Home

“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

2 Comments

iubirea foto: Cristina Douglas Mihaila All rights reserved“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

lumina dragostei

 

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

Advertisements

“Întâlnirea între persoană și persoană este lumină”

1 Comment

“…cata bucurie imi da constiinta ca cineva este atent la mine! Cât mă bucură! Cineva care-mi zâmbește… Zâmbetul este lumină. Și eu zâmbesc. Și asta este o lumină. Întâlnirea între persoană și persoană este lumină. Cu atât mai mult, lumină este întâlnirea între mine și Hristos.”
Fără ”conștiința clară a unui Dumnezeu personal” ne închidem în lume, uităm chipul aproapelui, se uită de tot ce nu se poate defini.

Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel: “Cand spui unui om te iubesc nu se poate sa nu gandesti ca el va fi vesnic”.

Pr. Dumitru Stăniloae388291_2854913298334_47875283_n

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

2 Comments

foto: Cristina Douglas Mihaila

Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.

Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.

Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.

…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual. More

94 de ani de la nașterea Părintelui Constantin Galeriu. “Jertfa, în substanţa ei spirituală, este iubire”

Leave a comment

Pe 21 noiembrie s-au împlinit 94 de ani de la naşterea Părintelui Constantin Galeriu

Jertfa, în substanţa ei spirituală, este iubire. Jertfa e şi conştiinţa; este cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu este oarbă, ci totdeauna este luminată de adevăr. Jertfa e, de asemenea, libertate. Jertfa, ca deschidere a noastră către Dumnezeu şi către lume, ca autodăruire, este, în esenţă, expresia cea mai deplină a iubirii care ne defineşte fiinţa.”

“Orice jertfă săvârşită în numele lui Iisus Hristos e o piatră la zidirea neamului din sânul căruia a fost adusă şi va fi o mărturie a cinstirii neamului la judecata lui Dumnezeu şi a istoriei.”

Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul, de asemenea, în dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea noastră din nou s-a făcut tot prin dragoste, o dragoste atât de mare, încât a dus la jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă şi în noi chipul lui Dumnezeu, această realitate fundamentală, pentru a putea spune: omul este dragoste.”

 

“Nimeni nu se mantuieste fara voia lui. Omul e spirit si libertate; nu e supus unor legi implacabile ca celelalte regnuri care-si urmeaza cursul, randuiala, potrivit Cuvantului: “Hotar ai pus peste care nu vor trece” (Ps. 103, 10). Omul e liber sa zica “nu” chiar Ziditorului si sa cada; dar si sa se ridice si chiar sa se depaseasca. Insa nu se ridica singur. Libertatea nu e un “cadou fatal” cum se spune. Libertatea e dar divin si se implineste in spiritul luminat Har, in “Duhul Adevarului”

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

Părintele Constantin Galeriu (21 noiembrie 1918 – 10 august 2003)

Vezi si: Părintele Constantin Galeriu: Viața se naște din iubire

Icoana de sfant in marime naturala: Parintele Galeriu

Viaţa se naşte din iubire

Leave a comment

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pămîntesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, cînd, contemplînd femeia, zidită din sine, îşi cîntă bucuria celei dintîi «creaţii» : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu» îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o ani­versare a creaţiei.

«Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrînge fizic moar­tea ; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, cînd nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine.

Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decît în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pămînt nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.”

(Parintele Galeriu, Taina nuntii)

Cuplul uman cere o reciprocitate a conştiinţelor, consfinţită prin acea angajare solemnă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cere şi autodăruirea reciprocă, dar şi împreună-dăruirea într-o nouă fiinţă. Iubirea binecuvântată a soţilor e mai întâi un schimb de inimi sau cel puţin un schimb de daruri între inimile lor, ceea ce asigură o continuă renaştere a vieţii şi unităţii căminului. Dar oricât de intensă şi curată ar fi iubirea lor, ea e mereu pândită de ispita separării (de altfel fizic niciodată nu se poate realiza o unire deplină). În rodul lor însă, şi e o mare revelaţie a iubirii aici, vieţile şi inimile lor se revarsă şi spiritual şi fizic ca două râuri într-o singură albie, într-o nouă şi unică fiinţă, căci copilul cuprinde pe amândoi într-o unitate negrăită. Amândoi se oglindesc deopotrivă în el şi îşi află un fel de deofiinţime a lor. Atunci pot să-şi spună: în el suntem noi, într-o unire nedespărţită şi pe totdeauna. Şi iarăşi, mai cu seamă atunci iubirea în camin nu se limitează, nu se reflectă doar asupra lor, ci se deschide spre viitor, prin urmaşi.”

,,Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc, în iubire, «doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu», îşi simt prezenţa unuia în celălalt mereu, simt suferinţa unuia pentru altul în aşa măsură încât când întristezi pe copărtaşul tău, simţi că «te-ai lovit singur» (Tolstoi) pe tine însuţi.” (Părintele Constantin Galeriu)

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

1 Comment

Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.” (Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori)

Filothei Faros, despre dragostea in lumea contemporana

Leave a comment

“Dragostea era considerata candva o putere motrice pe care ne puteam bizui in inaintarea noastra spre o mai mare plinatate a vietii. Marea cotitura spirituala a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice in esenta ei, dragostea devenind chiar ea insasi o problema.

Accentul pus pe dragoste pentru edificarea unei vieti umane superioare a fost, teoretic cel putin, atat de mare in trecut, incat pretuirea de sine a oamenilor crestea sau se micsora vertiginos in functie de reusita pe care o aveai in dragoste.

Cei care aveau parte de ea se considerau norocosi si se dedau unui exhibitionism autoincurajator necontrolat, convinsi ca au pus mana pe dovada salvarii lor, in timp ce restul se simteau nu numai lipsiti de ceea ce este mai important in viata, dar aveau si sentimentul unei lipse de valoare.
Important pentru ei nu era, poate, senzatia acuta a singuratatii si a nefericirii ce le dadea tarcoale, ci faptul ca erau macinati interior de convingerea dureroasa ca, intr-un anumit fel, le scapase adevaratul mister al vietii. Nu numai un procentaj crescut al divorturilor sau vulgarizarea dragostei in literatura si in arta a contribuit la aceasta situatie, ci si faptul ca, pentru cei mai multi oameni, dragostea fizica si-a pierdut cu atat mai mult sensul cu cat parea mai ingaduita; marea iubire, la care oricine visa, profilandu-se ca ceva exceptional, de neatins, daca nu chiar ca o iluzie ce nu putea fi materializata vreodata.


Unii reprezentanti ai stangii politice sustineau ca dragostea a fost ucisa de natura societatii capitaliste, si ca reformatorii pe care acestia ii promovau aveau ca obiectiv concret tocmai “crearea unei lumi in care dragostea se poate cultiva si manifesta mai usor”.
In lumea plina de contradictii de care avem parte astazi, atractia fizica, care in definitiv este cel mai putin important factor pe scara implinirii umane, a devenit o preocupare insistenta a tuturor. Fiind cu totii inradacinati intr-un dat biologic inevitabil, atractia trupeasca vine intotdeauna in intampinarea noastra ca ceva ce ni se ofera, chemandu-ne macar la o imitare a dragostei, atunci cand ea constituie fundamentul unirii noastre. Dragostea trupeasca autonomizata a devenit mai mult o provocare si o povara a omului apusean decat o implinire a lui.
In ciuda faptului ca “progresistii” epocii bronzului de la noi lupta asiduu pentru eliberarea sexuala a semenilor nostri, occidentalul descoperea cu cateva decenii mai inainte ca multimea de carti ce se tiparisera pana atunci in Apus, pline de toate informatiile tehnice si practice legate de dragostea trupeasca autonomizata, desi la vremea lor fusesera pentru cateva saptamani niste best-seller-uri, erau in realitate caracterizate de multa superficialitate in tratarea problemelor abordate.


Deja in anii ’70 cei mai multi dintre occidentali pareau sa inteleaga, fara ca atunci s-o fi exprimat in mod clar, asa cum se va intampla mai tarziu, ca felul disperat in care s-au urmarit aspectele tehnice ale “iubirii”, ce trebuiau sa conduca neaparat la implinire, era in stransa legatura cu pierderea adevaratului chip al implinirii, pe care il cautau cu atata asiduitate.
Obiceiul de a incepe sa alergi mai repede, atunci cand este evident ca ai ratacit drumul, este o mai veche si tragica ironie a omului; in ceea ce priveste iubirea, el se agata mai mult de cercetarea statisticilor si de procesele fiziologice ale dragostei trupesti autonomizate, cand de fapt, a pierdut valorile adevarate si un inteles mai profund al dragostei.
Oricat pret s-ar pune pe studiile si cercetarile legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educatia sexuala, ele sunt simptomele unei civilizatii in care caracterul personal al dragostei s-a pierdut in cea mai mare masura.


Este ciudat, totusi, ca, desi in trecut dragostea constituia un raspuns la greutatile vietii, in epoca noastra a devenit o problema. Este adevarat ca dragostea pare mai dificil de pus in practica in perioadele de tranzitie.
Astazi vechile mituri si simboluri care ne directionau candva spre un scop au decazut, iar nelinistea a crescut. Incercam sa ne convingem pe noi insine sa credem ca mai avem dragoste. Ne este insa atat de dificil sa mai gasim acei oameni cu care sa putem fundamenta o legatura serioasa de dragoste, intrucat avem permanent sentimentul ca, intr-un anumit fel, suntem prea incatusati si in nesiguranta pentru a mai putea indrazni ceva.


In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti.


Nu este greu de inteles de ce oamenii care traiesc intr-o epoca schizoida ca a noastra au nevoie sa-si protejeze sinele de intregul dezastru al stimulilor excitanti din jur, de atacul torential al cuvintelor si al zgomotului produs de televizor si de radio, de linia de productie industriala a gigantilor colectivizanti, de nenumaratele universitati ale celor ce le absolva ca pe banda rulanta.
Intr-o lume in care numerele conduc implacabil ca mijloace de fixare a identitatii, asemenea unei lave revarsate ce ameninta sa inghita si sa pietrifice orice forma de viata pe acolo pe unde trece, intr-o lume in care normalitatea se identifica cu apatia, unde dragostea trupeasca autonomizata este in asa fel inteleasa incat singura modalitate ca cineva sa-si poata pazi interioritatea este sa invete cum sa aiba parte de implinire sexuala fara sa fie legat sentimental de celalalt, intr-o astfel de lume schizoida in care tinerii prefera sa traiasca intr-un mod direct, intrucat nu au avut ocazia sa-si ridice inca ziduri de aparare, lucru care lezeaza sensibilitatea celor mai in varsta, nu este ciudat ca dragostea devine tot mai problematica si cu atat mai greu de atins” (Părintele Filothei Faros, Firea dragostei, Editura Egumenița, 2005)

“Iubirea e fundamentul fiinţei noastre”

Leave a comment

nunta iubire 04Sursa: Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa:

“Fara Dumnezeu, orice iubire moare”

– Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata – “Iubirea e fundamentul fiintei noastre” – Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

– As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti. More

Pavel Florenski: „Dragostea este imaginea imaginii lui Dumnezeu”

Leave a comment

Dragostea este alegere liberă: dintre multe persoane, eul, printr-un act de autodeterminare interioară, alege una şi cu ea, una dintre atâtea, stabileşte o relaţie ca şi cum ar fi unică, se ataşează sufleteşte de ea. Pe ea, care este obişnuită, eul vrea s-o vadă ca neobişnuită; pe ea, care este cenuşie, eul vrea s-o ia drept sărbătorească; ea se află în mulţime, însă eul o cheamă din piaţa publică şi o duce în camera împodobită a inimii sale. Şi îi desenează imaginea pe un câmp cizelat în aur. Şi este drept, deoarece această imagine nu este caricatura pe care oamenii o desenează în majoritatea cazurilor; nu este nici măcar un portret pictat de înţelepţi. Este imaginea imaginii lui Dumnezeu, este o icoană. Eul, încălcând „justeţea” legii identităţii, printr-un act metafizic de autodeterminare, prin întreaga sa fiinţă (nu prin raţiune) decide să vadă în persoana aleasă (una dintre multe altele) una excepţională, ieştită din comun, într-un cuvânt, în raport cu aleasa sa, îşi modifică sinele astfel încât persoana respectivă devine pentru el tu. Repet că prietenia este exclusivă, aşa cum exclusivă este şi dragostea conjugală. „Poli” este semnul imperfecţiunii obiectului dragostei ca atare, simptomul nedesăvârşirii lui tu ca tu. Şi poligamia, şi polifilia, sunt false în idee şi inevitabil trebuie să se transforme în ceva persoanal, prima în monogamie, a doua în monofilie, sau să se descompună şi să putrezească, prima în raport cu pofta carnală, cealaltă în raport cu propriul interes, adică din semipersonale ele trebuie să devină concrete. „Nu se poate, spune Aristotel, nu se poate să le fii prieten multora, având în vedere prietenia perfectă, aşa cum nu se poate să fii în acelaşi timp îndrăgostit de mulţi. O asemenea prietenie pare o perfecţiune şi, ca atare, nu poate fi îndreptată decât spre un singur om.

Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Scrisoarea a XII-a Gelozia pag. 295.

Diavolul in inima

1 Comment

(din Denis De Rougemont, Partea Diavolului, Ed. Humanitas, 2006)

Nu exista domeniu in care argumentul spatiului vital, individual de data asta, sa fi avut mai mult succes decat in dragoste, asa cum o cultiva Occidentul. De un secol incoace, toate romanele ilustreaza, cu atat mai putina arta cu cat gasesc mai multa complezenta in a propune aceasta, teoria dreptului pasiunii: “O femeie apartine de drept barbatului care o iubeste si pe care ea il iubeste mai mult decat viata, si nu exista uniuni pe veci legiuite decat cele care sunt comandate de adevarata pasiune.” Cantecul spune, mai simplu, ca “totul este permis atunci cand iubesti”.

Prima consecinta a acestei largi ingaduinte este ca ea face sa sara in aer alianta casatoriei. In morala pe care o practica acum contemporanii nostri, forta amorului primeaza asupra dreptului juramantului. Insa o asemenea punere a problemei zdruncina lumea. Caci daca ataci in forul cel mai launtric al fiintei sensul aliantei jurate inseamna sa pregatesti patul pentru o etica a barbarilor. Sa-i iei vecinului femeia sau pamanturile pentru ca ai descoperit dintr-odata ca asta e “vital” si pe urma sa justifici asemenea actiune doar prin violenta dorintei inseamna o aceeasi singura uzurpare. Imperialismul totalitarilor traduce in politica aceleasi principii pe care se intemeiaza anarhia in moravurile noastre private.

…Ramane de vazut daca aceasta iubire, despre care se pretinde ca ingaduie totul, este intr-adevar iubire, sau daca nu este mai degraba vreo obsesie abuziv impodobita cu acest nume frumos. Or, fiecare vede ca “iubirea” moderna este un imens faliment intim al civilizatiei noastre. Este o chestiune atat de tragic confuza, incat numai Diavolul mai e sigur ca s-ar putea descurca in ea. …

Partea Diavolului in iubire este pur si simplu tot ceea ce nu este iubire. E tot ceea ce se insinueaza in noi sub acoperirea acestui cuvant. Caci Diavolul este cel care nu iubeste si care nu iubeste faptul ca in lume exista exista dragoste, si a carui intreaga placere este sa perverteasca virtutile noastre in insusi izvorul lor. Il veti simti prezent, in forta lui imobila, in spatele privirii fiintei lipsite de iubire. Si, pretutindeni unde iubirea este contrafacuta, ii veti recunoaste roadele. …

Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire, cu atat de putin exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim “iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare. Aceasta obsesie a devenit marea afacere a civilizatiei noastre in vreme de pace – religia celor care nu mai voiau religie. … Supraaprecierea extravaganta a dragostei – inteleg prin aceasta acea forma de obsesie care seamana cu iubirea adevarata asa cum seamana orasul Lyon cu un leu – a depreciat treptat in epoca noastra simtul si respectul tinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtutilor virile si aspre. Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii. …

…Ceea ce deosebeste dragostea in secolul nostru, ceea ce ar trebui sa ii descalifice in mare numar pe cei care se prevaleaza de ea, este tocmai aceasta nuanta de obsesie si usurinta cu carese arata ca i se cedeaza. E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. …Departe de a lupta impotriva unei pasiuni care se iveste, se nadajduieste, se provoaca febra acestei pasiuni: si asta ar insemna sa traiesti! (Si probabil ca trebuie sa traiesti putin)…

