Home

Dimitrie Gusti, despre subjugarea economică a țării / 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a fondatorului Școlii monografice de la București și a sociologiei românești

Leave a comment

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti, ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

60 de ani de la trecerea la cele veșnice a Profesorului Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii de sociologie (monografice) de la București, de renume internațional („cea mai teribilă școală de energetism național”, o numește Ilie Bădescu), și creatorul sociologiei românești ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii.

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. Apoi activitatea economică este cea care leagă mai mult o naţie de pământul ei. Toate resursele de traiu pe care mediul geografic le asigura, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat după desvoltarea firească a naţiunii şi în măsura în care apar pentru urmaşi alte izvoare de traiu. O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria şi la secătuirea posibilităţilor de traiu pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de desvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la desechilibru interior şi la desagregarea comunităţii naţionale. More

Geneza satului românesc (II)

Leave a comment

Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.

Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968) 

tarani Giulesti - Poarta

Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]

Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova More

Geneza satului românesc (I)

1 Comment

Civilizația vechilor noastre sate este, în primul rând, o civilizație a satelor libere”

Henri H. Stahl (Civilizația vechilor sate românești, 1968)

hora

Cercetările lui Henri H. Stahl (1901-1991), cel mai de seamă reprezentant al Școlii de sociologie monografică înființate de Dimitrie Gusti, au scos la iveală informații valoroase cu privire la geneza satelor românești, evoluția lor istorică și vechile forme de organizare ale acestora. Investigațiile sale de teren, efectuate, mai ales, în satele Nerej (Ţara Vrancei), Drăguş (Ţara Oltului), Fundu Moldovei (Câmpulung Moldovenesc), Runcu (judeţul Gorj), Cornova (fostul ținut al Orheiului), au condus la elaborarea unor ample studii, printre care Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, în trei volume, lucrare de referință despre obștile devalmașe ca formă de organizare a satului românesc tradițional, dar și despre procesele de disoluție a acestor comunități rurale cu origini străvechi. 

În lucrările sale, Henri H. Stahl a contestat unele concepții clasice cu privire la originea satelor românești, precum și vechiul mod de clasificare a acestora. El arată că nu se susține teoria conform căreia satele erau, la origine, de tip „geneaolgic”, adică sate descinzând dintr-un strămoș comun (o familie originară). Satele arhaice aveau ca mod de organizare specific devălmășia, caracterizată prin faptul că proprietatea era deținută și exploatată în comun, iar organul de conducere era colectiv, reprezentat de obștea sătească, adică sfatul la care se adunau capii de gospodarie și bătrânii din sat. Aceasta, în forma ei arhaică, „nu avea nimic familial în ea”[1] – dupa cum afirmă sociologul –, în sensul că, inițial, rudenia de sânge a avut o importanță redusă în formarea satului[2]; apartenența unei familii la o spiță de neam nu era un factor decisiv în distribuirea proprietății, din cauza caracterului pasager al posesiunii asupra pământului[3]. Așadar, deși era vorba de gospodării familiale asociate în obști, descendența dintr-o familie originară fondatoare nu a fost decisivă în modul de structurare a comunităților.

Posesiunea pasageră a pământului se explică prin faptul că, în devălmășia originară, se practica o agricultură itinerantă (mutătoare – după exploatarea unui teren agricol până când acesta devenea infertil, erau desțelenite noi pământuri); membrii obștii aveau, în mod egal, dreptul de folosi, de a desțeleni și lăzui (despăduri), oriunde și cât aveau nevoie, din pământul devălmaș al satului. Trecerea la satul „genealogic” (în cadrul căruia apartententa la un grup familial originar a constituit un criteriu decisiv în delimitarea proprietăților), reprezintă un fenomen mai târziu, rezultat din disoluția unor forme anterioare de devălmășie (absolută).

H. Stahl arată că, în cazul devălmășiei originare, „o întreagă regiune cunoștea o organizare socială care se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”, iar „Titularii de drepturi de proprietate sunt colectivitățile organizate, și nu gospodăriile individuale. Acestea se constituie abia mai târziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități”[4].

Prin aceasta, H. H. Stahl s-a delimitat critic de adepții „tezei boierești” privind geneza comunităților rurale românești, printre care istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti[5]. Unii susținători ai teoriei eroului eponim (strămoșul întemeietor al întregii comunități și, la origine, proprietar unic al pământului) erau de părere că satele ar fi fost, la origine, fondate de către cneji, un fel de stăpâni ai satelor, care, deși nu aveau proprietate asupra satelor, aveau judecie, putere care le oferea dreptul de a pretinde dijmă și clacă de la țărani, precum și de a-i judeca[6]. Însă această teorie neagă, de fapt, originea răzășească (razeșii – numiti astfel în Moldova, sau moșnenii, cum erau numiți în Țara Românească, erau țărani liberi organizați în obști) a unor forme de devălmășie care erau predominante în trecut.

Or, cum arată H. H. Stahl, obștile devalmașe libere erau un model de democrație țărănească directă, fără sa fie conduse de lideri formali[7] sau de un stăpân boier, presupunând egalitatea tuturor membrilor obștii (ele erau „o formă de asociație egalitară a unor gospodării”[8]) și având doar reprezentanți din rândul țăranilor – dintre cei mai bătrâni și vrednici – pentru relațiile cu exteriorul și pentru conducerea colectivă a comunității. Astfel, în locul „tezei boierești”, H. H. Stahl împărtășește „teza țărănească”, la care adera și Nicolae Iorga[9] (care susținea existența țăranilor liberi[10] și a democrației rurale a vechilor sate, deși credea în ipoteza descinderii satelor dintr-un erou eponim, marele istoric fiind cel care le-a dat numele de „sate genealogice”). Conform acestei teze, satele libere existau, în trecut, într-o proporție dominantă pe teritoriul românesc. În cazul devălmășiei originare, se punea în evidență nu un descălecător unic, ci o ceată străveche constituită[11]. După cum a evidențiat H. H. Stahl, aceste comunități rurale organizate în devălmășie proveneau din formațiuni tribale existente din vremea satelor dacice libere (perioada preromană), păstrând multă vreme caracteristicile acestor formațiuni arhaice.

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Note:

[1] Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

[2] Cornelia Rada, Comunități agrare stabile, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), Elemente pentru un dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2011, p. 32.

[3] Gheorghe Șișeștean, Proprietatea în comunitățile țărănești europene, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit. p. 81.

[4] Henri H. Stahl, op. cit., apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea (coord.),Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 539.

[5] Maria Larionescu, Devălmășie, în Catalin ZamfirLazar Vlasceanu, Dicționar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993, apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 34.

[6] Toma Roman, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004.

[7] Gheorghe Șișeștean, Obștea, înDicţionar de sociologie rurală, p 344.

[8] Henri H. Stahl, op. cit., p. 47.

[9] Maria Larionescu, op. cit., apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

[10] „Clasa care a creat Statul în legătură cu ideea natională, prin mijlocirea democratiei; clasa care a creat cea dintâi domnie în munții Argeșului, clasa aceasta tărănească era, fără îndoială liberă. […] Cu oameni neliberi nu se întemeiază o tară, cu oameni neliberi nu se apără o tară și cu oameni neliberi nu progresează o tară.” (Nicolae Iorga, Doctrina naționalistă, Institutul Social Român, Fundația Carol I, 10 decembrie 1922).

[11] Cornelia Rada, Sat devălmaș, în Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

Sursa foto: Kurt Hielscher, album de fotografie, Romania anilor ’30

Scurtă prezentare a Școlii de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

5 Comments

Scoala Gusti Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta,%0Aaşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăil%0A

Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

În perioada interbelică, prestigioasa Școală de Sociologie de la București, fondată de profesorul Dimitrie Gusti, a inițiat cercetări de amploare și aprofundate cu privire la satul românesc, a căror certă valoare este recunoscută pe plan internațional. Potrivit prof. dr. Ilie Bădescu[1], înființarea Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti a avut loc și cu participarea a două personalități reprezentative ale științelor sociale din vremea la care ne referim, istoricul Vasile Pârvan și marele economist Virgil Madgearu, iar data apariției școlii a coincis cu data nașterii statului național român întregit (Institutul Social Român a fost creat în 1918). Școala a fost însă desființată în 1948, în urma instalării regimului comunist, care a aruncat în temniță reprezentanți de marcă ai școlii gustiene (printre care Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția, care au fost martirizați).

Printre membrii și colaboratorii școlii gustiene se numără iluștri sociologi, etnologi, folcloriști, câteva nume valoroase fiind Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Golopenția, Ernest Bernea, Ion I. Ionică, Vasile V. Caramelea, Ion Conea, Gheorghe Focșa, Mihai Pop, Xenia Costaforu, Valer Butură, Ovidiu Bârlea. Dimitrie Gusti a pus bazele metodei monografice de cercetare, axate pe cunoașterea integrată a unităților sociale, pornind de la analiza unităților mici, precum satele și orașele, până la cele mai mari, precum regiunile, şi propunându-și să ajungă, în final, la o „știință a națiunii întregi” (este acordată prioritate unităților sociale: familie, sat, oraș, stat, națiune). Cercetarea s-a concentrat însă mai ales pe monografiile rurale (satele fiind „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”, D. Gusti), aducând o contribuție fundamentală în domeniul sociologiei rurale românești.

Metoda presupunea o abordare multidisciplinară și completă a unităților și fenomenelor sociale, vizând cadrele și manifestările vieții sociale și conexiunile dintre acestea. Societatea, înțeleasă ca un tot autonom[2], este alcătuită din formele de activitate ale voinței sociale, reprezentate, pe de o parte, de manifestările spirituale și economice (constitutive) și, pe de altă parte, de cele etico-juridice și politico-administrative (regulative), manifestări care sunt condiționate de patru cadre: cosmologic și biologic (cadre naturale), psihic și istoric (cadre sociale)[3]. Aceste cadre nu determină în mod mecanic societatea, care poate reacționa asupra lor prin propriile manifestări.

Cadrul cosmologic se referă la mediul geografic, la modul cum este așezat satul și cum îl influențează teritoriul în care este situat (munți, ape, drumuri etc.), la bogățiile solului; cadrul biologic: numărul populației, structura biologică a populației și starea ei de sănătate (alimentație, igienă etc.); cadrul istoric: trecutul satului, originea și evoluția comunităților etc.; cadrul psihic: sentimentele morale și religioase, atitudinea față de datini și obiceiuri, față de inovații etc.

În planul manifestărilor, exemple de manifestări economice sunt: modul în care oamenii își produceau și procurau cele necesare traiului, standardul de viață materială, comerțul etc.; manifestări spirituale: concepțiile despre viață și lume, educația, gustul pentru frumos, activități culturale etc.; manifestări etico-juridice: normele morale și legale, instituțiile juridice, reguli de reglementare a conflictelor etc.; politico-administrative: partide și grupări politice, conflictele dintre ele, modul cum se raportau oamenii la acestea și cum participau la treburile comunale, preferințele politice, tendințele conservatoare și cele înnoitoare, forme de organizare și administrare etc.

Dimitrie Gusti respinge modalitatea reducționistă de explicare unilaterală a realității sociale – metodă care stabilește relații de subordonare între cadrele și manifestările de viață ale unei unități sociale –, considerând că acestea „există, se dezvoltă și se determină toate deodată, adică paralel”[4], printr-o relație de interdependență, ceea ce asigură echilibrul unităților sociale. Prin urmare, societatea este văzută ca o totalitate, care nu poate fi redusă la una sau la mai multe dintre părțile ei componente; acest fapt ar genera dezechilibre în plan social (de exemplu, subordonarea manifestărilor spirituale, etico-juridice și politico-administrative față de cea economică reprezintă o concepție parțială, reductionistă) și poate avea drept consecință chiar distrugerea societății.

Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, H.H. Stahl în faţa hărţii satului, înconjuraţi de ceilalţi monografişti  (Drăguş 1929)

Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, H.H. Stahl în faţa hărţii satului, înconjuraţi de ceilalţi monografişti
(Drăguş 1929)

Echipe de studenți și de specialiști aleşi pentru fiecare cadru și manifestare (economiști, geografi, medici, demografi, etnografi, psihologi, juriști etc.), coordonate de Gusti (care a fost, după Nae Ionescu, cel mai mare profesor și îndrumător al tineretului român din interbelic), efectuau campanii monografice de teren, care constau atât în cercetarea sociologică amănunțită a comunităților rurale, cât și în intervenția în social, urmărindu-se soluții pentru ridicarea satului românesc. Campaniile de intervenție comunitară se axau asupra a patru teme principale ale vieții sătești: cultura muncii (economie), cultura minții (educație), cultura sănătății și cultura sufletului (viața spirituală).

Pe parcursul activității școlii gustiene, au fost monografiate 626 de sate, orașe și regiuni, au fost organizate 5000 de case culturale și peste 500 de școli tărănești[5]. Alte realizări notabile ale Școlii sunt înființarea Muzeului Național al Satului și editarea monumentalei lucrări Enciclopedia României, în 4 volume. Prima monografie sociologică rurală bazată pe sistemul gustian al cadrelor și manifestărilor a fost realizată în 1925 la Goicea Mare (județul Dolj). În 1938, A. Golopenția, H. H. Stahl și T. Herseni au constatat că proiectul monografierii integrale a celor 15000 de sate din țară în scopul alcătuirii „sociologiei națiunii” este irealizabil. În locul monografiei de sate izolate, cercetarea s-a îndreptat către monografii regionale, centrate pe anumite probleme-cheie din plan social. Au fost experimentate noi tehnici, fiind folosite cu precădere metodele statistice și metoda tipologiilor de sate, în vederea alcătuirii Atlasului social și a Hărții sociologice a României.

Erau efectuate mai ales două tipuri de cercetări: 1. Monografii cu sate-pilot (intensive, prin alegerea unor sate și regiuni tipice și delimitarea regiunilor în funcție de tema de cercetare aleasă), realizate în Țara Vrancei (cu satul-pilot Nerej), în Țara Oltului (cu satul-pilot Drăguș), în nordul județului Gorj (cu satul-pilot Runcu), în Câmpulung Moldovenesc (Fundul Moldovei), în Ținutul Codrului (satul basarabean Cornova). Henri H. Stahl și-a ghidat cercetările după criteriul regionalizării istorice, selectând sate arhaice, din provincii istorice diferite, în special cele reprezentative pentru un tip de ruralitate tradițională existentă din vremuri străvechi, pentru un mod de viață țărănească autonomă, care era pe cale de dispariție. 2. Cercetarea regiunilor fără sate-pilot, prin realizarea unor monografii sumare a așezărilor din cadrul acestora, reprezentative fiind cele întreprinse, în 1939, în plasa Dâmbovnic din județul Argeș (efectele capitalismului și ale economiei de piață se resimțeau mai acut în satele din această zonă, care se aflau în aria de influență a Bucureștiului)[6].

În 1939, Dimitrie Gusti a inițiat Legea serviciului social, care prevedea participarea intelectualilor de toate specialitățile la stagii obligatorii „în folosul cunoașterii și înălțării patriei”[7], fiind, pentru prima dată în lume, legiferată cercetarea sociologică îmbinată cu practica socială de teren și cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti considera că sociologia nu se reduce la observarea riguroasă a realităților și fenomenelor sociale, ea implică și adoptarea unei poziții etice față de aceste fenomene[8] și încercarea de a îmbunătăți, prin implicare și acțiune socială în sensul realizării unor reforme în domeniile importante, starea națiunii (necesitatea de a răspunde „intereselor generale și permanente ale națiunii”), în acest sens fiind nevoie și de o „largă colaborare între științe”.

Școala de sociologie monografică înființată de Dimitrie Gusti, „cea mai teribilă scoală de energetism național”, cum o numește profesorul Ilie Bădescu, ne-a lăsat, prin munca titanică a reprezentanților ei, o moștenire neprețuită, prin care România a câștigat un loc important în istoria universală a sociologiei. În aceste vremuri de disoluție intensă a identităților naționale, avem datoria, mai mult ca oricând, să o cercetăm și să o valorificăm, cu atât mai mult cu cât ne poate fi călăuză nu numai către recuperarea memoriei și a identității, dar și către un viitor demn al națiunii noastre.

Sursă imagini: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Autor: Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc (Partea I, Partea a II-a)

Note:

[1] Ilie Bădescu, „Școala Gusti: universlitatea paradigmei gustiene a sociologiei rurale”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2009, pp. 55-61.

[2] Dimitrie Gusti definea societatea drept „totalitatea autonomă a indivizilor, ce trăiesc laolaltă și depun ca manifestări de voință o activitate economică și una spirituală, reglementate etico-juridic și organizate politico-administrativ, condiționate de cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic și cadrul istoric” („Paralelismul sociologic”, în revista Sociologie românească, anul 2, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937, p. 382).

[3] Pentru o prezentare mai detaliată a cadrelor și manifestărilor, v. Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, cap. „Concepția sociologică”.

[4] Dimitrie Gusti, art. cit. V. și Maria Larionescu, „Integralismul sociologic al Școlii de la București”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), op. cit., pp. 35-54. Și Cristian Medelean, „Dimitrie Gusti: Legea paralelismului sociologic”, https://medelean.wordpress.com/2012/11/07/dimitrie-gusti-legea-paralelismului-sociologic/.

[5] Ilie Bădescu, Tratat de sociologie rurală, p. 57.

[6] Pentru mai multe detalii referitoare la metoda monografică de cercetare, v. „Monografia sociologică”, în Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 318-328.

[7] „Este timpul să începem munca temeinică de cunoaștere a țării. Căci a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi. Știința națiunii este știința patriei” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale, 1934, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 219).

[8] Crezul său fundamental era acela că „Ceea ce face ca o națiune să se mențină și să se înalțe este forța morală, rezumată în cea mai concentrată formă a conștiinței sociale, în ideea de Patrie” (Sociologia războiului, 1915, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 219).

%d bloggers like this: