30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

Fragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

PS Sebastian al Slatinei: “Atât Pilat, cât şi dregătorii de astăzi ar trebui să ştie că Dumnezeu nu poate fi negociat” – Scrisoare pastorală la Învierea Domnului

“Atitudinea conjuncturală şi oportunismul guvernatorului, mai temător pentru propria funcţie decât de Dumnezeu Însuşi, ne provoacă furori într-o lume în care vedem adeseori şi astăzi persoane cu atitudini atât de cameleonice, care, de dragul parvenirii, îşi leapădă nu doar verticalitatea, dar şi crezul şi convingerile. Odată ajunşi pe anumite funcţii, prieteni de-ai noştri de ieri iau forma vasului de „aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” (1 Cor. 13, 1), cu o râvnă pe măsura privilegiilor scontate, uitând prea uşor că dreptatea este mai sfântă decât pacea ruşinoasă, iar demnitatea este mai valoroasă decât dulceaţa trecătoare a avantajelor materiale. Atât Pilat, cât şi dregătorii de astăzi, bieţi trecători prin diferite funcţii, ar trebui să ştie că Dumnezeu nu poate fi negociat; că dreptatea, credinţa şi viaţa sunt valori ce nu pot fi date „la schimb”, pentru că au egală doar veşnicia, iar aceea nu poate fi răscumpărată decât prin puterea de a zice da-ului DA şi nu-ului NU, fie şi cu plata unui preţ pe măsură.

Slalomul politic de care a dat dovadă Pilat la judecarea Domnului nu poate decât să ne îngreţoşeze astăzi, într-o lume în care politica riscă să se transforme tot mai mult în oarbă şi iresponsabilă disciplină de partid, demnitatea persoanei fiind răscumpărată tot mai uşor cu „demnităţi” efemere, iar conştiinţa fiind adormită prea repede cu privilegii complice.

Am ajuns să trăim astăzi, aşadar, vremuri în care numele lui Dumnezeu este considerat inutil, periculos şi păgubos, căci numai aşa se poate explica fuga multora de El şi de prezenţa Sa nu doar în preconizata Constituţie a ţării, dar şi în viaţa şi activitatea lor de zi cu zi.

Jură aleşii noştri credinţă ţării în numele Domnului la primirea funcţiilor, pentru ca apoi să fugă de El, după cum bate „vântul european”!… Unde vom ajunge, dragii mei, fără Dumnezeu?… Până când vom lua modele pe oportunistul Pilat, pe iresponsabilul rege Irod, pe viclenii Anna şi Caiafa şi pe trădătorul de Iuda − vinovaţi cu toţii de moartea nedreaptă a Domnului? Cât de mult ne vom negocia credinţa, adaptându-o cu slugărnicie indicaţiilor străine, care au proclamat de mult „nivelarea”, sub masca perfidei „egalităţi de şanse”, şi corectitudinea politică în schimbul Adevărului şi Vieţii (In. 14, 6)?…

Drept aceea, astăzi, când sărbătorim cu toţii Învierea lui Hristos, să luăm speranţă de Înviere şi pentru noi!… Să nădăjduim că la cârma neamului nostru creştin nu vor mai fi mult timp guvernatori ca cei de teapa lui Pilat, ci oameni loiali ţării, credincioşi, responsabili şi cinstitori de Dumnezeu, căci El este singurul care mai poate întoarce poporul acesta din drumul greşit pe care a luat-o! Să-I cerem Domnului iertare pentru moartea Sa şi să-I aducem cu recunoştinţă slavă pentru Învierea Sa, căci Învierea Lui este şi chezăşia învierii neamului nostru, atât de încercat în aceste vremuri de condamnabil oportunism, mimetism şi indiferentism.

Să petrecem Sfintele Paşti cu Hristos Cel Înviat, pentru că El este puternic asupra morţii şi asupra vieţii noastre, asupra menirii şi asupra conştiinţei noastre, Amin.”

PS Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului – 2013

Pr. Gheorghe Calciu: Ortodoxia lui Nae Ionescu

Nae Ionescu este ortodox, tot atat de organic cum este Nae. Nu exista aproape nici un articol sau curs universitar in care sa nu fi facut macar o aluzie la credinta lui crestin-ortodoxa.

In randurile care urmeaza nu ne propunem sa facem o incursiune analitica in opera sa intreaga. Ar fi nevoie se un spatiu mult mai mare decat cel al unui articol de gazeta.

Ne vom opri insa la Indreptarul ortodox, spre a releva felul in care nae Ionescu trateaza marele teme ale crestinismului din perspectiva filozofului crestin.

Voi incepe printr-o marturisire: despre Nae Ionescu stiam cate ceva inca din liceu, datorita profesorilor nostri care ii audiasera cursurile – si nu numai cei de filosofie -, precum si a unor studenti care ne aduceau cursurile lui.

Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Nae Ionescu incepuse a fi citit si se contura in intelegerea noastra cu dimensiuni de legenda. Era atunci la moda existentialismul si noi il socoteam pe Nae Ionescu un precursor al acestuia in Romania. Scrierile care circulau in taina printre noi erau: Logica, Roza Vanturilor, fragmente din cursul lui de Metafizica etc. Ca elevi, le citeam cu deliciul fructului interzis.

Cand am intrat in inchisoare, legenda lui Nae Ionescu a crescut in ochii nostri, ai tinerilor de atunci, caci toti intelectualii pe care i-am intalnit in detentie, se socoteau elevii lui, chiar daca unii erau ingineri, altii contabili, altii militari. Toti vorbeau de el cu pietate. O generatie superba de intelectuali pusi dupa gratii si sortiti fara gres exterminarii, pentru a face sa dispara elementele de cultura “burgheza” din memoria comuna a unei natiuni. Toti isi trageau seva intelectuala si preocuparile filozofice, ca si ancorarea in idealul crestin si romanesc de la Nae Ionescu.

Multi dintre ei au murit in inchisori, cu demnitate si cu sufletul senin.

Dupa eliberarea din inchisoare, n-am mai putut citi din opera lui Nae Ionescu, dar, printre teologi, circulau, mai mult sau mai putin in ascuns, lucrarile lui Nichifor Crainic si am fost sedus de mistica lui. Mai sunt si astazi. Paralel, am fost ucenic al Parintelui Staniloae, pe care l-am urmat in toata pozitia lui dogmatica.

Nu citisem niciodata, intr-un bloc masiv, asa cum este acest Indreptar ortodox, toate articolele despre crestinism ale lui Nae Ionescu, pentru a ma lasa influentat de el.

Influenta nebanuita a lui Nae Ionescu

In 1987, ma aflam in Europa pentru un ciclu de conferinte privind starea Bisericii in Romania. Trecusera doi ani de la venirea mea in vest si un cercetator evreu dorit m-a intrebat franc de ce in predicile si studiile mele teologice apar atat de frecvent influentele lui Nae Ionescu, asa numitul trairirism.

Am ramas mut. Sunt sigur ca omul si-a inchipuit ca m-a prins cu ceva si ca imi cautam o justificare. Nu cunosteam decat vag pozitia lui Nae Ionescu fata de ortodoxie, in special, si fata de crestinism, in general. Eram consternat de faptul ca eram influentat de cineva pe care nu-l cunosteam sub acest aspect.

Mi-am marturisit fara jena ignoranta in privinta trairismului naeionescian si am afirmat ca, daca m-a influentat cineva, aceia trebuie sa fie Crainic si Staniloae.

Totdodata am decis sa-l citesc pe Nae Ionescu si am constata o intelegere profunda si umila a crestinismului si a pozitiei omului in lume, raportat neincetat la Dumnezeu. Pentru el, fiinta umana nu este doar o existenta de moment, chiar daca rationala, in aceasta lume supusa stricaciunii si mortii, nu este un stadiu in cursul evolutiei materiei si al vietuii pe acest pamant, ci este un dat metafizic permanent, in sensul durarii spirituale. Fiinta umana are valoare numai in raportul ei cu Dumnezeu.

Combaterea rationalismului cartezian

Ingrijitorii culegerii au intitulat-o Indreptar ortodox. Din punct de vedere al Bisericii, acest titlu este cam pretentios, caci Biserica nu si-a dat girul in sensul unui indreptar. Pe de alta parte, nu am gasit vreo deviatie de la credinta crestina si ortodoxa in cuprinsul volumului. Iar o carte crestina scrisa de un laic are indeobste un impact mai puternic decat una scrisa de un cleric.

Nae Ionescu este persuasiv, uneori cu umor, alte ori grav, dar niciodata exagerat. Este un credincios practicant, iar un practicant, in orice domeniu, este si un propovaduitor.

In articolul “Sufletul mistic”, Nae Ionescu descopera o renastere a sufletului mistic intre cele doua razboaie si ataca analiza psiho-socilogica prin care Radulescu-Motru cauta sa-i explice recrudescenta. Motru credea ca este o moda sociala, ca negustorii de idei “comercializau” fenomenul spiritual, in sensul speculatiei si, deci, asa cum afirma Nae Ionescu, el confunda efectele cu cauzele. Sunt de acord cu acest lucru. Negustorii de idei, comercializatorii fenomenelor mistice apar dupa ce fenomenul spiritual s-a manifestat. Nu il declanseaza, ci il speculeaza. Ori, in cazul acela spiritul uman se zbatea sa scape de sub oprimarea rationalismului cartezian care domina de secole si care taiase aripile sufletului.

Marii mistici ai Rasaritului si cei din Apus au facut totdeauna casa buna cu rationalismul adevarat, pentru ca gandirea crestina nu este una absurda. Ratiunea ne-a fost data de la Dumnezeu, la creatie, pentru a ne fi treapta initiala de suire si carja de inceput in drumul spre cunoasterea Lui. Nae Ionescu, filozof si logician, nu s-a desprins niciodata de invatatura bisericii in aceasta privinta si a combatut absolutizarea rationalismului, ceea ce imi pare un eroism neobisnuit la un profesor de logica. “(…) Noi nu facem decat sa lichidam rationalismul; nu rationalismul adevarat cu care misticismul a trait totdeauna in cea mai buna pace, ci rationalismul cartezian, care este o rasturnare si, mai departe, o falsitate, prin unilateralitate, a celui adevarat. Il lichidam” sp. 16t

Nae Ionescu indica toate caile prin care lumea moderna cauta sa lichideze acest rationalism.

Stiinta si teologie

Misticismul marelui profesor se exprima si prin atasamentul lui la marii mistici ai crestinismului, la Sf. Ioan Scararu, Sfantul Ioan a Crucii si alti sfinti parinti ai bisericii, precursori ai unei gandiri religioase, bine inchegate si pe care epoca moderna cauta s-o redescopere, fara a reusi s-o inteleaga total. “Schwarmerei” – bazaiala nelinistita – o numeste Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu intelegere si compasiune, aceasta cautare confuza si pompoasa din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care opereaza in afirmarea pozitiei sale fata de credinta sunt foarte seducatoare. Este, fara indoiala, socant sa auzi pe un mare filozof si un logician de mana intai afirmand superioritatea teologiei fata de stiinta.

O serie de teologi care incercau sa faca acordul dintre stiinta si teologie sucombau in moralism. Ei socoteau ca religia este, in primul rand, un cod de comportament moral superior oricarei etici. Nae Ionescu a sesizat exact pericolul si s-a ridicat impotriva lui. El face o distinctie neta intre religie si morala, intr-un articol chiar cu acest titlu. Constata ca un om religios adevarat este si un om moral, dar moralitatea sa este numai o consecinta a religiozitati lui. “A inlocui religia printr-o predica morala – spune profesorul – inseamna a crede…. ca religia poate fi redusa la morala. Asta insa ne-ar indeparta de la adevaratul sens al ortodoxiei si ne-ar arunca iremiadiabil in lagarul unui <protestantism care a luat campii> (pentru a intrebuinta chiar termenul domnului Profesor Iorga)“.

Imi aduc aminte ca profesorii mei de teologie, in special Parintele Rezus, care preda Teologia Fundamentala, subliniau si ei aceasta distinctie neta, intre morala si religie, pe de o parte, si intre religie si stiinta, pe de alta.

Despre durere si mantuire

Ortodoxia vorbeste de Kenoza lui Dumnezeu (umilinta, dezbracarea de slava la care a recurs Iisus cand s-a intrupat in om pentru noi). Profesorului nu i-a scapat nimic din sensurile ortodoxiei, deci nici aceasta. El scrie: “Primul act al vietii lui ( a lui Hristos – n. n.) a fost de umilinta si de supunere. Si-a recunoscut natura pamantesca atata vreme cat nu-i sosise inca ceasul: si a acceptat legea firii in care se intrupase, intelegand ca ceea ce era dumnezeesc in El abia mai tarziu trrebuia sa lucreze” sp.40t

Toata aceasta kenoza este insotita de durere, de suferinta. Nae Ionescu recunoaste suferinta drept un dat permanent al existentei omului, o trasatura aproape structurala lui, din clipa caderii in pacat. Intr-o scurta incursiune in gandirea filozofica si teologica a lumii, el analizeaza pozitia principalelor scoli si curente fata de durere.

Bunaoara, budismul aseaza durerea chiar la baza existentei, afirmand prin aceasta caracterul ei de necesitate absoluta. Din aceasta stare, omul se smulge prin negarea existentei, adica prin transgresarea din realitate, saltul la Nirvana. Dar aceasta iesire este un salt in gol. Nirvana este nonexistenta.

Recunoscand inteligenta si frumusetea constructiei filozofice a moralismului negativ budist, autorul se intreaba retoric  “aceasta subtila si confuza dialectica, infatisata sub forma unei exagerate cosmogonii, este cu adevarat mai impunatoare decat recunoasterea simpla, dar tragica a durerii, asa cum o face crestinul?”.

Valorificarea suferintei

Nici o cultura, nici o filozofie trecuta sau prezenta nu a putut ignora suferinta si durerea si a cautat s-o rezolve intr-un anumit fel. Lumea greaca, dincolo de estetismul ei senin si de hedonismul afirmat, era profund macinata de prezenta durerii in lume, prezenta pe care filosofii cautau s-o explice, s-o accepte sau s-o evite. Erosul grec era infratit cu moartea, hedonismul era, de fapt, “expresiunea unei dorinti crescute si imputernicite de golul rece al durerii” sp. 46t.

Impotriva acestui estetism festiv si fals, cinismul grec era o sfidare a suferintei, fara sa fie o rezolvare a ei. Cinicul nu aducea o solutie umanitatii indurerate, ci se insingura, se impunea printr-un prestigiu de orgoliu si de dispret fata de ceilalti. Nici o solutie. Pe de alta parte, epicureismul, pe care vulgul il intelege gresit ca pe o petrecere continua pentru a evita suferinta, era un sistem de purificare prin placere, pana se ajungea la ataraxia lui Epicur, care insemna o evaziune in fata suferintei si care trebuia sa duca, in consecintele ei ultime, la sinuciderea teoretizata si practicata de Hegesias cel intunecat. Acest faliment al gandirii grecesti dovedeste ca ceea ce urmareau grecii cu atata staruinta, izgonirea durerii din lume, era o imposibilitate si ca dincolo de seninul artei si gandirii grecesti, sta ca o sentinela neagra si terifianta suferinta, “care se strecoara pretutindeni, acolo unde nevoia fericirii se face simtita” sp. 47t.

Spre deosebire de toate aceste atitudini prezentate pana aici, crestinismului considera durerea ca pe o realitate, dar nu cauta s-o nege, ci s-o valorifice.

“De la rastignire – afirma Nae Ionescu – lumea stia ca nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotaratoare pentru suferinta sau bucuria noastra, ci atitudinea pe care personalitatea noastra spirituala o pastreaza in fata lor” sp. 48t.

In felul acesta, autorul ajunge la convingerea profund crestina ca durerea insasi poate deveni un izvor de nesfarsita bucurie, daca se indeplineste un rol si capata un sens in efortul nostru de a atinge manturiea. Pentru el, crestinismul este o dezlegare dumnezeeasca a problemei lui Iov, dreptul care sufera.

Indumnezeirea omului

Cineva se poate intreba de ce se ocupa Nae Ionescu de aceste probleme, de ce nu se limiteaza la filozofie? Insa, el este un filozof crestin si, in aceasta caliate, este preocupat de problemele esentiale ale gandirii si destinului uman: existenta, moarte, salvare, Dumnezeu, lume. Ca filozof crestin e normal sa dea raspuns la toate acestea in sensul religiei crestine.

Atasat de ortodoxie, Nae Ionescu cauta sa-si explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei si sa nu lase nelamurit nimic din ceea ce este mai important in teologie si in practica noastra.

Vom lasa pentru alta data consideratiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, traditie (sau predanie), catolicism si protestantism. Si vom starui in a arata cum intelege el o tema fundamentala a ortodoxiei: invierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie pacatul si moartea si innoieste intreaga faptura: Hristos – noul Adam. Prin Iisus ni se releveaza dumnezeirea, dar, in acelasi timp, tot prin El, omul se ridica la cunostinta esentei lui divine. Omul este asezat mai presus de ingeri, caci el va tine scaun de judecata pentru ingeri, asa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3).

Filozoful analizeaza procesul de antropocentrizare a intregului univers, inceput de renastere si continuat, in forme schimbate, in epoca moderna. In felul acesta, fiinta umana a fost integrata intr-un sistem simplificator, miscare pe o singura linie, care este cea a materiei. Dumnezeu, chiar daca nu este negat, este scos in afara lumii spre a nu tulbura spiritele simplificatoare. Este foarte greu pentru omul de stiinta, ca si pentru filozoful rationalist sa admita indumnezeirea omului si, prin el, salvarea intregii firi.

Invierea Domnului

Si acum ajungem la Inviere. In articolele despre invierea Domnului, filozoful Nae Ionescu lasa locul credinciosului. Textul “Pastele gandului si celelalte paste” are un continut de-a dreptul zguduitor. Pastele gandului este acela in care “te supui – ceara moale si receptiva – tuturor sugestiilor transcendeteii; cand te pregatesti pentru coborarea harului, lasandu-te purtat pe unda calda si invaluitoare a cultului – minunata propedeutica la deschiderea cerurilor” sp. 56t. Sunt minunate cuvintele lui Nae Ionescu; par rostite de un traitor in pustie, cu pietate si cu tristetea constatarii ca un duh protestant ameninta sa ucida in noi Pastele gandului pentru a-l inlocui cu o celebrare a unui erou sau supraom.

Tendinta contemporana de a face din Hristos un erou si din procesul si rastignirea Lui un fel de “afacere Dreifus” este un pericol mai mare decat necredinta. Se incearca inlocuirea Adevarului cu un mit. Iar oamenii sunt mari amatori de mituri, cu atat mai mult cu cat sunt mai cultivati.

Patimile, moartea, rastignirea si invierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu inseamna, ci sunt, caci Pastele sunt dincolo de gand, in inima fiecaruia, bucurie.

Prin invierea Sa, Iisus Mantuitorul ne-a daruit invierea. Nae Ionescu exclama invingator: “A inviat Hristos!” intr-un articol intitulat astfel. Si spune ca sacrificiul moartea, invierea sunt miracole divine care depasesc puterea de intelegere a mintii noastre, ca si sfanta Euharistie. In ciuda faptului ca noi nu vedem decat paine si vin, realitatea este cea a credintei: acolo sunt trupul si sangele Domnului. Nae Ionescu distinge intre obiectul investigatiei si metoda de cercetare adecvata: “Inseamna ca exista mai multe planuri de existenta si ca pentru fiecare din aceste domenii, noi trebuie sa avem mijloace specifice de investigatie. Ca nu putem sa intelegem prin ratiunea noastra decat numai  ceea ce cade inlauntrul veacului nostru; si ca pentru ceea ce este in afara lui, avem nevoie de alte instrumnete, in speta, de credinta” sp. 53t.

In concluzie, Indreptarul ortodox poate fi o calauza spre cunoasterea lui Dumnezeu si a propriilor adancimi. Impactul cartii asupra celor cu sensibilitate este puternic. Iar pentru sceptici si agnostici, Indreptarul este ca o proba de rezistenta.

Pr. Gheorghe Calciu

Sursa: Revista Rost

Cuvinte pentru suflet din „Jurnalul fericirii”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994.

Fragmente:

“Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas…: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.

Trag două concluzii:

Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.

…

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.

Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.

…

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate…”, 7/7. 1, 8: „să fie… treaz la minte” şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

…tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)

…

Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu“.

…

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii –, ci transformarea făpturii.

Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.

…

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

…Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i- a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

…O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!

…Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat”. Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală.

Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.”

De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s- ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent … Dacă şi-ar fi păstrat — măcar în parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.”

Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.

Socrate şi Iisus Hristos

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare — prin contrast — literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate — cu bună credinţă şi izbândind în bună parte— se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umare.

…

Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate.

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.”

Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.

II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.”

Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema — cum îi place lui Hristos să ne socotească — prietenii Săi.

Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat.”

Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.

Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.

— Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.

…

Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.

Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină,poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

…

Iar problema lui Eli, Eli

“Prefer să cred in Dumnezeu decât

să-l văd în toată slava sa. ”

Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Ni se cere — invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură — ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

— Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!”

…

numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămân înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe când în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia)

…

— N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

…

În tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”‘. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta — care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul — Luca 4, 6 — nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată — şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel — e lumea lui.

…

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea — tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece — redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

…Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) — într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

…Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omenesc fiind şi el „creator”, ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieştii puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu- se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.

…

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte.

Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

..

Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

…

…Din relatările Evangheliilor — fără excepţie — ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care — până la dirimanta probă contrară — are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie — putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

…Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea — boiereşte — peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea.

…Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

…

— Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”

..

„Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.”

Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.

…

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare, ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană — printr-un act creator secund — datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

..

— Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!

Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley)… însuşirea specifică omului e gândirea teologică.

…

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

…Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

…

Câtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.

Dar adaugă imediat:

— Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli — Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii — erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă.

…

Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel — am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă — le-ar fi de folos să citească întâia carte a lui Ezdra. De asemeni, celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire”, celor ce caută obârşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei.

…

În această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul —nunta — e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.

Jilava, martie 1960

Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece, este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atât de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească.

…

— A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă” şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.

Cine nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu…

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea”.

— Domnul mereu — reiese de pretutindeni — binecuvântează, rodeşte şi multiplică: pâinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pârjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cât se poate.)

…

teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi El şi care, participând la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru El, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi, căci o are, nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi.”

…

Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex — e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? Însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

…Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulţi oameni superiori şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surâsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără-ndoială) îmbufnare.

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.

… Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfârşind înfrânt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru.

Păcat de yoghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi.

…

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrân, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. — ca atâţia alţii, ca atâţia oameni de treabă şi de valoare — a fost numai din orgoliu. Şi poate că le- aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie — care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească — nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?

…

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

…

— Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesenţă de viaţă — cât de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la René Guénon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli…

Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

— Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act.

(În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

„Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce” (Sfânta Clarisa) (Nota mit.)

Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

…

„Teologii morţii lui Dumnezeu”‘ cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti — pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate… Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

…

— Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă având de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii”, deznădejde şi „coşmarul dialecticii.”

..

Jilava, camera 9,1960

Analizând cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra nuvelei Călătorului îi şade bine cu drumul:

Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în drum, la răspântie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin.

Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastâmpărul — fie şi-n doze reduse — s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de nerăbdarea de a împărţi cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atât de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.)

În nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvârşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi şade bine sunt de o perceptibilă neîntinare, foarte aproape de vârsta copilăriei — celei individuale sau comune.

Conştientul dispare şi — cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbru, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre… Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace — principala moştenire lăsată oamenilor de Mântuitor.

Vezi, Anatolie, Călătorului îi şade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura noastră deoarece rămâne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează uşor: straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic — modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la „răscrucea marilor imperii” — se reflectă un cer cu totul curat.

…

Mântuitorul, când se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată stigmatele şi-l pofteşte să pună mâna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau stigmatele.

Pe de altă parte, ştim că Mântuitorul S-a înălţat la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce — ducând prin urmare de-a pururi în cer şi ceva pământesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale.

Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălţimi: amprentele torturii.

…

—Sufletul românesc atât de hârşit de istorie şi întâmplări. Hârşit, dar nu acrit.

…

— Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.

…

— Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţiimplora. Buddha nu mai e. E în Nirvana.”

Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă.

Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul.

Linkuri similare:

Ce inseamna sa ai „suflet politic”?

Biserica din temnita

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” (fragment din Jurnalul fericirii)

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994.

„Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne”‘ lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie)

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie)

Autor: Paul Evdokimov

Editura: Anastasia

Traducere: Teodor Baconsky
Anul publicarii: 1993
Nr. pagini: 195

ISBN: 973-95777-7-6

(recenzie aparuta in nr. 90 al revistei ROST, august 2010)

Scrisă în 1973 și apărută la noi în 1993, la editura Anastasia, în traducerea lui Teodor Baconsky, cartea lui Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu ar trebui sa facă parte dintre lecturile indispensabile ale omului contemporan, trăitor într-o lume degenerată, contaminată de nihilism (cu tot ceea ce îl definește: relativismul, consumerismul, decontextualizarea și dezrădăcinarea determinate de tirania globalizării, toate aspectele umanismului secularizat etc.), consecința gravă a nihilismului fiind formarea unui om rupt de bazele sale ontologice. Nihilismul se află la antipodul iubirii; un om desprins de bazele sale ontologice nu mai poate iubi. E un om pentru care sursa existenței nu există decât în sine și în lume, iar un astfel de om este supus procesului degenerării, epuizării, disoluției si pierderii sensurilor – acest aspect este cel mai clar reflectat în arta contemporană. Sensul și sursa existenței sunt în iubire. Iar iubirea nu își are originea în lume, în creație, ci în Creator. Cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu ne vorbește despre originea iubirii; citez un verset relevant din Biblie: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. […] Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.” (1 Ioan 4: 9-10,19). Așadar, este esențială înțelegerea acestui fapt – că iubirea ca sursă a vieții și a binelui nu-și are originea în lumea ca univers închis în sine, ci în comuniunea cu Dumnezeul Treimic, că omul nu este un scop în sine și nu este măsura tuturor lucrurilor. Iubirea premerge creării omului, e veșnică, iar omul este creat din și prin iubire. Cartea oferă o sinteză excelentă a esenței creștinismului ortodox, reprezentată de iubire, iar lectura ei se impune mai imperios ca oricând nu doar teologului, ci mai ales omului laic din epoca actuală.

Iubirea nebună a lui Dumnezeu și limitarea sacrificială a atotputerniciei Sale

Îmi amintesc cuvintele Maicii Siluana din Iași: „Dumnezeu ne iubește tot timpul. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire.” Cartea lui Evdokimov constituie o mărturisire de o covârșitoare frumusețe a ceea ce înseamnă cu adevărat Iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o omului – însă pe care omul a avut libertatea de a o respinge, de a o renega, pentru a-și afirma propria putere. Dumnezeu nu poate spune NU omului („În Dumnezeu toate sunt DA” – spune Sf. Pavel), omul are însă libertatea de a-i spune NU, iar Dumnezeu nu poate schimba aceasta, însăși nemărginita Sa iubire pentru om îl determină la aceasta.

El nu se manifestă ca un judecător răzbunător (imagine falsă pe care și-a format-o de-a lungul timpului însăși creștinătatea, tinzând să-i atribuie divinității caracteristicile regelui pământean care-l constrânge pe om, prin putere și majestate, la supunere, ceea ce a condus la revolta oamenilor din afara Bisericii și a a avut drept consecință, după cum constată Evdokimov, necredința secolului al XVII-lea), perspectivă pe care a impus-o „teologia penitențială”, sau „teroristă”, a iadului și a interdicțiilor, El nu se manifestă „prin tunete şi fulgere, ci printr-o discretă adiere lăuntrică asemănătoare cu aşteptarea, în taină a unui prieten” (I Regi 19, 11-13). Nu o forță exterioară, care vine de sus pentru a se exercita asupra omului, reflectă culmea atotputerniciei divine, ci, în mod paradoxal, „slăbiciunea” Sa: „Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” – pericopa din Filipeni (2, 6-11).

Prin Întrupare, Dumnezeu își manifestă Dragostea Sa – trăită la culme prin răstignire –, prin care mântuiește Creația, reînnoind-o și eliberând-o din încremenirea în care o adusese păcatul originar. După cum ne învață Sfântul Ignatie Briancianinov într-o predică a sa,„Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduți în urma primirii și însușirii minciunii aducătoare de moarte”, prin urmare, pentru a reface comuniunea cu omul și legătura iubitoare, față către față, cu cel pe care l-a zidit, pentru a dezrobi omul din sclavia morții și a păcatului, pentru a restaura Creația, Dumnezeu primește să-și limiteze sacrificial propria atotputernicie, cum spune Evdokimov (vom vedea, mai încolo, că neantul – urmare a păcatului și a morții – este refuzul iubirii, adică a legăturii, realizate față către față, între persoane, care se revelează și se deschid una celeilalte, ieșind din starea potențială a naturii lor, doar în comuniune; înțelegând importanța pe care o are, ca fapt existențial, acest raport stabilit între persoane ca prezențe, înțelegem însemnătatea covârșitoare a Întrupării, care restabilește comuniunea mântuitoare a omului cu Dumnezeul Treimic, și, tocmai prin aceasta, paternitatea sacrificială a Treimii nu violentează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o face posibilă prin restaurarea sensului ei ontologic, ca iubire).

Iubirea Lui se pogoară pentru a-l ridica pe om și este o Iubire jertfelnică până la moarte. Sf. Pavel vorbește despre „Cel ce nici pe Fiul Său nu l-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi” (Rom. 8, 32). El nu zice că a venit pentru a stăpâni, El zice: „Am venit ca să vă slujesc”. Omnipotența Sa nu îl determină să stabilească o relație sclav/stăpân cu omul, prin manifestarea constrângătoare a puterii Sale, ci, dimpotrivă, să devină Cruce de viață făcătoare, prin care își manifestă „iubirea nebună” față de copilul Său. Fiul „tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină”; astfel, dialectica greacă „sclav/stăpân” este înlocuită prin dialectica Evangheliei: „Tată/fiu”. El nu este un Altul, radical diferit de om și separat de lumea pământească (așa cum apare în viziunea gnosticilor), el stabilește cu omul, precum am spus, o relație față către față, personală, desăvârșită prin minunea întrupării, prin care se face, pentru om, începătură a învierii, dându-i șansa omului de a fi împreună-lucrător cu El la învierea sa.

El nu este deci, față de noi, un Altul, ci, după cum spune Evdokimov, El este Emmanuel, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Dacă omul este „praf și pulbere”, Hristos, situându-se într-un raport iubitor, de persoană către persoană (cuvântul „persoană” provine dingr. „prosopon”, care se traduce prin „sunt cu fața către cineva”), cu omul, îi spune : „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14). Astfel, se înfăptuiește comuniunea ființială cu Dumnezeul Treimic, comuniune care înlocuiește gnoza.

Părinții duhovnicești. Paternitatea spirituală

Raportul iubitor părinte/fiu este reflectat în legăturile dintre păriții duhovnicești și fiii lor spirituali. Cei dintâi sunt cei care au reușit să vindece disjuncția dintre funcția axiologică a inimii și funcția gnoseologică a intelectului (Evdikomov), atingând adică acea integritate a ființei trăită în isihasm, echivalentă cu o stare de desăvârșire ontologică. Astfel, arată Evdokimov, paternitatea spirituală nu este o slujire doctrinară, ci una implicit legată de existență și de ființă. Un părinte are menirea de „a-ți pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” (avva Pimen), urmând sfatul „Nu porunci nicicând, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”.

Așadar, nu prin impunerea unui set de reguli va reuși să nască fii duhovnicești, ci prin totala jertfă de sine înfăptuită din iubire și în virtutea grijii de a nu știrbi integritatea persoanei umane. În fapt, acest tip de slujire creează libertatea, această atenție și grijă iubitoare față de celălalt, prin care deschizi celuilalt inima, intri în comuniune cu el, comuniune care nu e despărțită de întâlnirea în iubire a omului cu Dumnezeu[1]. Pilda desăvârșită a acestei slujiri iubitoare ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, care poruncește ucenicilor Săi: „acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujeasca și să-Și dea viața rascumpărare pentru alții” (Matei 20, 27). „Pilda cea mai bună a evlaviei și chipul cel mai grăitor al iubirii” [2] ne sunt oferite prin atitudinea simbolică supremă a spălării picioarelor Apostolilor.

„Dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Libertatea ca iubire versus libertatea ca neant

Un adagiu patristic spune că „Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Dacă Dumnezeu renunță în mod liber la puterea Lui de dragul iubirii față de om, omul e liber să-I primească iubirea sau să o nege, e liber să se bucure de Sensul Creației, dedicându-se în mod lucrător acestuia astfel încât sămânța învierii pe care Domnul a sădit-o în zidirea Sa să rodească, sau să-i nege sensul, căutând să îl distrugă pentru a face din lume propria sa creație, adică o lucrare neroditoare, utopică (pe astfel de oameni „după roadele lor îi veți cunoaște” – Matei 7:20), decretând, în final, absurditatea existenței și admițându-și neputința (fiindcă omul autonom nu poate crea nimic, Sartre o recunoaște: „Nu am ajuns la ceva, pentru că gândirea mea nu mă lasă să construiesc nimic…” și chiar și un ateu ca Merleau-Ponty nu poate contesta că „omul este condamnat la un sens”). Iar dacă lumea așteaptă mereu „semne și minuni”, ca factori de condiționare a credinței, Domnul spune: „Nu vor primi nimic” [3]

Ca atare, în vreme ce ateul spune că„dacă Dumnezeu există, atunci omul nu este liber”, Biblia îi poate răspunde prin afirmația: „dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber.” El așteaptă la ușa inimii omului, în tăcere, în taină; Cuvântul prin care Dumnezeu se adresează omului nu copleșește, nu constrânge, își mărturisește doar apropierea: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Evdokimov exprimă foarte frumos acest mod sublim prin care Dumnezeu se raportează la cel pe care l-a zidit: „În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de libertatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz.” Dumnezeu nu vrea să creeze o ființă supusă, ci o „făptură nouă”.

În fond, omul cu adevărat liber e omul restaurat în Hristos. Lepădându-se de Hristos, omul a crezut într-o libertate iluzorie, care este libertatea ca neant [4]. Începând cu Nietzsche și cu triumful filozofiei existențialiste, decăderea și degenerarea au luat în stăpânire lumea. Angoasa sau spaima „căderii din ființă” a devenit starea de spirit predominantă a omului pentru care nu mai există adevăr, nici sens. Această stare este determinată în mod logic de viețuirea într-o lume în care domină discontinuitatea, confuzia, incoerența. Sartre a proclamat că „omul este condamnat la libertate”, însă sensul real al acestei cugetări este acela că, fără adevăr, omul este condamnat, în definitiv, la neant. Omul rămas singur în fața unei libertăți absolute alege ori sinuciderea, ori ralierea la un proiect utopic menit, în cele din urmă, să nege libertatea în care a crezut și pe care a despărțit-o de adevăr (indiferent față de ceea ce a spus Domnul: „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”). Libertatea ca neant nu înseamnă triumful omului ca unic arhitect al vieții sale, ci ruinarea și, în final, înrobirea lui, ideea pe care a intuit-o în mod remarcabil personajul dostoievskian nihilist Șigaliov: „Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat.” Ca o urmare logică, totalitarismele instaurate apoi, precum și criza omului postmodern sunt roadele acestui om revoltat, incapabil să priceapă că „angoasa” și „abisul” pe care le-a îmbrățișat în revolta lui reprezintă, după cum spune Serafim Rose în cartea sa, Nihilismul, tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat la existență, dar în care a ales să se prăbușească [5]. După Evdokimov, „iadul nu e decât autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent”.

Hristos restaurează adevăratul sens al libertății: libertatea ca iubire (o vorbă foarte înțeleaptă a Sf. Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei” – doar iubirea dirijează într-un sens bun și firesc liberul arbitru [6]). Sfinții Părinți ne îndeamnă: „Așadar, țineți-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Sensul și temeiul libertății este binele, însă atunci când într-o epocă nihilistă se decretează că nu există bine sau rău și deci nici adevăr, oamenii pierd sensurile cuvintelor, așadar și sensul libertății („Când cuvintele îşi pierd sensul, oamenii îşi pierd libertatea”, spunea Confucius). Amestecul, confuzia, incoerența, incapacitatea de a mai discerne înrobesc omul față de lume, o lume care s-a lepădat de Dumnezeu. Apostolii ne mai spun: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea liber­tatea drept acoperamânt al răutații, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16). Și tot un înțelept din vechime se ruga așa: „Înrobește-mă, Doamne, ca să fiu liber”. În lumea redusă la sine, închisă în propria sa imanență, nu poate exista libertate. E o lume care, refuzând șansa regenerării, Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, se dezintegreaza și devine incoerentă. Or, „coerența decurge din credință”, după cum spune Par. Serafim Rose [7].

Despre iad, semnificația Botezului și drumul Crucii

Sfinții Părinți spuneau ca încă din viața de pe pământ omul poate pregusta ceva din bucuria celor drepți din rai sau din chinul cumplit al celor munciți în iad. Teologia de școală, cum o numește Evdokimov, a creat o imagine superficială și greșită a iadului, menită să atragă revolta și necredința. Judecata nu echivalează cu amenințarea unei pedepse, ci cu „descoperirea lumii, adică a iubirii divine”. „Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele” (Simone Weil); Sfântul Isaac spune că „păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască”, dar aceeaşi iubire „devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. Iadul înseamnă imposibilitatea de a răspunde iubirii, imposibilitatea comuniunii, suferința de nedescris a unor suflete goale, închise în singuratatea și pustiul pe care ele însele l-au ales, în timpul unei vieți în care au respins sensul autentic al iubirii. Libertatea nu poate exista separată de acest sens al iubirii. Liberul arbitru întrebuințat greșit nu poate duce spre o unitate, spre un sens care sa unifice, să creeze comuniune, să înalțe; degenerează într-o arbitraritate menită să dea naștere iadului. Aceasta este ratarea iubirii, și, după cuvintele unui teolog, „Cea mai mare tragedie a omului este eșecul lui în iubire”[8]. O tragedie trăită ca o pregustare a iadului.

Înțelegând iadul ce există în lume, căpătăm discernământul necesar care trebuie să ne călăuzească pe drumul strâmt spre Viață, însă discernământul nu ne poate fi călăuză decât însuflețit de iubirea lucrătoare capabilă „să preschimbe însăși firea lucrurilor”, reînnoindu-le. Prin aceasta se traduce îndemnul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Parintele Arsenie Papacioc spunea că nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile sale au mântuit lumea, ci Crucea. „Atunci cand Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana”. Pentru a birui răul, trebuie să învățăm nu arta de a muri (așa cum apare în înțelepciunea platonică), ci modul cum putem muri întru Înviere, fiindcă doar murind cu Hristos murim morții. Semnificația Botezului nu este doar moarte și înviere în Hristos, ci pogorâre la iad împreună cu Hrisos (Sfântul Ioan Hrisostom).

Trebuie să trecem prin iadul acestei lumi, împreună cu Hristos, Care nu ne lasă singuri, ci este în conlucrare cu noi (într-un raport teandric, ce se desfășoară doar în spațiul tainic al iubirii, unde se conjugă în mod armonios, dar fără amestec, voința omului si cea a lui Dumnezeu) și să purtăm cu bucurie Crucea mântuitoare („Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului”, ea „precede lumina fulgerătoare a Învierii” – Evdokimov). Iar drumul Crucii presupune a nu te înrobi lumii, urmând calea largă și ușoară a pierzării, ci este însăși calea libertății (sfinții noștri din închisori au ales nu calea „simplă” și „fericită” a adaptării la un sistem utopic al lumii acesteia, ci calea jertfelnică a iubirii pentru Adevăr, pentru credință și libertate – iar moartea lor este învierea noastră, spunea Dan Puric). Nihilistul se ridică împotriva acestei căi fiindcă nu suferă povara libertății. Libertatea devine pentru el angoasă, neliniște, tocmai fiindcă îi refuză sensul, și anume Crucea. Angoasa nihilistului este o pregustare pământească a suferinței și singurătății teribile din iad.

Despre slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Dorind să stabilească un raport de reciprocitate consimțită cu omul, Dumnezeu primește să devină „slab”, vulnerabil, coborându-se pe pământ pentru a se așeza la „masa păcătoșilor” pentru ca, prin iubirea Sa jertfelnică mântuitoare, să-l înalțe pe om; această slăbiciune exprimând „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Sf. Nicolae Cabasilas) este înfățișată și în aceste cuvinte din Acatistul Nașterii Domnului: „Pe pământ Te-ai arătat și acum în peșteră sărăcăcioasa Te-ai nascut, din Curata Fecioară. Tu bogat fiind, pentru noi de bunăvoie ai sărăcit, pentru ca oamenii să se îmbogațească… Slavă Ție că prin iubirea Ta pe noi ne-ai mântuit”. Întrucât nu vrea să creeze o marionetă servilă, un reflex pasiv, El acceptă, așadar, să se „deșerte” de omnipotența Sa, chiar cu riscul de a fi respins și izgonit din propria Creație, fiindcă omul are libertatea de a-i spune „nu” (degenerând în revoltă, nihilism și autodistrugere) sau de a răspunde atitudinii kenotice prin credință lucrătoare (ajungând la cunoașterea Adevărului care eliberează, deci a conținutului autentic al libertății, pe care o poate atinge nu omul autonom, ci omul aflat in conlucrare cu Dumnezeu întru izbăvirea sa din robia răului și a morții).

„Iubirea nebună a lui Dumnezeu” ajunge nu doar să distrugă păcatul, răul și moartea, ci, mai mult decât atât, Îl determină să le asume deplin: „cu moartea pre moarte călcând”, murind ca astfel omul să trăiască în El pentru a învia, ca astfel omul „să moară morții”. Cum aflăm din Biblie, El „s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. După cum arată Charles Pėguy, pe Cruce Dumnezeu „a fost de-al omului”. Hristos și-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Jertfa și Întruparea Sa au fost totale, El și-a asumat în mod deplin umanitatea prin pătimire pentru a o mântui. Acest fapt anulează orice erezii monofiziste [9]. Pentru mântuirea lumii cazute a fost necesară pătimirea, iar „în firea proprie nu putea pătimi Fiul lui Dumnezeu” [10]. Cum notează Evdokimov în Vârstele vieții spirituale, Dumnezeu își transcende propria transcendență, îndreptându-se spre om, pentru a-l salva din neant și adresându-i chemarea de a-și depăși, la rândul său, propria-i imanență către Cel Sfânt. Iar omul „poate să facă acest lucru fiindcă Cel Sfânt a binevoit să ia chipul său”.

În schimbul a tot ce a făcut pentru noi, Dumnezeu nu îi cere omului supunerea oarbă, nici moralismul, nici virtuțile, ci „un strigăt de iubire şi încredere purces din adâncul iadului în care se află”. Nicolae Cabasilas spune foarte frumos: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decît iubirea”.

Biserica și lumea

În ochii lui Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc, persoana umană are o valoare absolută, de la el Dumnezeu așteptând răspunsul liber al iubirii, prin care omul ia parte la lucrarea Sa mântuitoare (prin comuniunea euharistică și prin participarea la celelalte Sfinte Taine, deci prin intrarea in comuniune cu „lucrările” în care Dumnezeu este prezent, comuniune care, spune Evdokimov, „nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu este cu totul prezent în aceste energii/lucrări”) fiindcă Domnul le-a pus pe toate sub semnul Crucii Sale pentru a le învia și transfigura, iar împreunarea Cuvântului cu natura „moartă” aduce acesteia vindecarea și îi dă viață. Biserica pe care Hristos o lasă în lume este „trimisul” care are menirea de a-i continua lucrarea mântuitoare. El spune: „Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.

Istoria și eshatologia se întrepătrund, istoria nu este autonomă, spune Evdokimov. Vocația creștinilor în această lume este aceea de a „a uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)” (Sfântul Maxim). Aceasta se realizează întrucât sensul Întrupării lui Dumnezeu în istorie este tocmai restaurarea creației, transfigurarea firii, curățirea ei de germenii demonici care o supun morții și degenerării; prin Întrupare, separația survenită în urma păcatului originar a fost depășită, Hristos s-a unit cu noi în cel mai strâns mod, făcându-ne frați ai Săi după har și, după cum notează Păr. Staniloae în eseul De ce suntem ortodocși?, El s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată pentru a ne face asemenea Lui în dumnezeire. După cuvintele lui Evdokimov, „prin taina Întrupării, Dumnezeu transcende propria transcendenţă”, umanitatea Sa îndumnezeită devenind „consubstanțială” omului.

Hristos pleacă din lume, dar El e prezent prin Cuvântul Său pe care îl lasă în miezul istoriei (Ioan 12, 48). El este Cuvânt al vieții, deci „nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe”. Biserica este Trup al Său, și numai prin Biserică omul poate deveni de același trup cu trupul lui Hristos, al Dumnezeului-om. Numai prin Biserică omul poate ajunge „întru barbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, deci om deplin [11] („Biserica este Revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în umanitatea celor care o acceptă prin credință” – Par. Staniloae, Sfântul Duh în viața Bisericii). Pentru a ajunge aici, omul nu rămâne într-o așteptare pasivă (mântuirea presupune o dinamică, o participare personală), ci se dedică pregătirii lucrătoare a Parusiei. Sensul viețuirii în istorie este reflectat în îndemnul: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei, 3,3).

Prin aceasta se indică drumul maturizării omului, adică trecerea de la stadiul demonic, al orbirii și nepăsării față de lucrarea mântuitoare la care este chemat, la condiția de ființă conștientă de Dumnezeu. Crizele care survin de-a lungul istoriei nu sunt întâmplătoare, ci sunt „judecăți eshatologice”; orice idee de „paradis” creat pe pământ este menită eșecului, fiecare epoca istorică s-a încheiat într-un eșec, însă, spune Evdokimov, „toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari izbânzi, întrucât dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către transcendenţa propriei transfigurări.” Această măsurare prin eshaton a istoriei contrazice ideea unui univers închis în propria imanență, încremenit în imposibilitatea regenerării.

Semnificația comuniunii și primejdia „obiectivării” lui Dumnezeu ca anulare a comuniunii

Într-o apoftegmă a Cuviosului Macarie Egipteanul, iadul este descris astfel: „…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”. În postfața cărții lui Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Tatiana Petrache scrie că „neantul este decăderea de la posibilitatea existenţială a relaţiei personale. Neantul este refuzul comuniunii. Adevărul este chiar relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această stare se deschid unele altora, ies din starea de potenţă a naturii lor.” Și Dumitru Stăniloae arată, în scrierile sale, că „Adevărul este Persoana, este comuniunea personală supremă”. Acest fapt depășește, așadar, viziunea gnostică. În cadrul tainic al acestei iubiri unitive (dar care exclude confundarea) este depășit dualismul dintre sensibil și inteligibil, dintre simțuri și intelect. Această unitate a contrariilor, unitatea dintre natura divină și cea umană, realizată „în chip neamestecat şi neîmpărţit” (după formula succintă a Sinodului de la Calcedon), își găsește expresia desăvârșită în icoană (icoana nu înfățișează exclusiv o realitate istorică, dar nu este nici simbolică în mod absolut). Comuniunea cu Dumnezeul Treimic înlocuiește gnoza, chemarea iubitoare vizează „intimitatea cu Dumnezeu”, „unirea din dragoste”.

Precum notează Evdokimov foarte sugestiv, „comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere”. Sfântul Atanasie Sinaitul vorbește despre viziunea „față către față” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12), fiind vorba, altfel spus, despre un raport realizat „persoană către persoană”, nu „natură către natură”. În comentariul său la textul de la Exod 3,14, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»; El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Omul intră în comuniune cu energiile harice ale lui Dumnezeu, cu lucrările în care El este prezent, prin care El își manifestă ființa. Omul nu poate participa la esența lui Dumnezeu, dar intră în comuniune cu energiile sale necreate.

Distanța dintre Dumnezeu și om s-a instaurat atunci când omul l-a „obiectivat” pe Dumnezeu, imaginându-și că trăiește o existență de prizonier, ceea ce l-a determinat să se revolte. Însă un dumnezeu astfel obiectivat nu poate fi decât un fals dumnezeu, a cărui „moarte” o decretează în final, întrucât întâlnirea cu o abstracție, cu un „principiu universal”, cu o „cauză primă” nu se va putea produce niciodată, iar așteptarea este în zadar. Acest dumnezeu nu l-a putut salva din prăbușirea în abis, un abis format din propriile lui neliniști, spaime și angoase [12].

Hristos vine și spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19). El vine tocmai pentru a dezrobi omul dintr-o existență de prizonier. Adam și Eva au fost înșelați de ideea indusă de către diavol că Dumnezeu este Lege care interzice. Ideea unei autorități exterioare, obiectivate, pervertite nu mai poate corespunde unui Adevăr care eliberează, ci unei forțe care înlănțuie. Or, esența Bisericii, subliniază Evdokimov, nu este „atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice «obiectivare», orice conflict”. Dumnezeu nu interzice, doar avertizează asupra destinului ce îl așteptă pe om în urma alegerii libere a unei căi ce nu-i poate aduce însă folos. Dacă Sfântul Pavel spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12). Şarpele ar spune, distorsionând și răsturnând înțelesurile: „Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”.

Prin Întrupare, Hristos ne aduce înfierea divină, iar prin parabola fiului risipitor ne dezvăluie adevăratul chip al Tatălui. În fond, pilda fiului risipitor arata că autoritatea justițiară nu este de partea tatălui, ci de cea a fiului cel mare. Tatăl, notează Evdokimov, „nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.”

Irina Bazon

Note:

[1] Păr. Dumitru Stăniloae, Omul, ființa care transcende timpul spre veșnicie, prin nădejde și pocăință (http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/omul-fiinta-care-transcende-timpul-spre-vesnicie-prin-nadejde-pocainta-69026.html).

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Mantuitorul spală picioarele ucenicilor (http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/mantuitorul-spala-picioarele-ucenicilor-71126.html).

[3] după cum spune Nikolai Berdiaev în cartea sa, Filozofia lui Dostoievski, „Miracolul trebuie să vină de la credinţă, nu credinţa de la miracol. Doar astfel credinţa este liberă.”

[4] despre distincția dintre „libertatea ca neant” și „libertatea ca iubire” vorbește Ioannis Zizioulas, în Fiinţa eclesială, ed. Bizantină, 1996.

[5] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac, Ed. Egumenița, 2004.

[6] În eseul Libertate și responsabilitate în spațiul iubirii creștine, Pr. drd. Gheorghe Popa notează că nu există o relație cauzală între creatură și Dumnezeu, ci „o întrepătrundere simfonică”. „La orice efort liber al voinței răspunde harul pentru a o ajuta”, iar „libertatea autentică înseamnă a alege binele” (http://www.crestinortodox.ro/morala/libertate-responsabilitate-spatiul-iubirii-crestine-70846.html).

[7] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac.

[8] Ierom. Teofan Mada, Pacea virtuţilor şi tulburarea patimilor, Ed. Agnos.

[9] Redau câteva citate extrem de frumoase referitoare la asumarea în mod deplin a umanității de către Hristos: „Hristos a fost primul om care a ieșit singur în fața morții. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desavârșire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morții, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea morții și moartea pe care o avem noi azi, dacă ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajosi în fața morții deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima și durerea morții.”

Savatie Baștovoi, De ce s-a speriat Hristos (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/24/parintele-savatie-bastovoi-de-ce-s-a-speriat-hristos/)

„Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. (…) De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce – solemniter – ci pironită cu adevărat (…) Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru…”

Nicolae Steinhardt, Dumnezeul Meu, De ce M-ai părăsit? (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/25/dumnezeul-meu-de-ce-m-ai-parasit/

„Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieți, a venit ca o rană crudă. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Și a purtat această cruce în toți anii activității Sale in lume. … A fost osândit din toate părțile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate și ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulțimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat și pe cale de a pogori la cei ce ședeau în întunericul iadului. (…) Și orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata înviat din morți, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stăpânire” … Și înăuntru duhul său îi va șopti: Domnul meu și Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață…” (Romani 6, 9) (Arhimandritul Sofronie,Rugaciunea, experiența vieții veșnice, editura Deisis, Sibiu, 1998).

[10] Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, Iconomia dumnezeiască la Sfinții Părinți (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/iconomia-dumnezeiasca-sfintii-parinti/)

[11] recomand pentru acest subiect excelenta carte a Sfântului Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul. Abisurile și culmile filozofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

[12] a se consulta analiza Tatianei Petrache din postfața cărții Păr. Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Ed. Egumenița, 2004.

Alexandru Nemoianu – Valoarea mântuitoare a tradiţiei ortodoxe

Alexandru Nemoianu, „Valoarea mântuitoare a tradiţiei”

(din volumul Fragmente din vremea persecuţiilor, Carpathia Press – 2007)

„Vremea pe care o trãim este a conflictului dintre „globalism“ (care este o ideologie, dacã nu o nouã religie, însemnând materialism extrem) şi „neamuri“ care înseamnã respect pentru specificitate, tradiţie şi „aroma casei pãrinteşti“. Acest conflict este deschis şi în plinã desfãşurare şi el se petrece în sumedenie de domenii, dar poate cã în nici unul nu este conflictul pomenit mai la vedere ca în publicisticã. În acest context aş vrea sã subliniez o anume „coincidenţã“. În anii comunismului cei ce publicau trebuiau sã împlineascã trei cerinţe. Sã preamãreascã pe stãpânii clipei istorice (şi încã mai vârtos Uniunea Sovieticã), sã se lepede de tot trecutul semnificativ şi tradiţiile naţionale, sã insulte Biserica ortodoxã. În momentul de faţã celor ce publicã în presa româneascã (şi a cãror voce se face auzitã şi în comunitatea românilor-americani prin modul iresponsabil în care maculatura lor este reluatã în mãcar unele periodice româneşti din Lumea Nouã), astãzi controlatã prin „Fundaţia Pentru o Societate Deschisã“ a financiarului „deja“ internaţionalist Soros şi alţi „eiusdem farinae“, li se cer tot trei lucruri: sã preamãreascã pe promotorii „globalismului“, sã se lepede de trecutul şi tradiţiile româneşti, sã insulte Biserica ortodoxã. Scopul publicisticii amintite este de a crea noi modele repetitive (lucrãri care ar urma sã fie citate în chip automat, în spirit şi literã) şi astfel de a genera o nouã memorie colectivã, alcãtuitã dupã comanda şi în laboratoare care sunt în slujba unui materialism vulgar, agresiv şi inspirat de negativitatea purã. Atacurile împotriva Bisericii ortodoxe sunt acuma de o violenţã şi vulgaritate extremã şi în acest context este bine sã ne aducem aminte de câteva lucruri. Biserica ortodoxã românã nu este o structurã administrativã, ci un trup duhovnicesc care înseamnã totalitatea clerului şi mirenilor şi care totalitate nu este alta decât trupul mistic al lui Hristos. În cuprinsul acestui trup sunt multe mãdulare (între ele şi „neamurile“ care nu au nimic în comun cu şovinismul tribal, ci sunt alcãtuiri spirituale, duhovniceşti prin care lucrarea lui Dumnezeu în lume se vãdeşte). Pentru români, Biserica ortodoxã a însemnat mai mult decât mãrturisirea unei credinţe, a însemnat însãşi fiinţa vie a neamului. Biserica ortodoxã a dat românilor uluitoarea conştiinţã a unitãţii de „lege şi neam“ (iar dacã cineva ar avea neputincioasa îndrãznealã de a minimaliza acest dar de ajuns ar fi sã vadã ce s-a întâmplat slavilor din sudul Dunãrii care, de un neam fiind, au ajuns sã se sfâşie, cãci ţin de „legi“ felurite). Este iarãşi drept sã ne amintim şi sã mãrturisim cã Biserica ortodoxã românã, în timpul celei mai cumplite nopţi a istoriei naţionale, a împlinit, cu enorme sacrificii, cel mai de preţ lucru: viaţa liturgicã neîntreruptã. Pentru a împlini acest lucru ierarhi, clerici, monastici şi mireni au jertfit sânge şi demnitate personalã. În acest chip, cei care azi aflã de bine sã insulte şi denigreze dau dovadã de o inimaginabilã lipsã de cinste sufleteascã! Biserica ortodoxã a trecut cu bine prin coşmarul comunist şi ea se înfãţişeazã azi puternicã, gata sã facã faţã tuturor încercãrilor ce i-ar sta în faţã, şi mai ales gata sã apere tradiţia mântuitoare. În lucrarea sa, Sensul istoriei, Nikolai Berdiaev arãta cã în domeniul vieţii religioase „antitradiţionaliştii“ au început prin a ataca „tradiţia“ şi au sfârşit prin a tãgãdui valoarea Sfintei Scripturi. Nici nu putea fi altcum. Tradiţia nu este altceva decât lucrarea Duhului Sfânt în timpul istoric şi ea (tradiţia) este suma experienţelor fiecãrei generaţii în scurgerea vremii. Sã negi valoarea tradiţiei este dovada unui dement orgoliu şi pãrerii de sine, cãci acea negaţie înseamnã ştergerea tuturor celor ce ţi-au premers, ca entitãţi semnificative. Extinzând demonstraţia, ştergerea tradiţiei înseamnã reducerea „neamurilor“ şi „persoanelor“ la categorii strict biologice şi sociale, înjosirea lor maximã. În aceastã înţelegere se cuvine fiecãrui membru al Bisericii ortodoxe sã fie smerit dar, în chip egal, tot fiecare nu trebuie sã se sfiascã a mãrturisi frumuseţea împãrãteascã şi valoarea mântuitoare a tradiţiei ortodoxe cãreia îi datorãm tot ce ne defineşte ca persoane şi români.”