Home

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu/ Scrisul lui Eminescu este „expresie a demnităţii naţionale”

1 Comment

 

eminescu-mustataDocumentar

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

(articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică)
Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi” , mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Irina Bazon

Însă binecunoscuta caracterizare – „românul absolut” – făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu – primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. More

Dimitrie Gusti, despre subjugarea economică a țării / 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a fondatorului Școlii monografice de la București și a sociologiei românești

Leave a comment

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti, ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

60 de ani de la trecerea la cele veșnice a Profesorului Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii de sociologie (monografice) de la București, de renume internațional („cea mai teribilă școală de energetism național”, o numește Ilie Bădescu), și creatorul sociologiei românești ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii.

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. Apoi activitatea economică este cea care leagă mai mult o naţie de pământul ei. Toate resursele de traiu pe care mediul geografic le asigura, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat după desvoltarea firească a naţiunii şi în măsura în care apar pentru urmaşi alte izvoare de traiu. O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria şi la secătuirea posibilităţilor de traiu pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de desvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la desechilibru interior şi la desagregarea comunităţii naţionale. More

În Romania, are loc un „cataclism cu epicentrul la sat” / Dispariția țăranului e echivalentă cu dispariţia României

1 Comment

tarani bunica copil Drăguș 1929O componentă esenţială şi amplă a României nereprezentate – şi pe care elita neoliberală a dispreţuit-o cu aceeaşi înverşunare pe care au manifestat-o comuniştii – o constituie satul românesc. Dacă în comunism au fost înstrăinaţi de pământ prin colectivizare (ceea ce a distrus satul şi spiritual, fiindcă rânduiala după care funcţiona era una în armonie cu credinţa ortodoxă), precum şi prin strămutarea forţată de la sat la oraş pentru a deveni „unităţi de producţie” în marea industrie, astăzi ţăranilor li s-a oferit „darul libertăţii” de a deveni „căpşunari”, de a-şi părăsi vetrele strămoşeşti şi ţara; fiind lipsiţi de orice mijloace de a-şi munci pământul şi de a trăi cinstit din munca mâinilor lor, sunt nevoiţi să emigreze în masă şi să-şi vândă pământurile. Având în vedere că ţăranul e „păstrătorul teritoriului naţional”, cum îl definea Rebreanu, al fondului nostru spiritual şi identitar, dar şi singurul care poate asigura hrana sănătoasă unei ţări întregi, dispariţia lui e echivalentă cu dispariţia României. More

Nichifor Crainic: „Nu există aur pe lume să echivaleze preţul ţărânii strămoşeşti”

2 Comments

Nichifor-Crainic„Adevărata suveranitate naţională îşi are tron pământul patriei cu sufletul îngropat în el. Nici o legislaţie nu poate împărţi tronul acesta între autohtoni şi venetici. Şi nu există aur pe lume să echivaleze preţul ţarinii strămoşeşti. Pentru că, din moment ce această ţarină e strămoşească, ea are mai presus de toate o valoare morală, ce nu se poate măsura în bani.

Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu fiindcă îşi vinde morţii din el. Crima democraţiei e că a pus la mezat patria, şi aceasta însemnează în principiu detronarea neamului românesc din drepturile lui de rasă regală. În lumina spiritului autohton, invazia străinului e tot una cu o năvălire barbară, ceea ce constitue caz de război defensiv. De aceea, în suflul mistic al naţionalismului, să lămurim geamătul morţilor jigniţi în mormintele lor şi grindina blestemelor înscrise în dania lor. Căci patria e dania strămoşilor şi ea nu se lasă nici răpită, nici vândută.

România trăieşte sub dictatura capitalismului fără patrie.”

(Nichifor Crainic)

Cititi si:

Mihai Eminescu, despre vinderea pământurilor țării și indatorarea României

Dimitrie Gusti, despre internaționalism și problema economică/On internationalism and Economic Problem

romania vanzare pamanturi(Sursa foto: http://bindiribli.ro/2013/06/28/alerta-nationala-pamantul-ultima-avutie-a-romanilor-va-fi-cedat-strainilor-din-2014/)

Mihai Eminescu, despre vinderea pamânturilor țării și îndatorarea României

7 Comments

eminescu-mustata

„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.

(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.

(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.

(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.

(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.

(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229

„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.

(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

(Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine.

Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. […]

Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.” (Mihai Eminescu, Scrieri politice)

Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual

(…) Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist. – interviu cu Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub comunisti si postmodernisti (Ziaristi Online).

Cititi si:

Adevărul despre Eminescu

Radu Golban: Ar fi dorit Eminescu România în UE?

Nae Georgescu, Boala și moartea lui Eminescu

Theodor Codreanu: Eminescu, drama sacrificării

Radu Mihai Crisan – Spre Eminescu: răspuns românesc la amenințările prezentului și la provocările viitorului

Eminescu interzis – Gindirea politica

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

Constantin Noica: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti

Edgar Papu: „Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru”

Mihai Eminescu, despre arta de a guverna

Eminescu, despre starea economică a țării

Ilie Bădescu, despre necesitatea recursului la opera teoretica a lui Eminescu. „Se întâmplă că astăzi nu poți găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu”

Amintiri despre Eminescu

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

Marea minciună a productivității comasării terenurilor agricole. Vânzarea de țară

1 Comment

Foto: Dinu Lazăr

Autor: Mihai Goțiu

Sursa: Voxpublica

Pentru început, puțină istorie. Reforma agrară din 1921.

Pentru a beneficia de măsurile legilor din 1921 de vânzare în masă a majorității pământului marilor proprietari s-au înscris pentru împroprietărire 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient. Dintre aceștia, până în 1927, au primit efectiv loturi 1,48 milioane de țărani. În urma acestor măsuri, împărțirea proprietății funciare arăta astfel:

  • 64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha;
  • 16,6%  (categoria mijlocie), loturi de 10-50 ha;
  • 10,4% proprietari de terenuri cu 50-250 ha;
  • 9,1% moșii de peste 250 ha.

Din punct de vedere social, reforma agrară din 1921-1927 (an în care operațiunile de împroprietărire au fost finalizate în cea mai mare parte) a fost apreciată ca fiind ”cea mai mare și mai îndrăzneață din lume” (”îndrăzneață” inclusiv din punct de vedere economic).

Dincolo de caracterul ei social, aproape unanim recunoscut, reforma agrară a fost, totuși, criticată la nivel economic. Principalele obiecții (la acea vreme) au fost legate de de-tehnologizarea agriculturii. Faptul că micile gospodării nu-și vor permite un instrumentar mecanizat care să le permită recolte și productivitate ridicată. Viața a contrazis însă previziunile specialiștilor în economie. Într-adevăr, producția de cereale (avantajată de tehnologie pentru cultivarea pe suprafețe extinse) a avut de suferit într-o anumită măsură. Dar micii proprietari s-au orientat către culturi de plante profitabile economic pe suprafețe mai restrânse.

După aproximativ 10 ani de la încheierea împroprietăririlor, înaintea celui de-al doilea război mondial, România a devenit unul dintre principalii exportatori agricoli din Europa. Desigur, criticile nu au dispărut, cea mai des întâlnită fiind cea conform căreia România era, în acel moment, o țară ”preponderent agrară”. E o critică pe care o înțeleg cu greu: ce e rău în faptul de a fi o țară ”preponderent agrară”, atâta timp cât acest lucru generează bună-stare pentru cea mai mare parte a locuitorilor ei (nu doar pentru o mână restrânsă de proprietari, dublată de o imensă masă de periferie urbană asistată social)?

***

Comasarea de tip comunist (colectivizarea)

Trecând printr-o abuzivă comasare de tip comunist (colectivizarea) și înaintea unei alte comasări masive (de tip industrialist-capitalist), începută deja și care se va accelera din 2014 (dacă România nu va întreprinde demersurile de prelungire a termenului prin care terenurile agricole vor putea fi vândute ”la liber” oricărei persoane, fizice sau juridice, din UE), în discuție sunt aduse aceleași argumente economice contrazise de practică în urmă cu 80-90 de ani! Așa-zisa productivitate agricolă care s-ar putea obține doar prin comasare și industrializare.

Paradoxal sau nu, comasarea de tip comunist și comasarea de tip capitalist își dau mâna în câteva puncte esențiale: ignorarea dimensiunii umane a activității agricole, disponibilizarea și urbanizarea forțată a unei imense populații rurale.

***

Colectivizarea am experimentat-o ”pe viu” în satul bunicilor, în timpul vacanțelor din anii 80. ”Productivitatea” CAP-urilor (cooperative agricole de producție) își avea originea nu în tehnologizare (mecanizare, irigații etc.), ci în exploatarea cât se poate de cinică a țăranilor. Cu excepția a unui inginer agronom și a 2-3 brigadieri (cei care coordonau direct activitatea pe câmp, de cele mai multe ori aleși dintre cei mai fervenți activiști de partid din mediul rural), în CAP-uri nu existau salariați. Pentru munca depusă, membrii cooperatori erau normați și plătiți într-un fel de acord (de genul ”plata cu ziua”, o zi lumină de muncă fiind considerată ”o normă”). Astfel, adunau 2-300 de lei (maxim) la finalul unei luni, dar nu pe tot parcursul anului, ci doar în funcție de sezoanele agricole (prășit primăvara și vara, cules toamna). În medie, un țăran cooperator câștiga sub 100 de lei/ lună (o pâine costa, în aceeași perioadă a anilor 80, 5 lei). Acestei remunerații i se adăuga o cotă de 10% din produsele recoltate. Însușindu-și 90% din producție și plătind niște sume derizorii țăranilor, evident că agricultura comunistă era ”productivă” (la aceeași ”productivitate” mai contribuiau însă, ”voluntar”, și armata, elevii, studenții, profesorii lor etc., în perioadele ”practicii agricole”)!

Pe lângă remunerația umilitoare și cota de 10% din produse, membrii cooperatori mai aveau dreptul să posede și să exploateze direct 15 ari (1.500 m2, mai puțin de 1/7 dintr-un hectar) în intravilan (dar numai dacă exista suprafață disponibilă în intravilan). E un fapt păstrat în memoria colectivă (nu știu dacă s-au făcut și estimări statistice legate de dimensiunea reală a fenomenului) că, din acei 15 ari (adică 1/7 dintr-un hectar), din cota de 10% și din acea remunerație de nimic, țăranii români nu doar că produceau suficiente alimente pentru propria familie, ci aprovizionau și piețele (mai bine decât aprozarele) și umpleau cămările rudelor de la oraș. Rețineți vă rog aceaste cifre, pentru că sunt esențiale, reflectând productivitatea reală a micilor (extrem de micilor) gospodării rurale: din cultivarea directă a 15 ari de teren (exemplul e din zonă de dealuri subcarpatice, așadar un teren agricol mediu spre slab) și din 10% din produsele de la CAP (distribuția/împărțirea acestui 10% se făcea în funcție de numărul de membri ai cooperativei, nu în funcție de suprafața terenului cu care ”a intrat” fiecare în cooperativă), țăranii obțineau mai mult decât era necesar pentru ”subzistență” (din valorificarea acestui surplus la piață sau crescând porci vânduți tot contra unor sume derizorii la centrele de achiziționare, bunicii au reușit să-l susțină la facultate pe tata). Vă las d-voastră bucuria de a calcula cât se poate obține, exploatând în mod direct, chiar și tradițional, nu 15 ari, ci 2-3 sau 10 ha de teren.

(Oarecum tangent temei acestui articol: teoreticienii ”statului minimal” au solicitat, iar Guvernele Boc a fost pe punctul de a adopta ”principiul contributivității” în domeniul pensiilor; aplicarea acestui principiu foștilor muncitori rurali cooperatiști reprezintă un al doilea furt, o a doua mare nedreptate – oficial, ei nu au fost angajați/salariați, nu au ”vechime în muncă” și nici nu au contribuit la fondul de pensii; în realitate ei au fost supra-impozitați, supra-fiscalizați, de către fostul stat comunist, la nivelul de aproape 80-90% din veniturile rezultate de pe urma muncii lor; contribuțiile lor sociale reale au fost imense, acoperind falimentul unei mari părți din industria dezvoltată și susținută artificial).