Diavolul stie ca dragostea este domeniul prin excelenta al confuziilor dintre viciu si virtute. In nicio alta parte omul nu se insala mai abitir in ce priveste motivarile sale si nu semultumeste mai bine cu sofisme cusute cu ata alba. In nicio alta parte masochismul si egoismul stramt nu se invesmanteaza cu mai mult succes in aparentele sacrificiului. Unul dintre primele efecte ale pasiunii este ca ea ne impiedica sa ne simtim vinovati in clipa chiar cand stim mai bine ca oricine ca suntem vinovati. … Daca din mandrie, din orgoliu, din invidie, din egoism, din prostie sau din lasitate ati facut sa sufere o fiinta, veti putea simti remuscari si dorinta de a indrepta greseala. Dar, daca o faceti din “dragoste”, nimic nu va opreste, chiar daca o faceti sa sufere de zece ori mai mult pe acea fiinta. Vedeti raul, il deplangeti, fara indoiala, dar “sincer”, irezistibil, va simtiti in dreptul dumneavoastra! Or, la punctul acesta, dragostea devine de nedeosebit de egoism si chiar de ura. Nu numai ca luciditatea este aici mai rara si mai dificila decat in orice alta pasiune, dar este pe deasupra si complet inutila. … noi avem o morala romantica, exaltand pasiunea “fatala”; si, cu asta, ne-am pierdut ultima sansa,mica, de libertate care ne mai ramasese.

…Diavolul a inlocuit in spiritul nostru respectul de sinceritate cu respectul – chiar distant si teoretic – de binele altuia si al credintei jurate. O sublima viclenie, caci aceasta sinceritate mai poarta si numele unei virtuti… Dupa cativa ani, va spuneti: “M-am schimbat, s-a schimbat si ea. Ce sens ar mai avea fidelitatea noastra, cand ea se opune insasi legii Vietii? Este “sincer” sa te mai cramponezi? Am jurat, e adevarat, dar eu nu mai sunt acelasi. Si din clipa in care iubesc o alta femeie, sa mai raman credincios fictiunii legale ar fi o pura ipocrizie” (potrivit acestei conceptii despre sinceritate, ar fi ipocrit sa spui adevarul cand ai chef sa minti). Din nefericire, acest frumos rationament distruge bazele oricarui tratat, oricarui cuvant dat sau schimbat, in sfarsit, insusi limbajului si posibilitatii de a te mai intelege in orice privinta. … Daca gandim ca e mai “sincer” sa ne urmam instinctul decat adevarul si ca interesul “vital” nu cunoaste lege, atunci intram intr-o lume in care hitlerismul este justificat.
…Nu vina este cea care mi se pare noua, ci modul de a o accepta in numele Vietii si Sinceritatii – devize ale celor slabi.

Dragostea moderna, daca ar fi sa ii credem pe romancierii si pe statisticienii divortului, atinge un grad de complexitate neegalat in intreaga istorie: tulbure amestec de patetic sentimental, de freudism rau inteles, de egoista sinceritate, de idei asupra dreptului la fericire, de intensitate nervoasa si slabiciune de caracter. … Exista din ce in ce mai putine pasiuni puternice, pur si simplu pentru ca noi cautam pasiunea pentru ea insasi si ca pe o parasire de sine. Pasiunile nu devin cu adevarat puternice decat la cei care le rezista la inceput.

…Cultul acesta al pasiunii mereu fugitive il inteleg ca pe un fel de nevroza sau de ameteala epidemica: nevoia de a fi deposedat de tine insuti, deci posedat din exterior sau de cineva strain, de un lucru, de un trup sau de o utopie, de cineva mai puternic, Hitler – sau Celalalt…

Dragostea aceasta care distruge atatea fidelitati, nu prin forta sa, ci, dimpotriva, prin slabiciunile pe care le autorizeaza, trebuie, in sfarsit, sa fie descalificata in numele si din iubire fata de iubirea insasi. …Lipsa insemnatatii este pe cale sa dizolve insesi structurile care ne aparau impotriva panicilor instinctului.

Older Entries

%d bloggers like this: