Maestrul Sorin Dumitrescu, despre „poezia iconică” a lui Nichita Stănescu

O conferință excepțională, în 3 părți, despre metalingvismul poeziei lui Nichita și despre „poemele iconice”, specifice ultimei etape a creației sale.

Sorin Dumitrescu, Tablou cu orbi. In memoriam Nichita. Metalingvism şi marginalizare

Recenzie de Cassian Maria Spiridon.

Constantin Noica, poeme filozofice/ „La noi cerul este foarte aproape” / „V-am chemat ca să vă scoatem din statistică”

Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei.
Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei
şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris:
„ Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins
vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”.
Mă gândesc că de aci am putea începe,
aci ne-am putea găsi învestirea
într-o lume în care toate s-au făcut
şi noi venim prea târziu la ospăţ.
Am putea să ne rugăm
pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile,
şi să ne rugăm nu numai cu inima,
ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul,
cu înţelesurile noastre mai liniştite,
cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor.
Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat,
pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine,
pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările,
pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis!
Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci.
Am păstrat cioburi din Tine
şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie.
Aşa am putea zice.
De la noi niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer,
căci la noi cerul este foarte aproape.
Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni
care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile
sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor
şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne,
păstrând poate un rest uman,
ieşind din fluxul informaţional,
şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor
spre a vedea încotro duc toate acestea,
unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate?
Întru ce?
devreme ce alţii nu au prepoziţia întru.”

(Constantin Noica – Al treilea poem filozofic)

Poezii

Postez cateva poezii scrise la 19-20 de ani. Nu am modificat nimic la ele. Izvorasc din sufletul candid si plin de elanuri, insetat de frumos si de absolut, al copilei care eram atunci.

Zbor spre înălțimi

Nichifor Crainic, un poet al profunzimilor, cel mai mare poet român creştin

Nichifor Crainic (n. 22 decembrie 1889 – d. 20 august 1972), un poet al profunzimilor, cel mai mare poet român creştin

„De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.
…
S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. 
…
Dar tot aceasta intelegere ortodoxa a lui Dumnezeu, exprimata intr-o buna parte din poeziile sale, l-a facut pe Nichifor Crainic un poet al profunzimilor. Totul in poezia lui merge la profunzime, e o poezie a ultimelor adancimi, un efort de a exprima ultimele temelii ale formelor existentei. In acest sens ea e o poezie filozofica.
…
Dar noi ne vom opri aici la o scurta analiza a poeziilor lui in care isi exprima direct credinta in Dumnezeu cel personal, de cele mai mult ori asa cum e traita de poporul roman.
Semnalam intai in poezia „Prinos” – cu care-si incepe unul din primele volume de versuri: “Darurile pamantului”, marturisirea credintei in Dumnezeu pe care si-a insusit-o si o pastreaza din copilarie; lui Dumnezeu caruia ii inchina intaiul gand al acestui volum:
„Intaiul gand ti se cuvine Tie,
Putere creatoare
E-n el credinta din copilarie
Si-o inima tremuratoare.”

In aceeasi poezie isi exprima impresia nestearsa pe care i-a lasat-o in suflet datina crestina a poporului nostru, vazuta la masa sa de a da prima parga a rodurilor gradinilor drumetilor, inchinandu-se lui Dumnezeu, fapta pe care o repeta si poetul. Poetul cunoaste din copilarie cum credinta in Dumnezeu poarta in ea nobletea iubirii de oameni.
„Cand roadele gradinilor se coc
In iunie, la-ntaiul verii foc.
……………………………………
O vad pe mama, paznica ferbinte
A unor datini sfinte:
Cucernica aduna-ntaiul rand
De poame coapte
Si murmurand
Icoanelor misterioase soapte
Tamaie indelung si luminos
Al ramurilor parguit prinos
Si iese ca si mine in dimineti
Duminicale,
O, Doamne, in cinstea rodniciei tale
Sa-mparta intamplatorilor drumeti.”

Tot de la parinti arata poetul cum a invatat sa traiasca, cum in credinta stramoseasca toate faptele care sustin viata in cadrul naturii sunt unite cu sentimentul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt exprimate fermecator in poezia “Cantecul potirului”. Bunicul si tata, generatie dupa generatie, vad in spicele de grau secerate “barba lui Domnu Hristos”. Iar bunicii si mamei, cand scot painea calda din cuptor insotind-o de semnul crucii, li se pare ca e “fata lui Domnu Hristos”. Dar painea noastra cea de toate zilele e vazuta nu numai ca hrana trupeasca a acestor vieti, ci si transfigurata in trupul jertfit al lui Hristos.
„Hraneste-ma mana de Sfant Dumnezeu
Esti totul in toate si toate prin tine,
Tu, painea de-apururi a neamului meu

Iar vinul prefacut in sangele lui Hristos e “seva de Sfant Dumnezeu”.
„Si iata potirul la gura te-aduce
Iata Hristoase, Tu jertfa pe cruce.
…………………………………….
Esti vinul de-a pururi al neamului meu.”

Intreaga natura cosmica este astfel un rai potential in care a asezat Dumnezeu neamul omenesc. Dumnezeu e afirmat ca Persoana al carui Fiu facandu-se om se jertfeste pentru noi, dar e aratat si ca Creatorul naturii care ne intretine in viata pamanteasca:
„Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta Iisuse Hristoase,
E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu,
Priveste-te in vie si vezi-te-n grau,
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-apururi a neamului meu.”

O socotesc ca poezia cu cele mai profunde si mai bogate sensuri. (…) In acest univers plin de Dumnezeu, poetului ii este cea mai apropiata tara lui. Ea e mai plina ca tot cosmosul de Dumnezeu. Pentru el “toata primavara in tara noastra miroase tamaios a Duhul Sfant” – poezia „Insamantare”.
(…)
Dar pe cat de apropiat de noi si pe cat de umanizat vede poetul pe Fiul lui Dumnezeu intrupat in Hristos, pe atat de mult isi da seama de taina nepatrunsa a Lui ca Dumnezeu si a Tatalui Sau. O minunata exprimare a tainei necuprinse a Lui o da in poezia “Lauda”. Ar trebui sa o redam integral si s-ar cere zeci de pagini pentru interpretarea ei. Nichifor Crainic este cel mai mare poet al tainei de netagaduit a lui Dumnezeu. N. Crainic reda misterul lui Dumnezeu mai ales ca lumina nesfarsita, nu ca intuneric cum il fac misticii occidentali (Juan de la Cruz, Eckhardt, Bohtne).
…
El e incredintat ca oamenii continua sa existe prin sufletul lor si cei ce vietuim inca nu putem sa-i uitam si sa fim lipsiti de nadejdea ca ii putem ajuta prin rugaciunile noastre. (…) Marea intrebare ce si-o pune poetul cu privire la ei este „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Ei “sunt”intr-un anumit fel. Nu putem sa nu credem in faptul acesta. Ce sens ar mai avea atunci toata iubirea ce exista intre oameni? (…) Desi la intrebarea “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, poetul socoteste ca nu putem da, cat suntem pe pamant, un raspuns lor, ramanand o taina nepatrunsa, totusi da existentei lor de dincolo de moarte cateva caracteristici care ii arata ajunsi la niste stari superioare tuturor celor ce le cunoastem.

Intreband vantul unde sunt cei care nu mai sunt, acesta raspunde: “Aripile lor ma doboara nevazute-n zbor”. Ciocirlia care zboara in lumina cea mai inalta, raspunde si ea la aceasta intrebare: “S-au ascuns in lumina Celui nepatruns”. Dumnezeu este lumina, dar lumina nepatrunsa de noi. In sfarsit, bufnita oarba care vede-n intuneric, raspunde: “Cand va cadea marele-ntuneric, vei vedea.” Toate cele de aici care ni se par lumina, sunt de fapt intuneric, fata de marea lumina, cea mai presus de toate.

(Ascultati “Unde sunt cei care nu mai sunt?” in interpretarea lui Tudor Gheorghe: 

Poezia lui Nichifor Crainic e o poezie a misterului supra-luminos, o poezie a misticii ortodoxe, mistica a luminii care le explica pe toate, dar care e mai presus de intelegerea tuturor celor ce se impartasesc in mod umbrit de lumina Lui.
Analiza staruitoare a ei ar putea avea ca rezultat o importanta opera in teologia romana ortodoxa, care ar putea fi de mare folos si culturii romanesti in general.

Cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc acest volum “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud.

Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin. El n-a pierdut in zadar timpul in inchisoare, si suferinta prelungita i-a fost un prilej de aprofundare in meditatie la tainele adevarate ale existentei.

Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.”
(Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae)

Ioan Ianolide despre Nichifor Crainic:

“Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox-bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.”

(Ioan Ianolide despre Nichifor Crainic, in “Intoarcerea la Hristos – Document pentru o lume noua”, Editura Bonifaciu, Bucuresti, 2012, pp. 305-306)

Aparut pe Tezaur Românesc.

38 de ani de la trecerea la Domnul a marelui nostru poet martir Radu Gyr, poetul patimirii noastre, care l-a coborat pe Iisus in celula

In 1958 Radu Gyr a fost arestat din nou de comunisti și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane.

“Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

“Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine.”
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe

“O, sărmanul meu profesor, cât era de slab, de galben, de veșted! Și totuși, dimineața ne spunea versurile făcute noaptea! Noi le învățam și le transmiteam prin alfabetul Morse. Așa s-au salvat poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic. (…)
Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut personalitățile românești în temnițele comuniste. Pentru alții, el este profesorul universitar desăvârșit, care a luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lângă acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr, pe calea Domnului!”
(Nicolae Enescu – Memoria lacrimei, Editura Pământul, Pitești, 2007 – Razboi intru Cuvant)

“Am avut fericirea sa stau cu el mult timp. Simt si azi cum, strangandu-ma la pieptul lui, cu caldura sufleteasca de parinte, ma coplesea, ma fascina. El era patriarhul nostru si comandantul nostru, al Aiudului intreg. Din gura lui am cules laude si indemn la rezistenta. Il pastrez in minte si-n suflet pana la moarte. …El este pentru noi si neamul nostru tot uriasul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinta. El a ramas tot Radu Gyr al neamului romanesc, poetul patimirii noastre…” (A. Berzescu, „Lacrimi si sange”)

“Radu Gyr n-a fost un luptator pe baricade; arma lui in fata careia nu se poate rezista, a fost poezia, teribila arma care deschide ceruri pentru obiditi, iar pentru dusmani foc mistuitor… Sufletul lui era un vulcan in eruptie. Versurile lui, balsam pe rani sangerande si sageti neiertatoare pentru dusmanii tarii. Eleganta lor s-a nascut din suferinta, iar puterea de penetratie din innascutul talent si sensibilitatea cu care-l inzestrase Dumnezeu.
…Langa rugaciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inima de inima, sufletul de suflet, cu zalele lanturilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se traia. Era pentru noi, haina si hrana, apa si caldura. Daca amaratul de trup in care abia mai licarea un strop de viata, prin cine stie ce minune, se multumea cu o cana de apa, incalzita vara si inghetata iarna, – i se spunea „ceai” – si cu 100 de grame de paine, se traia, caci belsugul hranei fiintei interioare era in noi urias. Nu se reusea intotdeauna, era si periculos, sa se scrie pe o bucatica de sapun, cine stie ce, dar o strofa doua ne luminau ziua, ne incalzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogati.
…In vremea aceasta, el topit de foame, ros de boala, inconjurat de ura, scria. Scria in cap, in capul plesuv inainte de vreme, izbit de pereti, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparatie. Frematau celularul si Zarca de ceea ce Dumnezeu ii daruise din belsug.” (Ilie Tudor) (Fabian Seiche, Martiri si marturisitori romani din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania)

“Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?
Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!
Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.” (Ilie Tudor, De sub tăvălug)

“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbati nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi”
(Radu Gyr, Avem o ţară)

Wendell Berry: „Viaţa este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăşi înapoi”

„Îngăduie-mi să-ţi vorbesc pe şleau, dragă cititorule.

Sunt un om de altădată. Îmi place

lumea naturii în ciuda mortalelor ei

pericole. Îmi place lumea domestică

a oamenilor, câtă vreme îşi plăteşte datoriile

faţă de lumea naturală şi îşi respectă limitele.

Îmi place promisiunea Cerului. Scopul meu

este un limbaj care poate restitui drepte mulţumiri

şi onoare pentru aceste daruri, o limbă

eliberată de minciunile subtile.

 

Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei

nu este un „mediu”. Iar o casă

de vânzare nu este un „cămin”. Economia

nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.

Un pungaş cu diplomă este tot un pungaş. Un nătărău

ajuns în administraţie nu este un „lider”.

Un hoţ bogat este un hoţ. Iar duhul

lui Arthur Moore, care m-a învăţat Chaucer,

revine în noapte pentru a spune iarăşi:

„Hai să-ţi zic ceva, băiete:

O curvă intelectuală e tot o curvă.”

 

Lumea e într-o mare bolboroseală de la

divorţul dintre lucruri şi numele lor.

Neîncetata pregătire pentru război

nu este pace. Sănătatea nu este dobândită

prin vinderea medicamentelor, sau puritatea

prin adaosul de otravă. Ştiinţa

prin dictatul corporaţiilor

este cunoaşterea redusă la marfă;

este o desfrânare a minţii,

şi tot aşa este arta care numeşte acest lucru „progres”.

La fel şi laşitatea care îl numeşte „inevitabil”.

 

Cred că problemele legate de „identitate” în genere

sunt o nerozie. Suntem ce am făcut,

iar asta cuprinde promisiunile noastre, cuprinde

speranţele noastre, dar promisiunile mai întâi. Ştiu

că un „fetus” este un copil omenesc.

Mi-am iubit copiii din momentul

când au fost concepuţi, iubindu-le

mama, care i-a iubit din momentul când au fost concepuţi

şi dinainte de asta. Cine suntem noi ca să spunem

că lumea nu a început în iubire?

 

Mi-ar plăcea să mor în iubire, aşa cum m-am născut,

şi pe când de viaţă împovărat mă simt, să merg

în iubirea în care tot trupul începe

şi sfârşeşte. Nu-mi plac maşinile,

care nu sunt nici muritoare, nici nemuritoare,

chiar dacă sunt forţat să le folosesc.

(Şi astfel veacul îşi desăvârşeşte strânsoarea.)

Într-o zi ele vor fi desfiinţate, iar aceea

va fi o fericită şi sfântă zi.

Vorbesc despre cumplitele maşini care funcţionează

prin arderea trupului lumii şi

a suflării ei. Când văd un avion

fumegând prin cerul cândva pur

sau un vehicul din spaţiul exterior

cu strâmtul său spaţiu interior

imitând o stea noaptea, spun,

„Ieşi de-acolo!” aşa cum îi strigam

unei vulpi sau unui hoţ în coteţul găinilor.

Când aud că bursa a căzut

zic: „Trăiască gravitaţia! Trăiască

prostia, eroarea şi lăcomia în palatele

capitalismului fantastic!” Cred

că o economie trebuie să fie întemeiată pe cumpătare,

pe asumarea grijii pentru lucruri, nu pe hoţie,

speculă, seducţie, risipă şi ruină.

 

Ţelul meu este o limbă care ne poate face întregi,

chiar dacă suntem muritori, ignoranţi şi mici.

Lumea este întreagă dincolo de ştiinţa omenească.

Viaţa trupului este ea însăşi, neatinsă

de meschinul mecanism al explicaţiei.

Sunt favorabil morţii, când vine la timp

pentru bătrâni. Nu vreau să număr

termene muritoare la nesfârşit, ori să supravieţuiesc

o oră ca o tocăniţă în răcire făcută din organele

altor oameni. Nu cred că viaţa

sau cunoaşterea pot fi dăruite de maşini.

Economia maşinii a incendiat

gospodăria sufletului omenesc,

şi toată făptura arde înăuntru.

 

„Proprietatea intelectuală” numeşte

acţiunea prin care mintea este cumpărată

şi vândută, lumea înrobită. Noi

nu ne posedăm pe noi înşine, suntem liberi,

posedăm prin furt ceea ce aparţine lui Dumnezeu,

lumii vii şi în mod egal

nouă tuturor. Dar cum putem noi poseda o parte

din ceea ce nu putem avea decât

în întregime? Viaţa este un dar pe care-l avem

doar dăruindu-l iarăşi înapoi.

Să ne-nţelegem: „Vrednic este lucrătorul

de plata sa,” dar el nu poate poseda ce ştie,

căci aceasta trebuie arătată în mod liber, altfel lucrul

moare o dată cu lucrătorul. Fermierul

este vrednic de recolta crescută

în timp, dar el trebuie să părăsească lumina

prin care a plantat, crescut şi strâns,

sămânţa nemuritoare din cele muritoare,

liberă pentru vremea ce va veni. Pământul

îl ţine tot prin dăruirea lui,

aşa cum gânditorul primeşte şi dăruieşte un gând,

aşa cum cel care cântă cântă în văzduhul comun.

 

Nu cred că „geniul ştiinţific”

în naivele lui pretenţii de putere

este pe măsura fie a naturii, fie

a culturii omeneşti. Invaziile lui necugetate

de nuclee de atomi şi celule

şi fiecare locuire a acestei lumi

nu ne-au adus la lumină

ci ne-au trimis rătăcind mai departe prin

întuneric. Şi nici nu cred

că „geniul artistic” este în posesia

vreunui artist. Nimeni nu a făcut

arta prin care pot fi făcute lucrările

de artă. Fiecare om care vorbeşte vorbeşte

ca o adunare. Trăim precum nişte consilii

de fantome. Nu „geniul uman”

e ceea ce ne face umani, ci o veche iubire,

o veche inteligenţă a inimii

pe care o adunăm la noi din lume,

de la făpturi, de la îngerii

inspiraţiei, de la cei morţi –

o inteligenţă cu totul inexistentă

pentru cei care nu o au, dar –

pentru cei care o au mai dragă decât viaţa.

 

Şi-n chip la fel de tandru se pot cunoaşte

ataşamentele care fac una dintr-o femeie şi-un bărbat,

din gospodăria şi ţinutul lor de baştină.

Şi acestea, deşi ştiute, nu pot fi spuse

celor care nu le ştiu, şi tot mai puţini

dintre noi le deprind, de la un an la altul.

Aceste ataşamente părăsesc lumea

asemenea culorilor păsărilor dispărute,

asemenea cântecelor unei limbi moarte.

 

Gândiţi-vă la geniul animalelor,

fiecare cu adevărat ceea ce este:

ţânţarul, vulpea, boişteanul, rândunica, fiecare făcută

din lumină şi luminoasă în sinea ei.

Ele ştiu (mai bine decât noi) cum

să trăieşti în locurile în care trăiesc ele.

Şi astfel aş dori să fiu o adevărată

fiinţă umană, dragă cititorule – o alegere

nu întru totul posibilă acum.

Dar asta e ce caut, asta e partea

de care mă aflu. Şi asta e ce-ar trebui

să aştepţi de la mine, după cum eu o aştept de la

mine, chiar dacă pentru împlinirea ei putem

aştepta o mie sau un milion de ani.”

Wendell Berry, Câteva cuvinte în plus, din volumul The Mad Farmer Poems, traducere de Gheorghe Fedorovici.

Preluat de la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/04/wendell-berry-mad-farmer-poems.html

Cititi si:

Wendell Berry, despre scopul educației

Wendell Berry: Modelul agrarian și industrialismul

Wendell Berry: Ce contează? Economia pentru o bunăstare nouă (fragment)

“Ne-ai dăruit în jur de toate” / Despre “Homo Adoratus”

Ne-ai dăruit în jur de toate,
Cu drag ne-ai pus în trup şi-n fire,
Făcându-ne făpturi bogate
Fără să capeţi mulţumire.

Avem şi ochi, să vedem cerul
Urechi, să auzim cuvântul,
Avem eternul, efemerul,
Firescul, liniştea şi cântul.

Tot ce am vrut ne-ai pus aproape.
Am căpătat ce-am jinduit:
Foşnet de codru, cânt de ape,
Sclipire şi nemărginit.

Ne-ai înzestrat şi cu gândire,
Să-ţi semănăm în trup şi har,
Ne-ai dat pământul moştenire,
Şi viaţa lui ne-ai dat în dar.

Pe toate le primim aşa,
Dar nu ne-nvrednicim a şti
Că din milostivirea Ta
Un dar e fiecare zi.

Poezie de Casian Balabasciuc

“Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! (…) Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.”

(Alexander Schmemann)

Citiți si: Frumusetile naturii: micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos

Nichita Stănescu, Eu nu mă spăl de poporul meu / „Limba română este patria mea” / Cel mai frumos catren

Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!

(Nichita Stănescu, Eu nu mă spăl de poporul meu)

„Limba română este patria mea”

„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” (Nichita Stănescu)

“Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.” (Nichita Stănescu, Respirări)

„Cel mai frumos catren, de-as fi in stare sa-l scriu vreodata, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși” – Din dragoste pentru Nichita (inregistrare TV cu Nichita Stanescu)

“Poezia este inca singura avutie pe care omul o are inca nejefuita (…) Un conținut minunat, tainic si revelat atrage după sine o formă minunată si revelată. (…) Am fost un foarte mare iubitor de icoane romanesti pe sticla …”

Colinde și cântări dedicate sfinților închisorilor

Sus la naltul cerului

Sus la naltul cerului
suie robii Domnului,
vin convoi din temnita Aiudului.
Flori de lacrimi din cer cad,
plange cetina de brad,
muntii suri batrana frunte si-au plecat.

Stele ard sub pasii lor,
vantul zvon da codrilor:
trece-n lanturi ceata osanditilor.
N-au avut aur curat,
nici tamaie n-au aflat
detinutii pentru Pruncul de-mparat.
Dar adus-au drept prinos
Suflet dalb si luminos
slobozit din trupuri frante nemilos.
La Hristos dac-au ajuns,
la picioare bland I-au pus
viata lor, urzita-n rugaciuni si plans.
Sus la naltul cerului,
mucenicii Domnului
cer in ruga mantuirea neamului.

Versuri: Necunoscut

Linu-i lin

Colindăm flămânzi și goi în pridvor de cânt Anii cern zăpezi pe noi Vise aprinzând… Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori. Zac la ușă drugii grei Rănile ne dor Lanțurile-s clopoței Ruga noastră-i cor. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori. Doamne, mâna să-ţi întinzi Peste robii tăi Ca-n adâncuri să ne-aprinzi Stea de vâlvătăi.	Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori. Vom porni din închisori Fulguiți de nea Ca s-ajungem până-n zori Lângă ieslea ta. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori. Drept tămâie-am pregătit Lacrimi grele-n căni, Aur: lanțul ruginit, Smirnă: sânge-n răni. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori.	Suferința vom uita Sub cerești lumini Serafimii vor cânta Încărcați de crini. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori Inimile, în cununi Vom aduce-n dar Peste jertja lor s-aduni Nimburi mari de har. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori. Refren: Linu-i lin ca dalbe flori Pe ferestre de-nchisori Dalbe, dalbe flori.

Versuri: Contantin Dragotescu

Leru-i, Doamne Ler

Tot mai arde cerul sus
Peste ieslea lui Iisus.
Leru-i Doamne ler.

Vifleeme, colt de rai,
Ingeri palizi inca ai.
Leru-i Doamne ler.
Alb si fraged Vifleem,
In ce vis sa te mai chem?
Leru-i Doamne ler.
Steaua sfanta de Craciun
Din ce praf s-o mai adun?
Leru-i Doamne ler.
Lacrimi mari pe cer se-aprind,
Prin tristeti de foc colind.
Leru-i Doamne ler.
Pentru-nsangeratul mag
Pune, Doamne, spini pe prag.
Leru-i Doamne ler.
Si acopera cu lut
Vifleemul meu pierdut.
Leru-i Doamne ler.

Versuri: Radu Gyr

Colindul robului

Domnu-Şi face ieslea Lui În noaptea Crăciunului. Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură roua Peste ieslea Lui cea nouă.	Cântă robii Domnului Înjugaţi cu jugul Lui Pe malul Trotuşului Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă smulsă, Şi-i cu rugăciuni crescută. Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare O fereastră de-nchisoare. Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş Ce-i şopteşte drăgălaş:	Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare Unde-I Domnu-ntemniţat; Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască Praznic mare. Un craciun la inchisoare.

Versuri: Valeriu Gafencu

Colind

A venit si-aici Craciunul Sa ne mangaie surghiunul Cade alba nea Peste viata mea Peste suflet ninge Cade alba nea Peste viata mea Care-aici se stinge. Tremura albastre stele Peste dorurile mele Dumnezeu de sus In inimi ne-a pus Palpairi de stele Dumnezeu de sus In inimi ne-a pus Numai lacrimi grele. Maica Domnului Curata Ad-o veste minunata Infloreste-n prag Zambetul Tau drag Ca o zi cu soare Zambetul Tau drag Il asteapta-n prag Cei din inchisoare.	Steaua prinde sa luceasca Peste ieslea-mparateasca Si din nou trei magi Varsa din desagi Aur si tamaie Ingerii de sus Magilor le-a pus Cerul sub calcaie. Lumea-n cantec se desteapta Pe Mesia Il asteapta Zambete ceresti Intra pe feresti Vin in orice casa Si in orice gand Arde tremurand Cate-o stea sfioasa. Numai temnita posaca A-mpietrit sub promoroaca Stam in bezna grea Pentru noi nu-i stea Cerul nu s-aprinde Pentru osanditi Ingerii grabiti Nu aduc colinde.	Peste fericiri apuse Pune mila Ta Iisuse Cei din inchisori Te asteapta-n zori Sa le-aduci lumina. Cei din inchisori Te asteapta-n zori Pieptul lor suspina O, Iisuse Imparate Iarta lacrimi si pacate Vin sa-nchizi usor Ranile ce dor Visul ni-l descuie Noi te-om astepta Caci pe crucea Ta Stam batuti in cuie.

Versuri: Radu Gyr

Întorsi de departe, cu inima frântă,
Ne este gândul la cei ce s-au dus.
Rugămu-Te, Doamne, adună-i pe ei de sus,
Părtași pentru ziua cea sfântă.

Cu duhul vor trece în chip de lumină
Prin tara cu cântece multe
Și-n ceasul acesta vor sta să asculte
La veacul ce încă suspină.

Și-n zborul albastru de peste morminte
Prin țarini cu gropi fără nume,
Durerea din ochii bătrânelor mume
Vor șterge-o cu palma fierbinte.
Și-ntorși întru Tine, sub bolta înserării,
Ca în mâini nevăzute de-Arhangheli
Va arde lumina din sfintele candeli
Umplute cu lacrima țării.”
(Mihai Buracu)

Colind dedicat Sfinţilor închisorilor

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
şi de lumină coastele ne dor.

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte . . .
Cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim
şi de la noi la gropile lor sfinte
întinde luna aurit chilim.

Ataţia morţi, atatea dragi morminte,
Ca o catapeteasmă cresc în noi,
Cum mucenicii slavei mai-nainte,
Prin gloanţe, prin furtună, prin ploi.

Ne pâlpâie pe mâini şi în cuvinte
Ca soarele ce arde pe obraz,
Atâţia morţi, atatea oseminte,
În somn se-aprind icoane de topaz.

Atâţia morţi ascut în noi oţele,
Se sparge veacul în ţăndări mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile noi ne-am atins de cer.

Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte
Dar nu din var şi piatră ctitorim,
Ci tencuim cu albe oseminte,
Din cărămida rănilor zidim.

Turnaţi în cremene şi jurăminte,
Cu ochi de foc aprinşi de-un sfânt mister,
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se înalţă pajuri albe către cer
Să pună ţării temelii de fier.

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte…”

(Radu Gyr)

Colind - Dați drumul la Cer: https://www.youtube.com/watch?v=FUWOj-QIHIY&ab_channel=AncutaBora

Doamne, fa din lacrimi apa vie
Si cununi din suferinti,
Neamului da-i vesnicie 
Si ocean de biruinti.

Doamne, da-ne mantuirea
Pentru jertfa ce-am adus
Si ne curma sangiuirea,
Da-ne pacea Ta de sus.

Si ca semn pentru-mpacare
Odihneste mortii lin;
De veghe la fiecare
Da-le, Doamne, cate-un crin.

Vedeți și secțiunea de comentarii de mai jos.

Vezi si: Colinde

 

Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

Radu Gyr