pe piata cu acela al produsului similar romanesc.

–    Acordarea de facilitati si stimulente economice si fiscale considerabile tinerilor pentru a deveni fermieri. Tinerii care vor sa cumpere pamant agricol li se vor acorda credite cu dobanda 0; tinerii fermieri  trebuie sa beneficieze de programe de training si educatie continua organizate pe plan local.

–     In functie de regiune trebuie stabilite limite rezonabile ale marimii fermei de familie. Exploatarile agricole care depasesc aceste limite devin nesustenabile si, drept consecinta,  vor fi impozitate la maximum permis de lege. Se pot institui taxe de mostenire pentru proprietatile agricole mari, nici o taxa de mostenire pentru proprietatile mici. (Aceste masuri sunt necesare pentru a impiedica concentrarea proprietatilor agricole in mana unor “proprietari absenti” cum ar fi corporatiile transnationale, fondurile speculative etc)

–    Eliminarea substantelor toxice care sunt incompatibile cu principiile unei agriculturi sustenabile si care polueaza ecosistemul.

–    Interzicerea imediata, neconditionata si permanenta a plantelor modificate genetic. Va fi interzisa acceptarea  oricarui fel de grant, subventie  sau  actiune de lobby direct sau indirect, oferita de  concernele producatoare de OMG-uri,  de catre  institutele de cercetare agricola de stat, universitatile de agronomie si agentiile cu profil agricol ale statului.

–    Eliminarea cat mai rapida a biocombustibilor prin blocarea sau redirectionarea spre agricultura sustenabila a subventiilor EU din acest domeniu.  Culturile industriale de rapita pentru obtinerea biocombustibilor folosesc tehnici de distrugere ale solului; ele nu raspund necesitatilor economiei romanesti si nevoilor populatiei, nu fac decat sa umfle buzunarele catorva mari latifundiari care actioneaza in afara principiilor responsabilitatii sociale trasate de catre economia civica.

–    Stabilirea si implimentarea unor inalte standarde de calitate pentru apa.

–     Promovarea activa a culturilor perene. Aceasta va duce la o substantiala reducere a eroziunii si toxicitatii solului. Implimentarea riguroasa a unor standarde inalte de calitate a apei impreuna cu un program de extindere a culturilor perene va elimina “pe cale naturala”  sistemul  industrial de crestere  a animalelor ( “fabrica de animale”)

–    Economiile agricole locale  protejeaza diversitatea genetica si biologica. Iata de ce ele trebuie ajutate in actiunile lor de  protejare a speciilor de animale si a varietatilor de plante adapate conditiilor locului. Vor fi respinse cu hotarare incercarile de instaurarea a unei uniformitati agricole generale prin “patenting of species”, inginerie genetica si controlul corporat al agriculturii si productiei de alimente.

–    In regiunile forestiere, se vor incuraja dezvoltarea economiilor forestiere locale (EFL) prin oferirea de stimulente fiscale pentru procesarea pe plan local a produselor padurilor. EFI-urile  vor creea produse cu valoare adaugata.

–    Micii proprietari de paduri vor fi invatati practicile de sustenabilitate forestiera si vor fi incurajati sa valorifice  in mod eficient multiplele produse oferite de paduri. Se vor pedepsi asupru abuzurile contra functiilor ecologice si integritatii padurilor.

–    Elaborarea unui plan vizionar de dezvoltare sustenabila a agriculturii romanesti in urmatorii 30 de ani; planul va lua  in discutie problemele eroziunii si toxicitatii solului, pierderea biodiversitatii, declinul comunitatilor rurale si va propune, printre remediile radicale, trecerea la culturile perene care in 2040 ar trebui sa ocupe 40% din suprafata agricola a tarii.

COOPERATIVELE

O perspectiva distributista asupra cooperativelor

O retea cooperatista extinsa este unul dintre pilonii economiei distributiste. Fara cooperative si forme asociative în retea nu poate exista economie distributista. O suta de milioane de oameni lucreaza … în cooperative pe plan mondial. Economistii Yvan Allaire si Mihaela Fârsirotu, în Black Markets and Business Blue. The Man-Made Crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism subliniaza un adevar capital privitor la întreprinderile cooperatiste: „Prin natura lor, aceste organizatii sunt în mare parte imune la miscarile giratorii si nebuniile pietelor financiare. Atunci când sunt mature si suficient de mari, managementul lor calibreaza cu finete perspectivele economice si umaniste si acorda importanta  dezvoltarii lor durabile pe termen lung” (p. 225).

Prin cooperative si entitatile mutualiste, vom urmari în primul rând:

– Recapitalizarea nevoiasilor si a comunitatilor sarace – ca o prima etapa, nu ar fi rau sa ne propunem ca veniturile nevoiasilor sa atinga nivelul anilor ’20, când un muncitor-proprietar din cooperativele de prelucrare a lemnului câstiga 40 de lei pe zi, iar costurile lunare ale vietii erau acoperite cu 300 de lei (cf. Diarmid Coffey, “The Cooperative Movement on Jugoslavia, Rumania and North Italy during the World War”, Oxford University Press, New York,1922)

– Motivarea functionarilor din prima linie (mutualizarea serviciilor publice).

– Stabilitatea economica – cea mai sigura  fiind data de:

1) asigurarea locurilor de munca pe plan local

2) o „microdemocratie“ functionand efectiv la nivel de comunitate, prin care

factorul economic conlucreaza cu cel social iar autonomia economica se

îmbina cu responsabilitatea civica

3) o structura manageriala  de tip partenerial.

Trebuie sa restauram traditia cooperatista  româneasca, o glorie uitata a României interbelice – de pilda  în 1920, dupa Italia, România avea cel mai puternic sistem cooperatist din Europa – prin crearea unei puternice retele de entitati mutualiste, de la bancile populare si uniunile de credit pâna la ferme eoliene, cooperative în agricultura, turism, servicii publice. Ce-a mai ramas din vechiul sistem cooperatist de sorginte comunista sau reînfiintat amatoristic dupa 1989 trebuie supus unor auditari amanuntite si în caz de nereguli, desfiintat, pentru a nu virusa noul sistem care va fi creat. De pilda, exista  o Banca Centrala cooperatista, Creditcoop, înfiintata în 2002. Dupa ce criterii functioneaza? Care sunt obiectivele ei? De pe site-ul bancii nu rezulta nici un fel de preocupare pentru bunastarea comunitatilor locale, pare a fi o banca precum oricare alta din sistemul financiar.

Desi cooperativele sunt entitati economice autosuficiente, initiativa recreerii lor pe scara larga în România trebuie sa urmeze strategia de tip top-down a modelului american, „modelul Cleveland“ reprezentat de Evergreen Cooperative Laundry.

Dupa  ce va demara, reteaua cooperatista se va dezvolta prin resurse proprii, din aproape în aproape, fiecare noua cooperativa  va ajuta la înfiintarea altor cooperative viitoare pe modelul „spin off“. Ele vor fi entitati total independente de stat (cazul ideal) sau, cel putin în faza initiala, semidependente.

Asigurarea finantarii initiale se va face din diferite surse. Vor trebui implicate entitatile financiare cu experienta  în domeniu, de tipul bancii Desjardins, cel mai mare grup financiar cooperatist din Canada, cu 5 milioane de membri-proprietari. Se va apela apoi la resursele statului si la finantarile UE.

Prima initiativa  a unui guvern national-distributist  pe linia învigorarii miscarii cooperatiste este armonizarea Legii cooperatiei, promulgata  în 2005, cu legislatia europeana  în materie, instituind dreptul cooperatorilor de a exclude membrul/membrii care încearca sa îsi însuseasca  individual produsul muncii în cooperatie. (Sa mentionam ca  în proiectul de lege trimis Parlamentului exista un articol în acest sens, care a fost însa eliminat, facând, pur si simplu, inoperanta legea. Actuala Lege a cooperatiei din Romania îndeamna, pur si simplu, la furt.)

Parteneriatul sat-oras

Economiile agricole locale nu exista separate, ele sunt parte componenta a parteneriatului sat-oras.

Economia civica este formata dintr-un lant de parteneriate (fratii): parteneriatul dintre persoana si familie, familie si vecini (comunitate locala) …, dintre comunitate locala si regiune, regiune si natiune, natiune si comunitatea de destin a natiunilor (EU). In plan economic, lucrator si firma, firma si comunitate, sat si oras (regiune), regiune si regiune (natiune), natiune si vecinii ei. In plan religios, parteneriatul (relatia simfonica) dintre membrii Bisericii.

– Parteneriatul stat-privat, privilegiat de vechiul model,  nu este un  parteneriat ci o relatie simbiotica de tip mercantilist  intre privilegiile private si puterea publica. Acest mercantilism, care il revolta pe Adam Smith, s-a prabusit acum; drept urmare, parteneriatul stat-privat   nu mai poate sta la baza unei dezvoltari durabile a Romaniei el fiind inlocuit cu tipul de parteneriate enumerate mai sus.

– Dintre acestea, parteneriatul sat-oras, pe care il numim economie regionala diversificata  (ERD) va fi locomotiva dezvoltarii economice a Romaniei.

De ce vor fi ERD-urile  locomotiva noastre economice? Enumeram motivele principale:

–    In primul rand, ele vor fi centrele de inlocuire ale  importurilor si de creeare ale  pietelor de desfacere pentru produsele locale, doua procese care stau la baza  dezvoltarii  durabile a Romaniei. (ERD-urile promoveaza un model complet diferit de inlocuire a produselor de import fata de cel al economiei ceausiste unde inlocuirea importurilor era dictata de stat si nesustenabila)

–    ERD-urile vor fi motoarele cresterii durabile prin diversificare. Vom reincepe sa producem dar nu in maniera   economiilor comuniste, a tarilor din lumea a treia,  sau a celor dominate de capitalismul speculativ-financiar. Vom produce in termenii economiei civice, adica diversificat pentru noi insine si pentru partenerii nostri, de preferat pentru cei in vecinatatea noastra  si altii egali cu noi

–    Trebuie sa fie clar tuturor factorilor decidenti din viitorul guvern.

–    Dezvoltarea nu inseamna

–    a) “crestere” in sensul cresterii PIB-ului pe seama muncitorilor din stainatate sau a exploatarii resurselor naturale si umane b)

–    b) crestere lineara pe baza exploatarii nesustenabile a resurselor naturale si a fortei de munca

–    c) mai multe “intrari” de capital generand mai multe “iesiri” de marfuri.

–    Dezvoltare inseamna CRESTERE SUSTENABILA PRIN DIVERSIFICARE, adica implica diferentiere, diversificare si transformarea calitativa  produselor si proceselor de productie.

–    Metafora ecologica prin care poate fi descrisa o economie regionala diversificata este cea a “junglei” sau a “grindului”.

– Modele de urmat : Economiile regionale diversificate din jurul oraselor San Francisco, Milano, Tokyo, Paris, Bologna.

–        – Romaniei actuale i se poate asocia imaginea “desertului” care nu poate capta si folosi energia soarelui (importuri, credite si finantari externe). Romania este deocamdata un “desert” intrucat :

–    a) importurile sunt risipite in consum si nu hranesc o retea diversificata de canale locale asa incat unele bunuri sa constituie baza multor alte produse si a inlocuitorilor de produse importate

–    b) banii emigrantilor sau creditele nu ne ajuta sa ne dezvoltam. Sunt ca soarele in desert care supraincalzeste ziua dar caldura lui dispare o data cu apusul. Jungla capteaza energia soarelui, o raspandeste pentru a hrani plantele iar acestea, la randul lor , sunt generatoare de energie si hrana pentru intregul ecosistem.

–    ERD-urile vor creste printr-un proces de interactiune dinamica intre ele, o competite-cooperare in forma de scara prin care regiunile se dezvolta “una pe umerii celeilalte” .

–     Scopul nu este ca regiunile sa “produca pentru export”. Daca exporturile sunt asigurate de transplanturile multinationalelor, acele “catedrale in desert”,  dezvoltarea nu este durabila

–    ERD-urile trebuie sa exporte pentru a deveni self-generating economies. A exporta nu inseamna sa devii “regiune/tara-conducta”, furnizorul specializat de petrol, cafea,  banane sau forta de munca a unor economii mai dezvoltate.  Banii obtinuti pe aceste exporturi  vor fi ca energia soarelui in desert. Se vor risipi repede fara sa produca capacitati productive auto-regeneratoare capabile de multiplicare si diversificare. Cu alte cuvinte o astfel de regiune nu este capabila sa creeze, la randul ei, o regiune proprie.

–    Pentru a realiza o dezvoltare economica durabila printr-o retea de economii regionale diversificate propunem  urmatoarele masuri

In primul rand, in privinta dezvoltarii  economice, statul va veghea sa nu se incalce si sa fie aplicate urmatoarele  principii generale  ale dezvoltarii durabile: orice productie care nu este sustenabila nu poate conta drept “capital”; alocarea optima a resurselor umane si naturale trebuie sa fie in concordanta cu scara optima la care  trebuie sa se desfasoare activitatiloe economice – “small is beautiful”; diversitatea este parte integrala a unei societati sustenabile; perspectiva intergenerationala: generatiile prezente au obligatii fata de cele viitoare; respect fata de limite; sustenabilitatea ca principiu organizator reflectand relatiile interconectivitatea stabilita intre problemele si preocuparile  ecologice, economice si sociale.

Pe baza acestor principii se vor formula doua seturi mari de strategii de dezvoltare economica:

1) Primul set va cuprinde strategii de promovare si consolidare a pietelor locale care sa duca in final la o  localizare a economiei care sa respecte principiile subsidiaritatii, sustenabilitatii si democratiei participative ( strategii de promovare a formelor cooperatiste, de mutualizare, devolutie etc, recapitalizare).

2) Al doilea set de  strategii radicale de consolidare a economiilor regionale diversificate va include  patru reforme:

Reforma industriala :

a) firmele vor fi incurajate sa-si “internalizeze” costurile ( poluare, infrastructura de transport etc) care in prezent sunt “externalizate” catre stat si mediul inconjurator– statul va detecta si elimina “externalitatile”

b) se vor promova sistemele flexibile de fabricatie (“flexible manufacturing” c) se va generaliza introducerea de utilaje cu functii multiple care permit trecerea rapida de la o linie de productie la alta

d) industria romaneasca va abandona sistemul industrial de tip “supply-push” in favoarea noului sistem “demand-pull” care elimina in mare parte productia pe stock, localizeaza furnizorii, este mai putin afectat de ciclurile “boom and bust” , stabileste o relatie mai apropiata intre consumator si producator, cerere si oferta g) generalizarea folosirii furnizorilor locali

g) raspandirea larga a muncii in sistem asociativ care rezolva problemele aparute din cauza diviziunii intre capital, management si lucratori precum si separarea dintre management  si cunoasterea concreta a procesu;ui de productie

h) statul va sprijini raspandirea larga a tehnologiilor “open source”

3) Reforma agrara

4) Reforma fiscala

5) Reforma morala

Se vor folosi toate strategiile si mijloacele adecvate  pentru  re-moralizarea pietelor,  re-invigorarea, re-profesionalizarea si re-localizarea ordinii politice.

Este foarte important ca  economia civica sa fie imbratisata de Biserica ortodoxa iar principiile sustenabilitatii  sa fie traduse in termenii eticii crestine si asociate valorilor crestine de smerenie, infranare, dispozitia de jertfa, modestie, cumpanire, daruire.

Vor trebui incurajate paralele si echivalentele stabilite intre economia civica si “economia daruirii” sustinuta atat de biserica ortodoxa cat si de cea catolica.

Nu exista nici o incompatibilitate intre cele doua economii, ambele sunt teo-centrice. Suntem creatii ale lui Dumnezeu care ne-a dat in DAR persoana noastra, familia din care facem parte si aceasta tara si de toate acestea trebuie sa avem grija pentru a raspunde dragostei Sale nemarginite. Trebuie sa restauram acest “circuit al daruirii” – “economia darului” este cea mai veche de pamant potrivit antropologului Marcel Mauss – fara de care “circuitul capitalului” reduce realitatea la profit si relatiile interumane la tranzactii comerciale intre “straini” . Pana la urma toata lumea, de la crestin la ateu saraceste si la propriu, si la figurat.

Postat de dl Ovidiu Hurduzeu pe pagina de Facebook a Ligii distributiste.

Ovidiu Hurduzeu – Distributismul, un model al viitorului

Leave a comment

Am fost obisnuiti sa gandim ca in lume exista doua mari sisteme antagoniste, capitalismul si socialismul si nimic altceva. Aceasta idee preconceputa a inlaturat din mentalul colectiv posibilitatea unei a treia cai, o cale de sine statatoare care sa se opuna cu aceeasi vigoare ambelor sisteme cu scopul de a inlatura pacatele amandurora. Desi este singura alternativa viabila la modelele falimentare de astazi, desi este o filozofie sociala si practica economica de mult timp impamantenita, distributismul nu este pe placul neoliberalilor si stangistilor de astazi cum nu a fost nici pe placul comunistilor si socialistilor marxisti de ieri.
Istoria ultimelor doua sute de ani nu-i altceva decat povestea unui balaur cu doua capete – unul dintre capete este capitalismul, adica Big Business, si celalalt, socialismul, Big Government. Trupul comun este dat de sistemul tehnologic actual. Pentru simplitatea formularii, sa numim acest balaur angrenajul tehnoglobalist.
In ultimii 40 de ani, cam de la sfarsitul anilor 70, asistam la fuzionarea ideologiilor care sustin cele trei componente ale angrenajului tehnoglobalist. Socialismul marxist si derivatele sale stangiste, multiculturalismul si feminismul, neoliberalismul, care sustine capitalismul financiar si globalizarea galopanta, precum si tehnologismul nu mai sunt ideologii adverse; ele conlucreaza, se sustin reciproc. De pilda, dezvoltarea exponentiala a tehnologiilor industriale, finantate de stat si marile organizatii (firmele transnationale in primul rand) a dus la aparitia productiei de masa care, la randul ei, a favorizat consumismul si dezvoltarea pietei mondiale. In universitati, educatia tehnica, devenita de o importanta esentiala, este insotita de un invatamant ideologic cunoscut sub numele de “corectitudine politica”.
Angrenajul tehnoglobalist mentine masele permanent mobilizate intr-o goana nebuna dupa scopuri, obiecte si imagini derizorii. Desi se tot vorbeste de libertate, aceasta noua ordine mondiala se opune sau impiedica satisfacerea in regim de libertate a nevoilor fundamentale ale persoanei umane. In societatea de astazi, omul de rand este incapabil sa mai controleze circumstantele propriei sale vieti. Cu alte cuvinte, satisfacerea nevoilor noastre fizice (hrana, apa, imbracaminte, adapost) si psihice este subordonata satisfacerii necesitatilor “tehnice” (economice, financiare) ale Angrenajului tehnoglobalist, nevoi care devin absolute.
Sa vedem pe scurt care sunt caracteristicile fundamentale ale Angrenajului. In primul rand este materialist in sensul ca absolutizeaza posesia de bunuri materiale si sustine ca nu exista nimic altceva in afara acestei lumi. De aici deriva, in principal, caracterul sau anti-natural si anti-crestin.
Este anti-natural intrucat ii cere omului sa traiasca in conditiile artificiale impuse de asa numita “societate de piata”. In acest mediu alienant, omul nu-i altceva decat o rotita dintr-o uriasa masinarie globala. Persoana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, devine o simpla unealta, o unitate de productie si consum care este inlocuita imediat daca nu se integreaza armonios in angrenajul global.
“Unitatea de productie si consum” a Vajnicei Lumi Noi de astazi este un sclav specializat si fericit. Un sclav al confortului care a renuntat mai mult sau mai putin voluntar la libertatea sa pentru a deveni unealta sistemului si a sustinatorilor lui. Confortul nu-I altceva decat mentalitatea si practica delasarii prin care singur iti pui catusele la maini si-ti legi ghiuleauau de picioare In schimbul renuntarii la libertatea si autonomia sa, sistemul tehnoglobalist ii ofera sclavului o viata traita in paradisul consumist unde se va hrani mereu cu iluzia posibilitatilor nelimitate. ( In paranteza fie spus, consumatorul nu-i altceva decat un sclav bine tratat.) Oportunitatile, de care se tot vorbeste acum, sunt “produse” de niste entitati si masinarii abstracte, banci, mari corporatii si fundatii, formatiuni suprastatale, nu pentru binele lucratorilor care le servesc, ci pentru perpetuarea unui sistem anormal si imoral; puterea este concentrata in mainile unor guverne corupte si a unor monopoluri private iar bogatia in mainile catorva indivizi, adevarati stapani de sclavi.
Atat comunismul cat si capitalismul, intr-un cuvant angrenajul tehnoglobalist, a transformat persoana in omul masificat, omul ca mijloc. Masificarea inseamna despuierea omului de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-un instrument anonim, intersanjabil. O “resursa umana”, cum se spune acum. Masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabile in cadrul angrenajului tehnoglobalist dominat de productia pe scara larga si de marile organizatii etatiste sau private.
Angrenajul tehnoglobalist masifica si instrumentalizeaza nu numai persoana individuala, ci si tarile lumii care devin simple instrumente pentru propasirea Noii Ordini Mondiale. Comunistii si iacobinii neoliberali au transformat omul si natura intr-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor este prezentata in limbajul de lemn technocratic drept o “administrare si valorificare de resurse”. De fapt, este un jaf in toata regula.
Angrenajul tehnologic nu lasa nimic in demnitatea sa ontologica originara, de dar a lui Dumnezeu. Potrivit formularii lui Heidegger, totul “sta in rezerva”, de la individul izolat, la familie, comunitate, la bogatiile solului si subsolului, pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca realitate redusa la si pentru profit. Balaurul cu doua capete, unul socialist si celalalt capitalist este interesat doar de investitiile extractive, fiind eficient in a stoarce resursele inmagazinate in sol, subsol, in apa, aer, plante, animale si oameni – totul este evaluat in termeni de “valoare prezenta neta”. Crearea de valoare pentru generatiile viitoare prezinta un interes secundar.
Angrenajul tehnologic nu este smerit, a rupt legatura cu Marea Economie a creatiei lui Dumnezeu, propunandu-se pe el insusi singura economie posibila. Atat comunismul cat si capitalismul degenerat de astazi nu au facut decat sa se raspandeasca precum o pecingine in cadrul plinatatii salasluite de Dumnezeu si sa talharesaca lumea creata de El.
Distributismul propune o lume complet diferita de cea a angrenajului tehnoglobalist. In locul economiei capitaliste sau socialiste, supusa legilor “cresterii perpetue”, distributismul ne ofera o economie smerita. O economie la scara umana si in armonie cu valorile locale, care combina logica profitului cu beneficiile sociale. Un model in care tehnologia nu mai submineaza valorile traditionale, asa cum s-a intamplat in vremea industrializarii comuniste.
O economie distributista a viitorului va fi o economie mixta in care “tonul” il vor da formele asociative si relatiile de reciprocitate. O economie care va restabili increderea, empatia si cooperarea drept valori fundamentale in domeniul social si in sfera afacerilor. In ultimii 20 de ani, am creat o prapastie intre bogati si saraci intrucat, indepartandu-ne de Adevarul intrupat si economia smerita am tolerat Banul si Puterea. Intr-o ordine distributista, toate aceste excese nu vor mai fi tolerate. Exista nenumarate metode prin care putem instaura o ordine distributista. Enumar doar cateva de ordin economic: democratizarea creditului pentru investitii, ajutor guvernamental pentru infiintarea la nivel local de intreprinderi asociative, un nou sistem de impozitare care sa incurajeze pe lucrator sa devina si proprietar la firma unde isi desfasoara activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier impotriva marilor lanturi comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, desfiintarea reglementarilor care socializeaza riscul si privatizeaza profitul, o sustinuta educatie etica a producatorului si consumatorului privitoare la costurile sociale mai largi ale anumitor activitati, etc.
Distributistii nu priveaza pe nimeni de produsul muncii sale, nu-si doresc egalitatea veniturilor sau intruziunea birocratica a statului in economie sau in viata privata a cetatenilor. Doresc insa sa atraga atentia asupra lucrurilor care conteaza cu adevarat, acele lucruri care nu inseamna “bogatie artificiala”. Distributismul ne intoarce acasa, spre o lume omeneasca, simpla si fericita, mai aproape de adevarul credintei noastre si a firii romanului.

Sursa: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/07/distributismul-un-model-economic-al.html

http://www.flux.md/articole/11963/

Virgil Madgearu – Agrarianism, capitalism, imperialism (citate)

1 Comment

Agrarianism, capitalism, imperialism, pp. 45-59: … s-a desprins necesitatea unei reforme a dreptului de proprietate privata si, ca o reactiune impotriva conceptiei individualiste, s-a ajuns la ideea proprietatii ca functiune sociala. Proprietatea nu mai este privita ca o institutie din care decurg numai drepturi, ci care creeaza prin ea insasi obligatii fata de societate (Pentru intaia oara aceasta conceptie a aflat expresie oficiala in Constitutia germana de la 1919: Folosinta proprietatii trebuie sa fie in acelasi timp serviciu pentru binele obstesc). Aplicatia acestui nou drept de proprietate in ce priveste pamantul se evidentiaza in tendinta de inlocuire a proprietatii de exploatare prin proprietatea taraneasca de munca, manifestata in telurile revolutiei agrare si se oglindeste in toate masurile pentru conservarea structurii agrare, intemeiata pe proprietatea de munca.

… Noul regim agrar din Romania … este produsul aceleiasi tendinte.Nu s-a creat inca institutia de drept a proprietatii taranesti de munca, idealul legiuitorilor vremelnici fiind asigurarea crearii unei clase de mijloc de proprietari. …

Un regim agrar intemeiat pe gospodarii taranesti mici va intretine o populatie densa , va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri. Aceste consideratii rastoarna odata mai mult leitmotivul cunoscut: “revolutia agrara ia fiinta sub influenta si din nevoile industriei” si intaresc adevarul ca regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii”

“S-a dovedit in timpul din urma pe temeiul scurtei experiente de pana acum, comparandu-se conditiile in care e pus un taran invoit si unul emancipat, ca o familie taraneasca improprietarita poate castiga de pe un lot de 5 ha de doua ori mai mult decat o familie invoita la proprietarul mare sau mijlociu sau o familie care argateste “

Raspandirea bunei stari materiale in randurile taranimii va contribui la ridicarea nivelului de trai, sporind si trezind trebuinte noi, ceea ce va produce o extindere a pietei interne pentru produse fabricate. Aceasta este singura baza temeinica pentru dezvoltarea unei industrii mari nationale care la randul ei, imboldind cresterea populatiei orasenesti si ridicandu-i bunastarea, va contribui la formarea unei piete intense pentru produsele gospodaresti taranesti – conditie necesara intensificarii ei.”

Propasirea creditului cooperativ a gonit camatarii de la sate. Cooperatia de productie si desfacere in comun a miscorat posibilitatea de exploatare a taranimii de capital.

Exodul rural este un efect al regimului de MARE PROPRIETATE (sublinierea mea) si munca feudala, Oriunde s-a produs, el se datoreste imprejurarii ca satenii proprietari ai unui petec de pamant si invoiti pe marea si mijlocia proprietate in regimul muncii fortate, nu se mai pot hrani si suporta conditiile animalice de viata, sau ca satenii fara pamant, muncitori agricoli care nu-si pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, isi parasesc vetrele. Ei ingroasa randurile proletariatului industrial, cand exista o industrie nationala, capabila sa-i absoarba, sau altminteri emigreaza in tari straine. Agricultura taraneasca intretine un numar mult mai insemnat de oameni la tara decat agricultura mare.”Statistica dovedeste in Germania ca tinuturile precumpanitor taranesti cuprind si pastreaza un numar indoit si intreit de oameni in comparatie cu tinuturile unde predomina exploatarile mari”(David,nota de subsol). Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va dispare mai repede si mai complet cauza emigrarii…Daca propietatea mare si mijlocie se va pastra in viitor in proportiile ramase dupa expropriere, in regiunile cu populatie densa, fenomenul exodului din aceste parti va avea un caracter grav, cu atat mai mult cu cat va putea fi insotit de o criza de brate de munca agricola, indata ce industria va lua un avant considerabil.

contrastul de interese intre taranime si burghezie se poate manifesta in diferite forme. Burghezia se prezinta la inceput taranului in haina capitalului de camata care-l exploateaza, astfel incat este capabla a-i reduce venitul muncii sub nivelul salariului obisnuit si il constrange a-si vinde petecul de pamant. Organizarea creditului popular cooperativ poate reusi in cele din urma a pune capat acestei situatii”

«tendinta catre o intensitate ridicata a folosirii pamantului se desprinde din insasi fiinta gospodariei familiale taranesti: sporirea prilejului de munca si posibilitatii de existenta pe o suprafata marginita este legea de viata a ei.» Aceste imprejurari evidentiaza ca tendinta naturala de evolutie a agriculturii conduce cu o forta elementara spre dominatia exploatarii mici.realizarea acestei tendinte atarna de imprejurarile social-politice, de conditiile de formatiune a regimului de proprietate adecvat agriculturii taranesti, de ridicarea gradului de cultura generala si speciala a taranimii, de organizarea speciala a mijloacelor de intretinere a fortelor naturale ale pamantului, selectionarea semintelor si innoblarea rasei vitelor, precum si de posibilitatile de organizare a unui sistem de cooperatie, care sa asgure organizarea rationala si valorificarea maxima a muncii taranesti in sistemul economic dominant.”

Cercetarea conditiilor de evolutie a agriculturii a dovedit, insa [spre deosebire de ceea ce credea Marx] ca nu exista in aceasta ramura de activitate economica tendinta naturala de concentrare a pamantului si de despartire a muncitorului de instrumentul sau de munca, iar in loc de «transformarea intregii proprietati a pamantului in forma de proprietate rurala corespunzatoare modului de productie capitalist», are loc un proces invers: prefacerea proprietatii private a pamantului din instrument de exploatare si dominatie in instrument de munca – proprietatea de munca.

Aceasta constatare contrazice trilogia claselor sociale, intrevazuta de Marx, ca un rezultat fatal al legii evolutiei societatii capitaliste burgheze, si nimiceste valoarea caracterizarii taranimii drept o clasa de tranzitie intermediara. … Taranimea nu poate fi socotita clasa intermediara, in sensul de dat de Kautsky si alti neomarxisti, dupa care taranii «nu sunt nici numai lucratori, nici numai capitalisti sau proprietari de pamant» [K. Kautsky, 1921], pentru ca taranul tipic n-are venit din proprietatea sa «ca si capitalistul sau proprietarul de pamant», produsul obtinut de el din cultivarea propriului sau pamant, cu munca sa si a familiei lui, fiind un venit din munca si nu un venit din exploatare, ca al capitalistului sau al proprietarului de pamant. Numai in intelesul ca «taranul tipic nu este nici exploatator nici nu e direct exploatat» poate fi exact caracterizata taranimea, drept o «clasa intermediara», intre cea a capitalistilor, de o parte, si a proletarilor, de alta parte.”

In al doilea rand, se crede ca «misiunea istorica» a burgheziei este dezvoltarea fortelor de productie nationala. Dezvoltarea fortelor de productie nationala e la baza existentei oricarui Stat, dar fiecare Stat trebuie sa cunoasca structura sa social-economica. Baza existentei noastre de Stat este agricultura; suntem, orice am zice si orice am face, un Stat de tarani. Prin lichidarea fortata de razboi a feudalismului agrar, noua zecimi din exploatarile agricole sunt taranesti. Organizarea productiei nationale inseamna, inainte de toate, crearea conditiunilor pentru ridicarea productiei nationale a agriculturii taranesti: creditul, cooperatia si scoala. Aceasta nu poate fi insa misiunea oligarhiei financiare, pentru ca in tendinta ei fireasca intra sistemul de exploatare a muncii taranesti pe calea aparatului de circulatie si apasarii fiscale, care este impotriva intereselor de dezvoltare a productiei nationale. Intensificarea productiei agricole taranesti este insa conditia sine qua non pentru crearea unei industrii nationale, in raport cu fortele naturale de existenta, o industrie nationala care sa fie cu adevarat creatoare.” (Virgil Madgearu, p. 120)

(Agrarianism, capitalism, imperialism)

Vezi si:

Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura traditionala

Ion Mihalache: „Corporatismul nu se potrivește cu România”

Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine

2 Comments

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine” sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011:

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani.Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30.Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali? Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Text publicat de domnul Ovidiu Hurduzeu pe pagina de Facebook a Ligii distributiste.

Recomand si articolul Viitorul agriculturii tradiționale.

Liga Distributistă Română “Ion Mihalache”

1 Comment

Distributismul românesc, o punere în  lucrare a puterii omului ca persoană

  1. Distributismul este un mod de viaţă, o  existenţă concretă care acordă  prioritate omului ca PERSOANĂ şi  relaţiei „faţă către faţă“ dintre  persoane aflate în comuniune. Termenul „persoană“ îşi are  echivalentul îndepărtat în grecul  prosopon care înseamnă “sunt în faţă  către cineva”, “sunt în faţa cuiva”.

  2. Persoana este esenţialmente deschidere spre. Adică relaţie dinamică, respectiv ecstază, dispoziţie nativă de a veni în întâmpinare, de a se dărui“ (Mihail Şora).

  3. Persoana este locul de întâlnire dintre eu şi celălalt. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Într-o ordine distributistă, avantajul fiecăruia se realizează „împreună“ cu al altora, şi nu „împotriva“ lor, cum se întâmplă în cazul bunului privat, nici făcând abstracţie de el, ca în cazul bunului public.

  4. Deşi persoana face parte dîntr-o comunitate şi este orientată spre comunitate, ea nu este un fragment, o rotiţă dintr-un angrenaj precum individul atomizatîn şi prin ea însăşi, persoana este unitară şi integră, un univers.

  5. Prin „binele comun“ distributiştii înţeleg răspândirea cât mai largă a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum şi a idealurilor comune, care produc propăşirea fiecarui membru în calitatea sa de persoană. Binele comun nu se situează niciodată în afara comunităţii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii şi de tristeţe pentru alţii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane în defavoarea altora. Dacă individul atomizat se situează în afara relaţiei personale (înlocuită uneori de erzaţul relaţiei contractuale şi clientelare) şi vrea la fiecare pas să-şi impună voinţa individuală, persoana caută să se cureţe de rezistenţele egocentrice în vederea propăşirii binelui comun.

  6. Fiecare distributist trebuie să se afirme ca persoană autonomă şi responsabilă. Împlinirea personală implică o autodepăşire, o ieşire din autosuficienţa mentală (ignoranţă, conformism, închistare intelectuală, pasivitate) şi din autarhia sufletească (egoism, pasivitate, indiferenţă, cinism) pentru a întemeia noi posibilităţi împlinitoare. Faptul de a fi împreună, faţă către faţă cu semenii mei, nu este un impediment în calea realizării mele personale, autonomia mea se întăreşte, nu se diminuează, în cadrul unor relaţii de încredere, colaborare, solidaritate şi dragoste dezinteresată.

  7. Pentru homo oeconomicus (individul fragmentat şi izolat ce-şi urmăreşte doar propriile scopuri, modelul pe baza căruia sunt construite teoriile economice actuale) şi pentru homo sovieticusrelaţia cu oamenii şi cu lucrurile din jur este exterioară: indivizi atomizaţi, separaţi unii de alţii, sunt „reasamblaţi“ în mod artificial în groupes d’encadrement (celula de partid, brigada de muncă, comunitatea de consumatori, workteam-ul corporatist) creând o falsă comunitate şi o iluzorie solidaritate interpersonală în intregime dependente de principii, structuri şi obiecte exterioare (partid, stat, corporaţie, „satul global“, „piaţa liberă“, mărfurile pe care individul le cumpără).

  8. Pentru omul ca persoană, relaţia cu Dumnezeu, Biserica, natura şi neamul său este internă identităţii sale. Relaţia personală este un dar divin pe care avem datoria să-l înmulţim. Am primit în dar mediul natural, darul familiei şi pe cel al comunităţii (neamului), fără de care nu am putea trăi. Pervertirea relaţiei personale duce la căderea în individualism iar lipsa relaţiei (distanţa, dusă până la separare) este de-a dreptul diavolească – de la grecescul diabolos = cel care separă).

  9. La întrebarea „Cine sunt eu?“, răspunsul „Sunt fiul tatălui meu, sunt bănăţean, ardelean, sunt român, sunt ortodox“ stabileşte relaţia mea cu familia, Biserica, regiunea şi ţara strămoşească drept parte constitutivă a identităţii mele personale şi nu ca o legătura exterioară.

  10. Distributismul românesc este una dintre practicile creştin-ortodoxe de existenţă în lume. Nu este însă o afacere privată a ortodocşilor. Distributistul este persoana-în-comunitate care se realizează pe sine prîntr-o împreună-lucrare cu celelalte persoane, îndreptată spre un bine comun şi o finalitate ultimă.

  11. Distributiştii consideră că bunăstarea cetăţeanului român depinde în primul rând de calitatea relaţiilor personale. Ei luptă ca aceste relaţii să fie mereu îmbunătăţite, să nu fie pervertite în relaţii exterioare, cantitative şi instrumentale (relaţii mercantile, clientelare sau de tip mafiot).

  12. Pentru a-şi păstra unicitatea şi neasemuirea persoanei sale, distributistul refuză supunerea faţă de ordinea impersonală a non-relaţiei (ordinea individualismului autarhic), a relaţiilor instrumentalizate (ordinea corporatistă şi tehnocratică) sau pervertite (relaţii imorale), refuză să mai fie un „oarecare“, „un lucru“ sau un „mijloc“.

  13. Distributiştii români stabilesc o relaţie personală cu ecosistemul. Viaţa omului nu poate fi separată de viaţa lumii care-l înconjoară. Legătura mea cu aerul pe care îl respir, cu hrana pe care o consum, aici şi acum, nu este exterioară şi abstractă, este o relaţie internă şi concretă, vitală pentru mine, afectându-mi în mod decisiv sănătatea fizică, starea mentală, relaţia mea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Iată de ce distributiştii se pronunţă în mod hotărât împotriva siluirii naturii şi luptă pentru menţinerea iar, unde este posibil, restaurarea ecosistemului natural – solul, apa, aerul şi biodiversitatea – în plan local şi naţional.

  14. Fundamentul persoanei în lume îl constituie familia, biserica, comunitatea organică şi mediul natural.

  15. Pentru distributişti comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relaţiile posibile cu toţi locuitorii globului. A te situa în relaţie personală, faţă către faţă cu aproapele tău înseamnă să împarţi cu aproapele darul unei comunităţi unice, cu graniţe bine definite, o comunitate organică, în care te bucuri de o istorie, limbă, tradiţie şi legi comune. Fiecare neam este încarnat într-o istorie, un loc şi o prezenţă reală şi are nevoie de modul său specific de existenţă personală. Precum persoana unică şi neasemuită, şi comunitatea de persoane nu se închide niciodată într-o cochilie, ci îşi doreşte să se depăşească pe sine prîntr-o deschidere spre alte comunităţi. Nici „depăşirea de sine“, nici „deschiderea“ nu înseamnă însă permeabilitate totală, ci selecţie. În comunităţile distributiste, degajate de elementele anti- sau impersonale domină relaţiile mutuale. Fiecare pierde dacă ceilalţi pierd, fiecare câştigă atunci când toti ceilalţi câştigă. Fiecare se simte acasă, într-o familie extinsă. Idealul distributist este cel al simfoniei pluripersonale în care fiecare persoană interpretează partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare beneficiind de aportul celorlalţi semeni ai săi.

  16. Distributiştii susţin creşterea rolului politic şi economic al comunităţilor nongeografice în cadrul celor geografice (satul, oraşul, statul-naţiune). De pildă, asociaţiile profesionale şi cooperativele pot impune înalte standarde de performanţă şi responsabilitate în cadrul comunităţilor geografice, eliminând nevoia intervenţiilor birocrat-etatiste sau a intermediarilor parazitari. Distributiştii se pronunţă pentru stabilirea unei comunităţi de interese între aceste asociaţii aşa încât ele să conlucreze pentru propăşirea binelui comun.

  17. Distributiştii români consideră că atât chipul persoanei individuale cât şi al ţării a fost sluţit de către comunism, politicile postcomuniste şi neoliberale. Colectivizarea şi industrializarea comunistă au distrus sistematic România interbelică, o ţară formată dîntr-o ţesătură deasă şi complexă de comunităţi organice şi asociaţii voluntare. Odată dezrădăcinat din temeiul şi rostul său, românul a fost reîncadrat într-o societate de masă prin mijloacele economice, poliţieneşti şi propagandistice de care dispunea statul comunist. Masificat, românul îşi pierdea posibilitatea de a trăi pe propriile sale picioare şi devenea o simplă unealtă în mâinile sistemului. După 1990, România globalizată şi EUropenizată a continuat să producă lonely crowds, mase de indivizi dezrădăcinaţi; ţara este în prezent un rezervor de resurse ieftine, umane şi naturale, pregătite pentru exploatare „utilitară“ de către o plutonomie globală care acţionează prin intermediul „administratorilor“ ei, plutocraţia locală.

  18. Prin masificare, distributiştii înţeleg procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calităţile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractă (un număr, un cod, o „resursă umană“) şi interşanjabilă. Mai întâi este spartă în bucăţi coeziunea persoanei noastre, după care suntem parcelaţi în porţiuni utilitare (aşa numitele „abilităşi profesionale“) şi reintegraţi într-un „întreg“ construit artificial în baza unor inginerii economice şi sociale. Acele părţi din noi care nu slujesc intereselor Sistemului impersonal, de obicei sufletul, conştiinţa morală, spiritul critic, şi taina credinţei, sunt aruncate la gunoi.

  19. Distributiştii consideră că masificarea şi pierderea autonomiei personale devin inevitabil, într-o lume dominată de globalism, marile organizaţii etatiste sau private, aferente lor, în care există concentrarea proprietăţii şi puterii în câteva mâini, plutocraţie şi plutonomie (economie în slujba plutocraţiei).

  20. Distributismul românesc este un proiect economic şi cultural-politic de repersonalizare a României, o a treia cale, diferită şi de capitalism, şi de comunism, de organizare şi dezvoltare a societăţii românesti, cu accent pe binele comun (şi nu pe profitul obţinut oricum), pe altruism (şi nu pe egoism), pe cooperare (şi nu pe competiţia nesănătoasă), pe dreptate şi echitate socială (şi nu pe injustiţie şi inegalitate). O reînnoire a celei de „a treia căi“ inaugurate de România interbelică.

Câteva principii şi obiective economice

  1. Distributismul este un personalism economic. O societate trebuie să aibă o economie bazată pe persoană, supusă persoanei şi în serviciul persoanei.

  2. Paradigma distributistă implică echilibrarea societăţii şi a economiei în spiritul unui trai demn şi drept şi al unei societăţi organice. Ţelul ei este dezvoltarea unor persoane libere şi a unui popor încrezător în capacităţile sale. Pentru aceasta este nevoie ca principiul omului ca persoană, şi nu ca „resursă umană“, să guverneze toate domeniile vieţii economice, sociale, politice.

  3. Distributismul urmăreşte respectarea demnităţii persoanei în toate laturile vieţii sociale şi economice, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la pensie, de la educaţie până la îngrijirea sănătăţii. Într-o economie distributist-personalistă, bunăstarea este privită prin prisma sănătăţii organismului social, sănătate afectată de concentrarea capitalului şi, în consecinţă, a puterii, precum şi de nedreptate în distribuirea produsului muncii.

  4. Distributismul este un sistem de practici economice în care proprietatea este folosită în primul rând pentru producerea de bunuri şi servicii necesare care servesc persoana-în-comunitate. O gospodărie ţărănească trebuie să producă hrană iar ţăranul să fie un producător agricol şi nu cel care urmăreşte doar să-şi vandă cât mai repede pământul dezvoltatorilor. O fabrică trebuie să facă profit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporaţii care o va închide şi vinde bucată cu bucată. O bancă trebuie să finanţeze activitatea productivă şi nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributistă, între micul editor, micul librar şi speculantul la bursă există o imensa diferenţă. Primii creează valoare pentru ei înşişi, familiile lor şi comunitate, în timp ce speculantul nu face decât să „extragă“ valoare fără să creeze nimic în loc. Distributismul privilegiază în mod net investiţiile productive în folosul persoanei-în-comunitate şi descurajează, prin toate mijloacele legale, investiţiile speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (cazul Roşia Montană). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci şi un bun intangibil pentru supravieţuirea comunităţii: stabilitatea socială.

  5. Distributismul îşi propune să asigure stabilitatea, echilibrul şi sustenabilitatea economică prin mijloacele pieţei libere.

  6. Prin „piaţă liberă“ distributiştii înţeleg o piaţă competitivă care este stabilă şi sustenabilă datorită faptului că proprietatea productivă este larg răspândită în societate. Aceasta înseamnă că producţia oricărei mărfi este răspândită într-un număr de firme mici şi mijlocii suficient de mare pentru ca nici una să nu aibă puterea de a stabili sau influenţa arbitrar preţurile. Toate „acceptă“ preţurile şi nu le „impun“. Precondiţia „numărului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, încălcat prea adesea în economiile lumii de azi.

  7. Distributismul este un sistem de micro-proprietăţi. Într-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie şi micile gospodării şi ferme agricole; în cazul entităţilor mari, cum ar fi căile ferate, utilităţile publice sau băncile, acestea vor fi „mutualizate“, adică vor fi organizate într-o formă care să permită controlarea lor de către angajaţi şi clienţi, care devin acţionari direcţi (stakehoders).

  8. O piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale. În modelul „capitalismului sălbatic“ este perfect valabil să fii interesat numai de profit, fără să ţii cont de consecinţele sociale ale goanei după bani şi putere. Economia personalistă este o economie participativă, în care profitul este realizat în cadrul unui model de responsabilitate socială.

  9. Distributiştii se opun cu hotărâre deplasării puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizaţii impersonale (stat, corporaţii) sau al oligarhiei care concentrează capitalul şi proprietatea. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist îşi va propune fixarea condiţiilor necesare ca să coboare puterea (să o distribuie) la nivelul micului proprietar-producător, cărămida societăţii, de a cărui bunăstare depinde întregul edificiu social. Este un obiectiv care necesită o acţiune hotărâtă în plan legislativ, financiar, al educaţiei instituţiilor de stat şi a schimbării mentalităţii,

  10. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunăstării / bogăţiei“ din modelele socialiste – „distribuirea“ socialistă este de fapt o „redistribuire“ artificială – ci propune o cât mai largă distribuire a proprietăţii productive.

  11. Proprietatea“ nu înseamnă o proprietate abstractă concretizată, să spunem, în „acţiuni“, în „equity instruments“ sau alte scheme speculative; în context distributist, acest termen desemnează mai degrabă „proprietatea productivă“, posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, uneltelor şi cunoştinţelor. „Proprietate productivă“ este considerat şi capitalul real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, ţinând seama şi de „externalităţi“. O economie distributistă răspândeşte proprietatea productivă, cea care conduce la pieţe libere şi la dezvoltarea conştiinţei profesionale, autonomiei şi bunăstării personale precum şi a responsabilităţii civice.

  12. Sistemul economic trebuie să promoveze valorile persoanei-în-comunitate. (În nici un fel sfera economică nu va încălca fundamentele ontologice ale persoanei.) O economie distributistă îşi propune să întărească acele comunităţi situate cât mai aproape de persoană, în primul rând familia şi comunitatea locală, care trebuie să fie în mare parte autosuficiente şi capabile să se guverneze singure. Distributiştii consideră că proprietatea, subsidiaritatea şi sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate clădi o astfel de economie personalistă.

  13. În acord cu principiul proprietăţii, distributiştii încurajează deţinerea de mijloace de producţie de cât mai mulţi membri ai societăţii, asigurând astfel condiţiile pentru o reală autonomie economică a persoanei şi pentru bunăstare.

  14. În acord cu principiul subsidiarităţii, distributiştii încurajează micile proprietăţi productive şi micul producător. Aceasta conduce la îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă nu prin îngroşarea numărului bugetarilor sau al salariaţilor de la firmele multinaţionale ci prin încurajarea formelor asociative şi a IMM-urilor. În toate economiile avansate sectorul IMM-urilor adună cel mai mare număr de angajaţi. Subsidiaritatea presupune încurajarea localului şi descentralizarea deciziei, mutând centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunităţile locale, încurajând diversitatea în unitate – o singură naţiune, o multitudine de comunităţi, milioane de persoane.

  15. În acord cu principiul solidarităţii, distributiştii încurajează modelele şi iniţiativele asociative şi cooperatiste, mutând centrul de greutate al vieţii economice şi sociale dinspre indivizii şi entităţile aflate într-o concurenţă distructivă spre persoane care cooperează în reţea sau în diferite forme de asociere, urmărind scopuri comune – bunăstarea fiind numai unul dintre ele. Tot în interesul solidarităţii sociale, „distributismul nu ezită să proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care să împiedice acumularea proprietăţii în mâinile câtorva. Astfel de limite sunt în interesul unei societăţi al cărei sistem economic ar fi orientat către producerea de obiecte şi servicii menite să satisfacă nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

  16. În acord cu principiul sustenabilităţii, distributiştii încurajează exclusiv proiectele de dezvoltare şi politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor şi degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calităţii vieţii şi oferă garanţii că nu văduvesc generaţiile viitoare de posibilitatea dezvoltării. Acest principiu are implicatii nemijlocite în privinţa contracarării entropiei resurselor şi a creşterii economice pe baze durabile, datorită faptului că nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

  17. Într-o economie distributist-personalistă lucrătorii angajează capitalul şi nu viceversa, ca în socialism şi capitalism – munca are prioritate în faţa capitalului; obiectivul unei firme distributiste este calitatea superioară a serviciului prestat, satisfacerea unor necesităţi reale ale comunităţii şi menţinerea solidarităţii între lucrători mai degrabă decât profitul – profitul este o necesitate practică dar obiectivul unei firme nu se poate reduce la profit ca în schema neoliberală.

  18. Întrucat lucrătorul este o persoană, el nu poate fi tratat ca o marfă, ca o „resursă umană“ sau ca un sclav. Acolo unde există forţă de lucru salarială, distributiştii militează pentru un salariu echitabil şi o rată a dobânzii echitabile (din moment ce dobânda este „salariul“ capitalului). În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, se impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. În acest scop, distributiştii cer dezvoltarea imediată a unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii după modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

  19. Distributiştii militează pentru democratizarea accesului la creditul productiv. Este imperios necesară înfiinţarea unei reţele de bănci populare, cooperatiste şi uniuni de credit. CEC-ul trebuie să fie recapitalizat şi transformat în motorul finanţării unei noi ordini distributiste.

  20. Distributiştii încurajează economiile informale şi domestice, ne- sau parţial monetarizate (subzistenţa şi semi-subzistenţa, trocul şi alte forme de economie informală) întrucât ele reduc treptele intermediare dintre producţie şi consum. Capacitatea de a-ţi asigura nevoile de consum cu propria forţă de muncă, cu pământul propriu şi cu propriile unelte nu poate fi distrusă de recesiune sau de decizia marilor corporaţii de a închide fabricile din România şi a le muta în China. Producţia la scară mică, într-o economie locală diversificată, este ideală pentru coordonarea stabilă între cerere şi ofertă. Drept urmare. distributiştii încurajează „firmele de apartament“, pe micul meseriaş şi „agricultura de subzistenţă“ care aduce la piaţă sau la colţ de stradă un portbagaj de roşii şi câteva ouă proapspete, dar şi „industriile de lux“ (în Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. În loc să fie distruse, acestor forme de economie informală şi locală trebuie să li se asigure condiţiile necesare ca să prospere şi să contribuie în mai mare măsura la binele comun.

  21. Modelul distributist este perfect compatibil şi încurajează dinamicile parteneriale de tip „open source“ şi „peer to peer“, explorând posibilităţile unei etape de tranziţie către o societate postcapitalistă, axată pe producţia în parteneriat.

Obiectivul politic

  1. Distributismul românesc este mai mult decât o filozofie, mai mult decât o economie politică. Este politica „celei de-a treia forţe“, acţiunea ei directă. O revoluţie reacţionară, cum o numea Belloc.

  2. Distributiştii consideră ca democraţia participativă, exersată la nivelul cel mai apropiat de persoană, este singura modalitate eficientă prin care românii pot participa cu adevărat în actul de guvernare.

  3. Distributiştii trebuie să lupte pentru a schimba relaţiile de putere din societatea românească. Puterea concentrată în prezent în mâinile statului, oligarhilor, instituţiilor şi corporaţiilor transnaţionale trebuie să fie răspândită cât mai mult în societate. Distributiştii nu mai pot accepta situaţia în care câţiva oameni stabilesc ce este bine şi ce este rău pentru societatea românească. Distributiştii propun o masivă redistribuire a puterii; de la Guvern la Parlament; de la birocraţie la democraţie; de la „democraţia de partid“ cleptopartinică la democraţia practicată de persoana-în-comunitate (democraţia informală şi cea practicată în şi prin asociaţiile intermediare).

  4. Distributiştii vor transforma politica într-o şcoală de educaţie pentru practicarea virtuţii şi promovarea binelui comun. Politicianul distributist nu va impune însă nicicând binele colectiv în dauna intereselor particulare ale cetăţenilor, ci va şti să armonizeze socialul şi personalul, binele cetăţii cu binele persoanei individuale.

  5. Distributiştii se pronunţă pentru dezbateri deschise la toate nivelurile societăţii. Politicienii distributişti vor dezbate idei şi vor propune măsuri plecând însă de la scopuri bine definite şi orientări clare către viitor, de la o ierarhie a valorilor obiective şi un respect adânc faţă de idealurile şi tradiţiile naţionale.

  6. Dacă toata clasa politică stă cu ochii ţintă pe Palatul Victoria, distributiştii urmăresc să controleze politica locală. Vor acumula cu răbdare mici victorii situate sub radar; cu timpul, acestea vor da naştere la schimbări politice semnificative.

  7. Sistemul democratic românesc va funcţiona doar atunci când oamenii vor simţi că au control asupra propriei lor vieţi. Omul depersonalizat, masificat, „sclavul fericit“ este obişnuit doar să fie condus, în timp ce „elitele“ ştiu doar să dea ordine haotice, în stânga şi dreapta. Nici unii dintre ei nu sunt campionii unei Românii democratice. Interesaţi de dezvoltarea şi apărarea micii proprietăţi productive, a vieţii de familie şi a comunităţii locale, micul întreprinzător, lucrătorul-proprietar, ţăranul autarhic, fermierul mic şi mijlociu vor fi singurii care vor milita cu entuziasm şi responsabilitate pentru instaurarea unui regim democratic, construit la firul ierbii, şi împotriva anarho-tiraniei de astăzi.

  8. Politica (policy) este aplicarea unei filozofii în lumea în care trăim. Distributismul este creştinism pus în lucrare (Distributism is applied Christianity – Anthony Cooney).

Proiectul cultural

  1. În plan social-cultural, distributiştii români acţionează în spiritul tradiţional creştin. Spre deosebire de alţi „tradiţionalişti“, distributiştii consideră că schimbările culturale şi economice survin împreună şi se condiţionează reciproc. Activitatea economică, felul în care o societate produce bunurile materiale are o influenţă hotărâtoare asupra valorilor morale şi sociale ale individului iar schimbările operate pe tărâmul culturii influenţează economia. Nu poţi să predici cinstea într-o societate construită pe cele mai ruinătoare tendinţe ale naturii umane, aşa cum o fac neoliberalii / neoconservatorii. Nu poţi să aperi libertatea şi drepturile persoanei şi simultan să distrugi autonomia ei economică. Nu poţi deplânge tendinţele dezintegratoare din societate şi în acelasi timp să promovezi politici economice şi sociale care distrug coeziunea organică a micilor structuri tradiţionale, familia şi satul. Nu poţi fi conservator în plan social-politic şi liberal / libertarian în economie. „O societate care a început să accepte liberalismul – scrie scriitorul distributist Thomas Storck – va începe să modifice şi sistemul legal în acceasi direcţie liberală. La rândul lor, acele modificări legislative vor întări tendinţele către liberalism, făcându-l să pară inevitabil şi parte a naturii lucrurilor.“

  2. Distributiştii consideră că stângiştii sunt la fel de incoerenţi în doctrinele şi acţiunile lor. Pe de-o parte fac inginerie socială, promovând relativismul valorilor şi un individualism radical în plan social şi cultural, şi, pe de altă parte, cer statului asistenţial să intervină şi să repare coeziunea socială prin măsuri monetariste.

  3. Pentru distributişti, atât modelul liberal / neoconservator cât şi cel socialist descind din liberalismul revoluţionar al Epocii Luminilor. Pentru gânditori ca Jean Jacques Rousseau, familia şi societatea, cu legăturile ei organice, este privită ca o închisoare care subjugă pe „individul liber“. Pentru a apăra această libertate iresponsabilă şi lipsită de conţinut, care poate fi definită doar în sens negativ (eliberat de…), liberalismul revoluţionar a descătuşat forţele impersonale şi tiranice ale statului şi ale aşa numitei „pieţe globale“. În societatea românească, liberalismul revoluţionar postdecembrist a impus un individualism extrem care a continuat, cu mai multă furie, opera colectivismului bolşevic de alienare a persoanei şi dezintegrare a grupurilor sociale organice.

  4. În interesul solidaritătii sociale şi al adevăratei libertăţi personale, distributiştii vor milita pentru restaurarea societăţii obşteşti distruse de comunişti şi neoliberali.

  5. În acest scop, ei vor acţiona pentru recâştigarea rapidă a încrederii în cultura şi valorile româneşti, în destinul naţional, o încredere care să permită persoanei-în-comunitate să-şi reafirme identitatea sa personală şi naţională.

  6. Distributiştii vor milita ferm împotriva patologiilor sociale şi culturale ale vieţii moderne şi împotriva forţelor economice, politice şi mediatice care le alimentează perpetuarea şi le accentuează virulenţa.

  7. Vor restabili consensul comunităţii asupra priorităţilor sociale şi morale, asupra unei ierarhii a valorilor obiective şi a unor idealuri culturale ale naţiunii române.

  8. Distributiştii vor face cunoscute în România acele curente şi tradiţii culturale occidentale care se opun actualelor tendinţe distructive provenite din SUA şi EUropa. De pildă, se va face cunoscut faptul că Europa a avut în trecut o economie asemănătoare celei distributiste. Până în 1950 chiar şi Franta a fost o societate formată din mici ferme şi ateliere. Tot ceea ce a mai rămas unic şi fermecător în cultura europeană se datorează supravieţuirii unor elemente de viaţă distributistă.

  9. Distributiştii vor remoraliza pieţele întrucât „economia de piaţă“ nu poate exista în afara unei arhitecturi morale. Remoralizarea pieţelor va însoţi recapitalizarea nevoiaşilor şi a micului producător.

  10. Distributiştii vor restructura din temelii sistemul de educaţie şi vor reformula obiectivele învăţământului românesc. Se va renunţa, pe de-o parte, la viziunea utilitarist-tehnicistă asupra educaţiei – educaţia ca o procedură tehnică – prin care copilul este considerat o tăbliţă goală, pe care se înscriu informaţiile şi procedurile unei societăţi tehnocratice (influenţa liberalismului economic) şi pe de altă parte, se vor abandona experimentele stângiste de origine roussauistă care vor să „elibereze“ geniul ascuns în fiecare copil, considerând ca societatea (familia, şcoala) nu fac decât să înăbuşe individualitatea sa (influenţa liberalismului cultural).

  11. Distributiştii propun un învăţământ care să promoveze tradiţia vie, şi nu simple fapte; va înceta secularizarea forţată; adevărul, binele şi frumosul nu vor mai fi separate şi predate în afara valorilor transcendente. Ca şi economia, şcoala va servi intereselor omului ca persoană.

  12. Şcolile vor fi reprofesionalizate, profesorii vor fi lăsaţi să predea şi, împreună cu părinţii, vor exercita un mult mai mare control asupra actului educativ; în spirit distributist, educaţia se va muta dinspre stat înspre sfera civilă, statul permiţând şi asigurând finanţarea mai multor tipuri de şcoli, inclusiv a „şcolilor de acasă“ (home-schooling).

  13. Educaţiei corporatiste, de tip top-down, militarist, finanţate de marile corporaţii, distributiştii îi vor opune o educaţie în spiritul unei economii distributist-personaliste. Tinerilor li se va dezvolta spiritul antreprenorial şi de responsabilitate civică. În loc de conformismul corporatist, tinerii vor fi învăţaţi să gândească liber, ca nişte lucrători-proprietari şi nu ca simpli deţinători de „job“-uri şi CV-uri.

(Text postat de domnul Ovidiu Hurduzeu pe pagina de Facebook a Ligii distributiste)

Older Entries

%d bloggers like this: