Cum am arătat în articolele anterioare, teoriile nihiliste postmoderne și răspândirea, la nivel planetar, a unei pseudoculturi, precum cultura divertismentului și cea consumeristă – care, cu ajutorul mijloacelor media, ne „colonizează” sufletul și mintea – au condus la pervertirea culturii autentice sau la aruncarea ei peste bord. Această pseudocultură ajunge să-i captiveze mai ales pe tineri, având o influență mult mai puternică asupra lor decât cea pe care o au familia și școala.

Deseori, nici părinții – care, din cauza serviciului epuizant, nu mai au timp să se ocupe de propriii lor copii, lăsându-i „în grija” televizorului și calculatorului –, nici școala, a cărei calitate a scăzut alarmant (învățământul trădându-și menirea formatoare pe care o avea cândva), nu îi mai pot ajuta pe tineri să-și formeze „anticorpii” necesari pentru a respinge pseudocultura. Nu poate fi subestimată – deși, deseori, oamenii nu o conștientizează – forța acaparatoare a culturii de masă, care, ca și trichinele din visul lui Raskolnikov[1], se insinuează în noi, făcându-ne robi unor patimi și dorințe amplificate la extrem, subjugându-ne voința și gândirea, pentru a nu mai avea acea putere sufletească și discernământul necesar pentru a ne putea împotrivi răului, atât de bine deghizat sub o aparență seducătoare.

Societatea demoralizată

E o lume peste care a pus stăpânire anormalul și cultura morții, atunci când omul s-a răzvrătit împotriva frumuseții și a vieții – atributele caracteristice cu care Domnul a înzestrat Creația sa. Dar, cum scrie un psiholog și un critic social american, John F. Schumaker[2], în vremurile noastre, „a fi normal nu mai este considerată o aspirație sănătoasă [un lucru demn de dorit]”. Atunci, rezultatul nu poate fi altul decât înmulțirea bolilor sufletești. Potrivit lui John F. Schumaker, spre deosebire de societățile tradiționale, în care oamenii nu cunoșteau deloc starea de depresie (mai mult, nici nu aveau un cuvânt prin care să definească această stare), societatea occidentală de astăzi a ajuns mai predispusă decât oricând către depresie. Am putea să spunem că trăim în „epoca depresiei”.

Potrivit cercetătorilor, dacă în urmă cu trei decenii, vârsta medie la care se instala depresia era de 30 de ani, astăzi, vârsta medie la care apare această afecțiune este de 14 ani. Cercetătorul Stephen Izard de la Universitatea Duke, citat de Schumaker, atrage atenția că rata depresiei în societățile occidentale se dublează cu fiecare generație succesivă. Însă psihologul John F. Schumaker arată în articolul său că termenul de „depresie” a ajuns să fie folosit pentru a descrie o stare mentală care, deși manifestă și unele simptome specifice depresiei, este, totuși, diferită de aceasta. Este vorba, mai curând, despre demoralizare, o afecțiune pentru care tratamentul adecvat nu constă în administrarea de medicamente antidepresive.

În concepția lui Schumaker, demoralizarea este o dispoziție creată de cultura consumeristă. „Pe măsură ce este asimilată, cultura de consum are un impact profund, slăbind structura personalității, capacitatea de a face față dificultăților și pregătește terenul pentru instalarea stării de demoralizare.” După cum și noi am constatat, cultura consumeristă și cea a divertismentului, inoculată prin cel mai puternic instrument de condiționare și restructurare mentală și sufletească a omului – cel mediatic – cultivă o stare de nefiresc, stimulând excesiv și construind dorințe, făcând apel la senzație și emoție (în detrimentul gândirii și al reflecției, care sunt subminate). În fond, acestea creează o pseudorealitate, un univers fictiv, în care individul este absorbit prin intermediul imaginii.

Potrivit psihologului, demoralizarea este o criză psiho-spirituală, o stare în care victimele se simt dezorientate, incapabile de a mai da un sens sau de a mai găsi un scop mai înalt vieții și de a înțelege ce anume le-ar putea împlini cu adevărat nevoile. „Vechile credințe și certitudini se dizolvă, luându-le locul o stare de îndoială, incertitudine și pierderea direcției.”

Explicația este aceea potrivit căreia cultura consumeristă ajunge să creeze un „gol existențial”, o stare care premerge instalării demoralizării. Atunci când viața omului se reduce la satisfacerea unor instincte și impulsuri inferioare și a dorințelor induse și fabricate neîntrerupt de cultura consumeristă, atunci ea își va pierde substanța și sensul mai înalt spre care omul tinde prin natura sa. Schumaker vorbește despre modul cum industria consumeristă și cea a divertismentului folosesc mijloace eficiente bazate pe „propagandă subtilă și dezinformare” pentru „a vinde iluzia consumatorului fericit, prin amplificarea excesivă a așteptărilor pe care le avem de la lumea materială. Consumatorii de astăzi sunt, de departe, oamenii cei mai expuși la propagandă din istorie. Efectul continuu și repetitiv al acesteia este, într-o măsură foarte ridicată, unul hipnotic, conducând la atrofierea simțului critic, slăbind conștiința de sine și transformând universul fictiv consumerist într-un surogat de sens și scop. Cu cât oamenii devin mai distrași, mai dezorientați și mai dezarmați sufletește, cu atât mai ușor pot fi supuși condiționării” [3].

Nevoile reale, confundate cu dorințele stimulate artificial

Tinerii sunt cele mai vulnerabile victime ale acestui proces subtil de condiționare, fiind crescuți din fragedă copilărie cu fantasmele consumului, cărora omul imatur nu are nicio putere de a li se sustrage. De altfel, rațiunea de a fi a acestei „societăți a spectacolului” (Guy Debord), creată de industria publicitară și de pseudocultura consumeristă și de masă, este dată de capacitatea ei de a ne menține pe toți într-o stare perpetuă de imaturitate. Mesajele inoculate, care prind cel mai mult la tineri, sunt: „fii mereu tânăr, atractiv”, „simte-te bine”, „fă ceea ce dorești”, „distrează-te fără constrângeri”, „trăiește clipa” – proclamând cultul plăcerii, al satisfacției imediate și adorarea sinelui. Mecanismele de vrăjire puse în funcțiune se bazează pe o stimulare senzitivă și emoțională excesivă, de care individul consumator devine dependent, ajungând incapabil de a se mai bucura de lucrurile simple sau de a mai trăi într-un orizont al firescului.

Însă, cum ne lămurește psihologul John F. Schumaker, „în această cultură bazată pe fantasmă, așteptările amplificate exagerat se «ciocnesc» de realitatea experienței”. Întrucât viața firească și realitatea nu corespund așteptărilor construite de universul consumerist, atunci, mai ales în cazul generației tinere, „dezvoltarea unei stări de plictis, dezamăgire, deziluzie și demoralizare este aproape inevitabilă”. Este o stare pe care etologul Konrad Lorenz o definea prin sintagma „moartea termică emoţională” [4], o stare de blazare care îl determină pe individ să caute situații de stimulare tot mai puternice, însă acesta nu va reuși să scape de sentimentul de frustrare, oricât va încerca să fugă de el, în goana lui obsesivă după plăcere, fiindcă adevărata stare de împlinire nu este aceasta. Un fenomen tipic care generează „moartea termică emoţională”, este, potrivit lui Lorenz, neofilia. „Obiectele îşi pierd, după un timp de posesie, forţa de atracţie, în mod analog cu iubita/iubitul, prietenul sau chiar patria”.

În fond, demoralizarea se instalează întrucât nevoile reale ale omului sunt neglijate, fiind confundate cu dorințele stimulate artificial de propaganda consumeristă. „Lipsit de substanță și de profunzime, înstrăinat de ceilalți și de sine însuși, individul consumator ajunge foarte ușor un individ fragmentat și abătut. (…) Societăți întregi pot deveni predispuse la o serie de boli mentale dacă «fibra lor morală» se deteriorează dincolo de un anumit punct. Pentru a evita acest lucru, țesătura morală a unei societăți trebuie să fie atât de puternică încât să poată răspunde nevoilor psiho-socio-spirituale fundamentale ale membrilor acesteia, printre acestea fiind necesitatea cultivării unui sentiment al identității și al apartenenței, necesitatea desfășurării unor activități comune care unesc oamenii într-o comunitate” și nevoia de fi împreună cu cei care ne împărtășesc credințele și valorile, toate acestea formând o „orientare existențială sănătoasă”, care dă vieții stabilitate și sens.

Pe lângă nevoia de identitate, de apartenență, de a ne simți înrădăcinați într-o comunitate (familia și Biserica fiind cele mai importante), psihologul John F. Schumaker mai include, printre nevoile esențiale ale omului, pe cele spirituale (legătura cu Dumnezeu) și nevoia stimulării intelectuale, toate acestea fiind inhibate de pseudocultura la care ne-am referit, rezultatul fiind o lume tot mai bolnavă sufletește. Însă individul ajuns în această stare nu mai conștientizează existența acestor nevoi reale.

„Generația în transă”

Mai ales tinerilor crescuți sub influența fantasmelor media, care le promit o fericire imposibil de atins în realitate, le este cu neputință să înțeleagă ce se întâmplă înlăuntrul lor și cum le-au fost pervertite nevoile. Schumaker numește generația actuală a tinerilor „generația în transă” [„the trance generation”], „manifestând o atracție irezistibilă față de orice forme de tehnologie care le paralizează discernământul și le tocește sensibilitatea.” Concluzia sa este că, pentru a vindeca o societate demoralizată, atenția trebuie să se axeze în primul rând asupra „culturii bolnave” care a căpătat dominație, pentru a fi contracarate efectele acesteia, și asupra nevoilor reale ale omului și a împlinirii acestora, fiindcă starea celor demoralizați nu poate fi realmente tratată prin administrarea de medicamente antidepresive.

Printre alte nevoie esențiale, pe care le-am adăuga noi, de a căror împlinire depinde dezvoltarea firească și echilibrată a omului, sunt nevoia de iubire și cea de frumos, ambele fiind în strânsă legătură cu nevoile spirituale (legătura profundă cu Dumnezeu – ceea ce presupune implicit și urmarea poruncilor Lui – regenerează și menține iubirea și, în același timp, ne deschide vederea către frumusețe, în care se împletesc echilibrul, armonia și taina; iar astăzi tot mai puțini oameni mai pot percepe starea de frumusețe, cei mai înstrăinați de aceasta fiind tocmai artiștii postmoderni). Însă, din nefericire, tocmai aceste două valori fundamentale au trecut printr-o teribilă deformare și pervertire. Astfel, tinerii nu mai cred în iubire fiindcă li s-a inoculat o concepție complet falsă despre dragoste, iar sufletele le sunt întinate încă din copilările, când se duce un adevărat război împotriva inocenței copiilor. Prin cultura media, desene animate, jocuri video, jucării, modă, reclame, în sufletul copiilor pătrunde cultura morții și urâtul, li se cultivă o înclinație spre patimi, pe care le vor dezvolta la vârsta adultă.

Pervertirea copiilor prin desenele animate, jucării, modă

În ultimii ani, numeroși psihologi și specialiști în dezvoltarea copilului au atras atenția cu privire la violența excesivă din desenele animate, însă mulți părinți nu conștientizează gravitatea acestei situații. Desene care au ajuns foarte populare în rândul copiilor, precum „Țestoasele Ninja”, „Tom și Jerry”, „Wile E.Coyote și Road Runner”, „Dragon Ball Z”, „Digimon”, „Pokemon” și multe altele, sau desene în care apar fantome („Scooby Doo”) sau tot felul de creaturi ciudate, care îi sperie pe copii, nu fac decât să le deformeze sufletele din fragedă pruncie. Specialiștii de la Academia Americană a Pediatrilor au atras atenția că expunerea copiilor la violența din desenele animate le dezvoltă tendința de a fi nervoși, nerăbdători, agresivi și neascultători, dar și lipsiți de empatie, insensibili la suferința celorlalți. Potrivit studiilor, copiii din America „se uită la televizor aproximativ 28 de ore pe săptămână, ceea ce înseamnă mai mult timp decât timpul pe care îl petrec la școală. Copiii americani vizionează mai mult de 200.000 de acte de violență – dintre care mai mult de 16.000 sunt crime – înainte de vârsta de 18 ani. Programele TV transmit 812 acte de violență pe oră; programele pentru copii, în special desenele animate, difuzează până la 20 de acte de violență pe oră” [5].

În România, potrivit unui studiu comandat de Consiliul Național al Audiovizualului, Cartoon Network este canalul de desene animate cu cel mai violent conținut, difuzând, în medie, 27 de acte de violență pe oră, ceea ce înseamnă aproximativ unul la două minute, canalele Jetix și de Minimax plasându-se pe următorul loc în ceea ce privește conținutul de violență [6]. Specialiștii au avertizat că privitul la televizor, deseori ore în șir, afectează sever dezvoltarea cerebrală a copiilor și favorizează apariția la micuți a unor tulburări grave neuropsihice sau de comportament [7].

Pe lângă desenele animate, jucăriile au asupra copiilor o influență covârșitoare, fiind adevărate modele pentru ei. Cei mici se indentifică deseori cu acestea, de fapt, jucăriile sunt instrumente de „programare” a comportamentului copiilor [8]. Aspectul cel mai dureros în legătură cu pseudocultura care ne asediază prin intermediul mijloacelor media este faptul că, practic, aceasta ne confiscă copiii, iar părinții nu își dau seama că nu mai sunt ei adevărații educatori ai copiiilor lor. Această pseudocultură, la care ne-am referit în seria de articole de până acum, promovează și sădesc în sufletele copiilor nu binele și frumosul, ci urâtul, nefirescul, grotescul, macabrul, monstruosul. În magazine, jucariile-monștri sunt la loc de cinste, fiind iubite de mulți copii. Eroi precum țestoase Ninja, roboți transformeri și Batmani stârnesc copiilor fantezii agresive, potrivit psihiatrului ortodox Dmitri Avdeev [9]. „Poveștile sunt înlocuite de lumea «Fantasy», cu eroi extratereștri și monștri”, arată Avdeev. El mai atrage atenția că jocuri precum „Pirații”, „Stăpânul Universului”, „Cuceritorul” cultivă în copii patimi precum manifestarea mândriei și a slavei deșarte.

Nici sufletele fetițelor nu scapă neinfestate de lumea urâtului și nefirescului din care par a fi desprinse aceste jucării care, prin efectele lor distructive asupra micuților, sunt mai degrabă antijucării. Astfel, oribilele păpuși vampir „Monster High” au devenit printre cele mai preferate de fetițe. Personajele-monștri, reprezentând chiar demoni, ajung să fie înfățișați în ochii copiilor ca fiind niște ființe „simpatice”. Exemple sunt de la monștrii „Pokemon” – o imagine mai atenuată a hidosului –, până la reprezentarea cât se poate de explicită a însuși diavolului – cum sunt, de pildă, cele trei statui oribile și enorme care au fost construite, din fonduri europene, în parcul bucureștean „Tei”, chiar într-un parc de distracții pentru copii [10]. Totodată, copiii sunt introduși, chiar în grădinițe, în lumea infernală a unei pseudosărbători importate – Halloween-ul, un produs hidos al culturii de consum, reprezentând și o repăgânizare a societății –, prin costumele și accesoriile macabre pe care sunt încurajați să le poarte.

Deloc surprinzător, urâtul și macabrul se promovează și în modă (care are o înrâurire foarte adâncă asupra tinerilor), acest instrument de uniformizare a gusturilor – care suprimă capacitatea tinerilor de a mai percepe ideea de frumos și unicitate –, de încolonare în rând cu turma. Un prieten, profesor de teologie, îmi povestea că eleve de la școala unde predă au venit, într-o zi, îmbrăcate în colanți imprimați cu capete de mort. Ceea ce l-a surprins cel mai tare a fost atitudinea dirigintei acestor eleve, care este și ea mamă. „Mi-a zis: «Cum să le interzic aceasta, din moment ce eu însămi i-am cumpărat fiului meu un tricou imprimat cu capete de morți? Ar insemna sa fiu ipocrită»”, mi-a povestit profesorul de teologie, care a menționat că băiatul dirigintei era în clasa a doua sau a treia. Anormalul, trivialul și hidosul promovate prin cultura de masă au contaminat și sufletele profesorilor și ale părinților, nu numai pe cele ale tinerilor.

Un alt aspect care ar trebui să îi alarmeze pe părinți este sexualizarea copiilor, un fenomen caracteristic epocii noastre. Copiii sunt expuși, din fragedă pruncie, la mesaje cu conotație sexuală, transmise fie subliminal, prin desene, jucării, modă etc, fie explicit, prin educația sexuală, care este introdusă în alte țări încă de la cele mai mici vârste. Păpușile „Barbie” (machiate strident și având o îmbrăcăminte total inadecvată pentru copii) sau jocuri precum „Concurs de frumusețe” le inculcă fetițelor, încă de mici, obsesia pentru un fizic „ideal” (o „frumusețe” fabricată, care nu este, în fond, decât un „bun de consum”), o imagine cu care vor tinde să se identifice mai târziu și care transformă femeia în obiect sexual.

Cel mai revoltător este faptul că pervertirea copiilor are loc, deseori, cu concursul unor instituții a căror menire este tocmai aceea de a educa și de a proteja copiii. Întrucât li se oferă copiilor o educație cu totul nepotrivită, aceștia nu vor ajunge să își cunoască, atunci când vor fi mari, adevăratele nevoi și nu vor ști cum să răspundă acestor nevoi pentru a avea o viață frumoasă, echilibrată și împlinită. Ei sunt de la început împinși pe o pistă falsă. Un exemplu care îl scandalizează pe orice om cu judecată normală este concursul de dans la bară pentru copii organizat recent nicăieri altundeva decât la Palatul Național al Copiilor, din București, cei mai mulți concurenți fiind din categoria „juniori” (fetițe cu vârste între 6 și 12 ani!) [11].

Copiilor nu li se mai permite să rămână copii

Copiilor nu li se mai permite să rămână copii (aceasta fiind o nevoie firească a lor) și, odată ce li se fură inocența, rămân pe deplin descoperiți în fața influențelor devastatoare pe care le are cultura de consum asupra minții și sufletului lor. Păstrarea inocenței le formează imunitatea atât de necesară astăzi. Fapt pe care mulți părinți și profesori nu-l mai conștientizează. Fetițele crescute cu imaginea păpușilor Barbie ca model vor cunoaște mai târziu starea de demoralizare descrisă la începutul acestui articol. Tinerii care își pierd fecioria până la terminarea liceului și au parte de dezamăgiri și neîmpliniri în dragoste, nu mai cred în iubire, sunt triști, abătuți, nu mai aspiră către împlinirea unui rost mai înalt al vieții, fiindcă nu mai cred în nimic, sunt confuzi și instabili. Așadar, cum să își mai dorească să întemeieze familii și să nască prunci, când se simt deja obosiți sufletește, descumpăniți și blazați? Tinerii nu au parte de educația pentru familie, care ar răspunde nevoilor lor profunde, ci de „educația” pentru depravare. Nimeni nu îi învață că iubirea presupune căsătorie, jertfă, răbdare, înfrânare, fidelitate, asumare, curăție, purtarea crucii, naștere de prunci, răstignire a egoismului, conștientizare a responsabilității față de societate, față de generațiile trecute și cele viitoare.

Cum îi putem ajuta pe copii să se sustragă acestor influențe toxice, care îi îmbonăvesc sufletește și trupește, cum le putem forma discernământul și sufletele astfel încât să își dezvolte „anticorpii” care să îi protejeze și să le dea puterea de a rezista duhului disolutiv și nihilist postmodern? Trebuie să luptăm pe toate căile pentru a le păstra inocența. Să-i îndreptăm cu fața către Dumnezeu și să-i călăuzim către Biserică, prin exemplul personal. La fel de important este să le cultivăm, de mici, simțul pentru frumos și abilitatea de a aprecia arta, literatura și muzica de calitate. Părintele Serafim Rose spunea că, dacă sunt primite cum se cuvine, acestea „subțiază și dezvoltă sufletul”, astfel încât îl va pregăti să primească mesajul Ortodoxiei, ajutându-l să se poată deschide mai deplin către frumusețea acesteia, la care cultura de masă postmodernă îi împiedica accesul, făcând sufletul infirm. „Copilul deprins sa vadă frumosul în pictura și sculptura clasică nu va fi atras cu ușurință de perversitatea artei contemporane și nici de stridențele produse ale publicității moderne și pornografiei.” [12] În același timp, să le educăm simțurile, organizând excursii în natură – de care au fost înstrăinați prin tehnologie –, astfel încât să-i facem să descopere frumusețile naturii, să le cultivăm curiozitatea de a o explora (explorările în natură sunt benefice pentru dezvoltarea lor cerebrală). Totodată, le va fi de mare folos dacă îi vom face receptivi la frumusețea artei tradiționale românești autentice – care odihnește și respiră armonie și echilibru. Toate acestea îi vor putea ajuta să țină piept mai ușor culturii morții, care devorează și pustiește sufletele atâtor tineri.

Irina Bazon

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, numărul din noiembrie)

[1] Personajul principal din romanul lui Dostoievski, „Crimă și pedeapsă”. „Mintea şi inima omului sunt ca moara care nu se opreşte niciodată. Dacă omul nu primeşte sămânţa lui Dumnezeu, vine diavolul şi aruncă trichinele sale, şi fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei, 12:45, prin comentariul lui Paulin Lecca, „Frumosul în opera lui Dostoievski”, Fundația Dosoftei, București, 1998, apud Ilie Bădescu, „Cu fața spre Bizanț”, Editura Mica Valahie, p. 271).

[2] John F Schumaker, „Consumer culture: The demoralized mind”, https://newint.org/columns/essays/2016/04/01/psycho-spiritual-crisis/.

[3] Ibidem.

[4] Konrad Lorenz, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, Editura Humanitas, 2012.

[5]http://www.aacap.org/aacap/medical_students_and_residents/mentorship_matters/developmentor/the_impact_of_media_violence_on_children_and_adolescents_opportunities_for_clinical_interventions.aspx.

[6] http://www.ziare.com/media/mass-media/posturile-de-desene-animate-difuzeaza-violenta-mai-frecvent-decat-restul-televiziunilor.

[7] http://www.activenews.ro/stiri-social/Specialistii-avertizeaza-La-90-din-copiii-diagnosticati-cu-AUTISM-din-ultimii-ani-factorul-declansator-a-fost-vizionarea-excesiva-la-televizor-sau-utilizarea-tabletei-calculatorului.

[8] Dmitri Avdeev, „Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox”, Editura Sophia, 2010.

[9] Ibidem.

[10] http://www.activenews.ro/stiri-social/Parc-de-distractii-pentru-copii-in-Bucuresti-strajuit-de-statuia-diavolului-in-triplu-exemplar.-Iulian-Capsali-Simtiti-va-bine-diavolul-e-cu-copiii-in-parc-136801.

[11] http://www.activenews.ro/stiri-social/Noaptea-mintii-In-Romania-va-avea-loc-primul-concurs-national-de-dans-la-bara-pentru-COPII.-Cele-mai-mici-fetite-care-vor-evolua-ca-stripteuzele-au-6-ani.

[12] Ierom. Damaschin, „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005.

Advertisements