(…)

***

Comasarea și industrializarea capitalistă a agriculturii

Comasarea și industrializarea agriculturii în sistemul capitalist presupune aceeași de-colonizare și eliminare a țăranilor/fermierilor. Totuși, cu unele diferențe. După cum am arătat productivitatea comasării de tip comunist se baza, în primul rând, nu pe tehnologizare, ci pe însușirea muncii cooperatorilor (mai exact printr-o recompensare derizorie a acesteia, limitată la aproximativ 10% din producție). Comasarea capitalistă îi scoate cu totul din ecuație pe țărani. Mono-culturile, în special cele cerealiere, necesită extrem de puțină forță de muncă. Cu 2-3 tractoare, prășitoare, semănători, secerători etc.), așadar 2-3 tractoriști (aceiași pentru diferitele utilaje, pentru că nu sunt folosite simultan), un mecanic, un inginer agronom, și încă 3-4 persoane auxiliare (contabil, administrator, paznic, magazioner etc.) se pot cultiva zeci și zeci de hectare de teren. Eliminarea buruienilor prin prășit e înlocuită de chimicale sau de OMG-uri (care secretă singure substanțele care elimină buruienile și dăunătorii). Mono-culturile pot fi, de asemenea, în cea mai mare parte recoltate tot mecanizat/industrializat (iar disponibilizarea mâinii de lucru merge și mai departe, în sectorul de prelucrare a produselor alimentare).

Dincolo de eliminarea țăranilor din procesul de producție, comasarea industrializată crează iluzia unei producții (nu a productivității – voi reveni asupra distincției) crescute. De fapt, crește producția doar a anumitor tipuri de plante și soiuri (în special cereale) care pot fi exploatate în acest sistem super-tehnicizat (și profitabil prin diminuarea drastică a chetuielilor salariale). Industrializarea și comasarea capitalistă e orientată nu către necesarul de produse agricole, ci doar către acele culturi care pot fi exploatate la modul CEL MAI profitabil din punctul de vedere al marelui proprietar de terenuri.

În plus, și productivitatea e una pe termen scurt și, în cele mai fericite cazuri, pe termen mediu. Efectele industrializării masive a agriculturii se pot vedea astăzi: distrugerea prin mono-cultură, chimizare, exces de OMG-uri etc. a unor imense suprafețe de teren agricol. Refacerea lor necesită timp și costuri uriașe, de cele mai multe ori socializate (prin intermediul lobby-știlor de serviciu, marile companii reușesc să obțină subvenții și fonduri publice sub pseudo-argumentul utilității publice a refacerii terenurilor în cauză). ”Calitatea” produselor obținute cu ajutorul ”productivității” chimicalelor și/sau OMG-urilor generează alte probleme de sănătate (cu costurile aferente, evident, socializate).

Eliminarea unei imense mase de lucrători agricoli ridică alte semne de întrebare în privința așa-zisei ”productivități” a comasării industrializate. În perioada comunistă, o mare parte a pupulației rurale a fost mutată la oraș, pentru a lucra în ”fabrici și uzine”. ”Fabrici și uzine” închise între timp, fără a se deschide altele care să preia această mână de lucru. Fenomenul e similar și în economia ”de piață”, unde industria (la rândul ei tot mai tehnologizată și robotizată) e incapabilă să preia și să mențină pe termen lung imensul surplus de populație provenit din zonele rurale. Toate acestea se traduc în imense costuri sociale. Costuri sociale acoperite într-o măsură extrem de mică de taxele și impozitele încasate de pe urma ”productivității” agriculturii.

***

Făcând o scurtă recapitulare, se impun câteva concluzii:

  • În România avem un exemplu extrem de clar (reforma agrară din anii 20 ai secolului trecut) care arată că fărâmițarea proprietăților agricole nu exclude productivitatea; dimpotrivă, exploatarea loturilor mici și medii (prin cultivarea unei diversități de plante) este productivă și profitabilă atât la nivel macro-economic (România devenind pricipal exportator european de alimente), cât și social, la nivelul unei mari mase de populație (peste 50% înainte de al doilea război mondial și de comasarea de tip comunist);
  • Productivitatea comasării de tip comunist este una falsă, bazată pe recompensarea injustă a muncii agricultorilor;
  • Productivitatea comasărilor de tip capitalist este, de asemenea, falsă, generând migrări importante de populație (dinspre rural către urban) cu toate costurile sociale aferente, distrugeri ireversibile de mediu (sau reversibile în timp, dar, de asemenea, tot în urma unor costuri socializate); profitul se regăsește, de fapt, doar în conturile marilor companii agricole și ale acționarilor acestora;
  • Cifrele prezentate la începutul acestui text (preluate din lucrarea ”Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, V. Axenciuc, vol. II. ”Agricultura”, Editura Academiei, București, 1996) prezintă și un raport putem spune ideatic (ținând cont de efectele produse) între proprietatea mică și medie (aproximativ 80% din terenurile arabile, cu accent însă pe proprietatea sub 10 ha – 64%) și marea proprietate (aproximativ 20% din terenuri); acest raport asigură o producție echilibrată între necesarul de culturi productive pe suprafețe mari și cele care sunt productive și pe suprafețe mici.

***

Ce avem la ora actuală în România?

  • Politici care au încercat și au pus piedici serioase în anii 90 în refacerea proprietăților agricole (atât a celor mici, cât și a celor mari);
  • Un discurs aproape unilateral (la nivel politic, economic, mediatic) conform căruia doar comasarea terenurilor agricole ar fi ”productivă”;
  • Un discurs aproape unilateral care ”glorifică” avantajele vieții urbane în raport cu viața în mediul rural; lipsa oricăror politici menite să dezvolte infrastructura din mediul rural și creșterea calității vieții – (re)amintesc aici doar încurajarea medicilor și profesorilor, prin facilități și bonusuri, pentru a practica în mediul rural, în contra-pondere cu ”încurajarea” acelorași categorii profesionale de a pleca din țară);
  • O terminologie agresiv-manipulativă, care califică drept agricultură de subzistență, agricultura practicată de majoritatea țăranilor români (de fapt, reiau cifrele asupra cărora v-am atras atenția: pentru o familie din zona rurală cultivarea a 15 ari de teren – mai puțin de 1/7 dintr-un ha – și 10% din producția de pe alte terenuri a generat mai mult decât subzistență);
  • Pentru cei care se miră (cum s-a întâmplat la articolul anterior pe aceeași temă) de ce ”nu văd surplusul de produse agricole românești în piețe și/sau supermarketuri”, răspunsul e dureros: milioane de litri de lapte ajung, în fiecare zi, la porci (la modul cel mai propriu), din cauza prețului de achiziție înjositor și descurajant (60-70 de bani/litru), a lipsei unor micro-întreprinderi de procesare; milioane de tone de legume au ajuns anul trecut la gunoi din cauza aceleiași lipse de micro-întreprinderi de procesare și a unei rețele de achiziție-distribuție (și cât de bine ar fi prins atât agricultorilor, cât și economiei românești, în ansamblu, să scoată într-un an de secetă ca 2012, aceste produse procesate pe piață);
  • La capitolul de absorbție de fonduri europene, atât cele legate de dezvoltarea infrastructurii, cât și de deschiderea unor micro-întreprinderi de procesare (amintite anterior), România se află pe ultimul loc în UE; și nu doar că nu a sprijinit atragerea acestor fonduri europene, dar onor-guvernanții și adminstrațiile publice (la toate nivelurile) le-au pus bețe în roate cu vârf și îndesat celor care au avut inițiative în acest sens;
  • Un alt discurs unilateral care reclamă lipsa de fiscalizare a sectorului agricol și necesitatea unei supra-taxări a micii proprietăți agricole (!!! – absolut jenante declarațiile econosmistului-șef de la BNR în acest sens), în condițiile în care nu s-a făcut ceva ca micii agricultori să-și poată valorifica surplusul de produse (ca să ai ce impozita/fiscaliza);
  • Un început de comasare a terenurilor agricole (sub forma persoanelor juridice înregistrate în România, străinii dețin deja aproape 10% din terenul arabil), prin achiziționarea la prețuri derizorii (am scris aici despre diferența enormă între prețul de piață și valoarea reală a terenurilor agricole);
  • Un termen (de șapte ani de la aderarea la UE) care expiră în 2014, după care persoanele din UE vor putea achizționa ”la liber” proprietăți agricole în România, cu un efect cât se poate de previzibil – accelerarea comasării.

***

În loc de concluzie finală:

În momentul împlinirii termenului de șapte ani, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia au solicitat UE (și au obținut) prelungirea acestuia. Desigur, guvernanții (foști și actuali) și specialiștii în agricultură și economie din România sunt mai deștepți decât cei din Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. De aceea, și românii trăiesc mai bine decât maghiarii, polonezii, cehii și slovacii… Sau nu?

Vezi si:

Revoltătorul preț al vânzării de țară. La propriu și la bucată

Soluția de care avem nevoie: Întreprinderile de tip cooperatist

%d bloggers like this: