Home

About

poza FB

IMG_1843cr 

Nume: Irina Bazon

cărţi preferate: Dostoievski: Idiotul, Demonii, Însemnări din subterană, Frații Karamazov, Amintiri din casa morților, Crimă și pedeapsă; Franz Kafka: Procesul, Castelul; George Orwell – 1984, Aldous Huxley – Vajnica lume nouă; I. D. Sîrbu,  Adio Europa;  Nikolai Berdiaev: Un nou Ev Mediu, Filozofia lui Dostoievski; Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare; Guy Debord, Societatea spectacolului; Vladimir Bukovski, Uniunea Europeană… O nouă URSS?; Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii; Daruind vei dobândi; Dumitru Stăniloae, Națiune și Creștinism; Dumitru Staniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român; Pr. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatică ortodoxă; Pr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și mistica; Sfânta Treime sau la început a fost iubirea; Parintele Gheorghe Calciu, Fiti jertfelnici!; Ne vorbeste parintele Iustin (interviuri cu Parintele Iustin Parvu); Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău ; Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu; Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale; Sfântul Nectarie Din Eghina, Un portret al omului; Sfântul Nectarie Din Eghina, Cunoaşte‑te pe tine însuţi sau Despre virtute; Sorin Dumitrescu, Noi și icoana,  Pr. Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferica; Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului; Pr. Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii si omul inceputurilor; Henri de Lubac, Drama umanismului ateu;  Mitrop. Antonie de Suroj, Taina iubirii; Mitrop. Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Jean-Claude Larchet, Despre iubirea crestina; Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane; Virgiliu Gheorghe, Stiinta si razboiul sfarsitului lumii; Virgiliu Gheorghe, Pornografia – Maladia secolului XXI; Ioan Vladuca, Pagini din istoria neamului romanesc; Ioan Vladuca, Dictatura pseudo-stiintei; Lazar Puhalo, Teologia vie in ortodoxie; Savatie Bastovoi, Intre Freud si Hristos; Parintele Arsenie Boca, Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi; Valeriu Anania, Memorii; Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos; Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise; Fericiţi cei prigoniţi – Martiri ai temniţelor româneşti (album editat de maicile de la Manastirea Diaconești); Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată; Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării; Ion Gavrila Ogoranu, Brazii se frang, dar nu se indoiesc; Alexandr Soljenitin, Arhipelagul Gulag; Alexandr Zinoviev, Fenomenul occidentalismului; Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman; Indemn la simplitate; Ernest Bernea, Meditații filosofice; Lucian Blaga, Spațiul mioritic; Mircea Vulcanescu, Dimensiunea românească a existentei; Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii; Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei; Simion Mehedinți, Altă creştere – Şcoala muncii; Henri H. Stahl, Civilizatia vechilor sate românești; Costion Nicolescu, Elemente de teologie țărănească; Iuliu Zanne, Proverbele românilor; I. Oprișan – Troițe românești. O tipologie; Alexandru Paleologu, Bunul-simt ca paradox; Mostenirea crestina a Europei; Mihai Eminescu, Scrieri politice; Nicolae Iorga, Istoria românilor; Nicolae Iorga, Evoluția ideii de libertate. Lecţii la Universitatea din Bucureşti; Vasile Parvan, Getica; Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman; Ilie Badescu, Cu fața spre Bizanț; Sociologia eminesciană; Taranii si Noua Europa; Viata si moartea in satul romanesc; Ilie Bădescu, Sincronism european și cultură critică românească (occidentul, imperiile și românii în marea tranziție); Ion Varlam, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirarii;  Ovidiu Hurduzeu: Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Unabomber – profetul ucigaș; Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, A Treia Forță: România profundă; Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici – Măsura vremii: îndemn la normalitate; Dan Puric, Cine suntem; Omul frumos; Mircea Platon, Cine ne scrie istoria; Mircea Platon, Constiinta nationala si statul reprezentativ; Mircea Platon, Ortodoxia pe litere; Virgil Madgearu – Agrarianism, capitalism, imperialism (1936); Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate; Paul Gottfried, Mișcarea conservatoare;  Paul Gottfried – Multiculturalism and the Politics of Guilt; Hilaire Belloc, An Essay on the Restoration of Property; The Servile State; E. F. Schumacher, Small is Beautiful. Economics as if People Mattered; John Medaille, Spre o piață cu adevărat liberă; K. G. Chesterton, What’s Wrong with the World?; A treia forță: Economia libertății. Renașterea României profunde (editori: John Chrysostom Medaille, Ovidiu Hurduzeu)…

filme: Andrei Tarkovski: Andrei Rubliov, Călăuza, Oglinda, Solaris, Sacrificiul; Pavel Lungin, Ostrov; Andrei Waida, Katyn; Nikita Mikhalkov – 12; Nikolai Dreiden – Pridel Angela (Capela ingerului); Vladimir Khotinenko – Preotul (2009); Klaus Härö, Scrisori către părintele Jacob; Fritz Lang – Metropolis; Barry Levinson – Wag the Dog; Sidney Lumet – Network (1976); Ferma animalelor (1954); Terry Gilliam – Brazil; Stanly Kubrick: Portocala mecanică; Michael Radford – 1984; Florian Henckel von Donnersmarck – Viețile celorlalți; Roberto Benigni – La Vita e Bella; Roman Polanski – Pianistul; Frank Darabont – Închisoarea îngerilor; Clint Eastwood – Gran Torino; Alexandru Solomon – Kapitalism – reteta noastra secreta; Food Inc.; Argentina’s Economic Collapse; Povestea sovietelor; Pavel Lungin – Tarul; Memorialul durerii, Nicolae Margineanu – Binecuvantata fii, inchisoare; Andrei Negoiţă Zagorodnâi – “7 Cuvinte – Povestea unui biruitor: Gheorghe Calciu”.

interese: teologie, istorie, economie, politica, pian, poezie.

Nichita Stănescu. Poezia ca aventură ontologică (2009)

Corectitudinea politică. “Religia” marxistă a noii ordini mondiale

Poezii; poezii.ro

Articole și recenzii:

Lupta pentru regenerarea neamului

Nici eu nu sunt Charlie!

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate

Un nou Ev Mediu

Pentru o revenire la firesc: BUNUL-SIMŢ CA PARADOX

Ronald Reagan despre distributism

Revenirea la istoria vie

Revenirea la istoria vie – II

Falsa independenţă şi viaţa ca produs

Falsa independenţă şi viaţa ca produs – II

În vidul fragmentelor…

Libertatea ca tindere spre muzică. Reflecții despre muzică și libertate

Veriga, rețeaua și spațiul gol

Importanta gandirii teologice

Modelul economic falimentar si decaderea invatamantului

Lady Gaga si “eutanasierea” României

Întreprinderile de tip cooperatist

Revoluţia franceză şi creştinismul occidental

Un model de distributism: Grameen Bank

Despre importanta restaurarii familiei traditionale

Muzeul Țăranului Român, părtaș la propaganda homosexuală. Despre „muzeografia mărturisitoare” a lui Horia Bernea și sacrilegiul la adresa memoriei sale

Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea iubirii

Iubiţi ţăranul român, purtătorul crucii! / Pungeşti – cel mai brutal atac din istorie împotriva satului românesc

Europa trebuie să fie „o simfonie, și nu o cântare omofonă”. Despre pericolul subminării fundamentelor creștine ale Europei

De ce are nevoie poporul român de o Constituție reprezentativă?

Scurta prezentare a Școlii de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

Despre tehnologie. “Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor”

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti (I) – „A cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi”;  Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti(II)

Scoala nu-si mai propune formarea unor oameni intregi, ci “competente”, oameni asimilabili

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

Consecințele îndepărtării de firescul tradiției. Casa țărănească și casa modernă

Când vom învăța din nou să dăruim

Trei sonate pentru pian de Domenico Scarlatti si cateva ganduri despre arta

Nepăsarea românilor

Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noastre

Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creştină

Troițe închinate eroilor neamului

Bisericile de lemn, simbol al geniului popular românesc și al unității neamului

„Casa ţărănească apărea umanizată”. Calitățile obiectului tradițional

Geneza satului românesc

Geneza satului românesc (II)

Alcătuirea vechilor sate și morfologia perimetrelor sătești

Originea străveche a hotarelor sătești. Cazul Vrancei

Semnificații ale satului și clasificarea așezărilor rurale românești

Romanians who inspire: The Romanian Treasury team/ Echipa Tezaur Românesc (interviu)

Semnificația apei și fântâna ca simbol sacru în viaţa tradiţională românească

Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

Luna “Nymphomaniac” la sala “Horia Bernea” a Muzeului Țăranului Român

De ziua unității naționale, să ne amintim ce ne unește

Țăranul român și legătura sa cu cerul şi cu pământul. Despre frumuseţea sufletului ţărănesc, țăranul ca om al rădăcinilor şi distrugerea lumii sale – pe Rost Online

Traduceri:

IPS Lazăr Puhalo, Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă

Corectitudinea politică. “Religia” marxistă a noii ordini mondiale

Jamie McDonald – Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

John Medaille, Spre o piață cu adevărat liberă

Edward L Bernays, Propaganda

Samuel Francis – Doctrina paleoconservatoare

John Chrysostom Medaille – Povestea a două bănci

Keith Windschuttle – Desfiinţarea istoriei: Cum ne distrug trecutul criticii literari şi teoreticienii sociali

Daniel J. Mahoney – 1968 şi sensul democraţiei

Raymond V. Raehn – Rădăcinile istorice ale „Corectitudinii Politice”

Roger Kimball – Desființarea istoriei: de ce este relativismul greșit

Phillip Blond – Societatea destrămată

Allan Carlson: Economia centrată pe familie

Declinul familiei și criza economică

Roy F. Moore – Despre distributism, socialismul marxist și capitalism

John Medaille – Distributismul și economia politică

„Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“/ John Médaille, despre un sistem bancar distributist

Hilaire Belloc – Eseu asupra restaurării proprietății

Wendell Berry: Modelul agrarian si industrialismul;

Wendell Berry: Ce contează? Economia pentru o bunăstare nouă (fragment)

Despre democraţie şi regi

Atingerea lui Midas. De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă?

Cum ne fac supermarketurile mai săraci?

John Medaille: Vor exista zombi?

George Friedman: Criza din Europa, mai mult decât o criză financiară

Revolutia din Islanda: Aflati cum au fost învinși bancherii prin democrație participativă

Minciunile democratiei si limbajul lor perfid

Capitalism, marxism și distributism

Corectitudinea politică sau noul chip al totalitarismului. Interviu important cu paleoconservatorul Dr. Srdja Trifkovici

Pledoarie pentru căsătorie

Paleoconservatorii americani William S. Lind și Pat Buchanan, despre Rusia lui Putin

Care este miza din Ucraina – Un război civil teribil, cu implicații globale

„Unica salvare” propusă de Ludwig von Mises

Corporațiile, aliate de nădejde ale activiștilor pentru “căsătoriile” homosexuale

Quo Vadis, America?

Se foloseşte SUA de ONG-uri pentru a submina regimurile din întreaga lume?

Articole pe site-ul Tezaur Românesc:

categorii: Pagina principalăIstoria satelor românești; Arhitectură țărăneascăDuhul locuinței româneștiCreștinism; Credință și tradiții > Vorbe de duh>Proverbe, Basme și legendeRepere – Mari RomâniTezaur Românesc – versiunea în englezăThe Spiritual and Social Significance of the Romanian Peasant House

19 Comments (+add yours?)

  1. Cristian
    Sep 23, 2009 @ 07:56:51

    INTERESANT tot ce am citit pe aceasta pagina de blog. Ce m-a adus aici a fost dorinta de a cunoaste cat mai multe pareri despre scrierile lui Nicolai Berdiaev. Acum citesc Originile si sensul comunismului rus – si as fi fost interesat de parerea altora despre aceasta opera.
    S’auzim de bine.

    Reply

  2. mihaescu calin
    Jan 31, 2010 @ 21:05:15

    nu exista comunism rus… http://www.youtube.com/watch?v=dORz1G6dQI8
    cum nu exista nici comunism romanesc

    Reply

  3. mihaescu calin
    Feb 01, 2010 @ 19:32:27

    ca sa fiu mai explicit, iata aici un text in care Aleksandr Dugin explica niste subtilitati ale istoriei recente, din perspectiva carora notiunile “comunism”, “nazism”, “democratie” isi pierd sensul: http://evrazian.wordpress.com/2008/09/16/marele-razboi-al-continentelor/

    Reply

  4. Alex
    Feb 21, 2010 @ 18:29:33

    Frumos! Mult succes în continuare!

    Reply

  5. laurentiu
    Aug 03, 2010 @ 19:43:43

    impresionant!
    felicitari!

    succes in continuare!

    L.

    Reply

  6. Florin Georgescu
    Oct 24, 2010 @ 03:56:10

    Pare interesant.. In sfarsit un blog decent. O sa fi recomandarea mea catre ONBR (Organizatia Nationala a Bloggerilor din Romania).

    Reply

  7. Razvan Ascanio
    Dec 05, 2010 @ 04:02:18

    Excelent blog, foarte bine structurat. Articolele sunt prezentate si dezvoltate intr-o maniera profesionista ! Felicitari pentru activitatea desfasurata in domeniul economic si in absolut toate domeniile in care v-ati implicat ! Sunteti o adevarata profesionista, domnisoara Bazon !

    Reply

  8. emil
    Apr 03, 2011 @ 15:29:31

    un blog frumos… felicitari! articole care m-au stimulat intelectual am gasit recent si pe http://doxosophia.wordpress.com/

    Reply

  9. George Sauciuc
    Dec 27, 2011 @ 17:00:06

    Felicitari pentru activitatea ta! Regret ca te-am descoperit tarziu.

    Reply

  10. cerul_meu_senin
    Apr 21, 2012 @ 15:17:58

    Minunat blog, interesante articolele! Dumnezeu sa te binecuvinteze si sa-ti tina darul!

    Reply

  11. cerul_meu_senin
    Apr 21, 2012 @ 15:19:54

    Minunat blog, interesante articole! Dumnezeu sa te binecuvinteze si sa-ti tina darul!

    Reply

  12. julienmatei
    Sep 16, 2012 @ 12:31:31

    Interesant – am vazut ca ai intrat pe blogul meu. Poate dialogam

    http://julienmatei.com/2012/09/16/soul-and-science/

    Reply

  13. Nastase-Filipescu Radu Kassian
    Jan 20, 2013 @ 05:13:51

    Minunat! Dar eu cred ca este “Regasirea frumoasei pierdute”😉 Superb si fundalul asta de caiet😀 am impresia ca noua, scriitorii ne cam plac caietele si pixurile asa..mie imi vine sa la mananc sincer ;;)

    Reply

  14. Prima reacție a mai multor O.N.G. – uri cu privire la participarea M.Ț.R. la o acțiune de propagandă homosexuală | † DOAR ORTODOX †
    Feb 01, 2013 @ 22:27:25

  15. melkool
    Jul 08, 2013 @ 14:19:20

    foarte frumos blogul tău, Irina!🙂 mă bucur să aflu că mai există persoane decente, pasionate de istorie, teologie, poezie, de tot ceea ce înseamnă cultură și care își mai iubesc țara și tradițiile!…😛 sunt nou în blogosferă, mi-am făcut blog abia ieri, dar mi-ar plăcea să-l vizitezi într-o zi și să-mi spui ce părere ai!😉

    Reply

  16. MAAT-HAC
    Sep 21, 2013 @ 12:55:21

    sâmbătă, 7 noiembrie 2009
    Pamfletul, de Tudor Arghezi (extras)
    Oroarea de a tăcea cât mai puţin, fără obligaţia de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţionarea unui vocabular care împacă toate cerinţele perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă. Ca şi atunci când ar avea ceva de spus, domnul care nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debitului său toate mijloacele oratorului şi ale tribunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu pumnul în pupitru, rânjetul, apelul cu braţele la ceruri. (…)
    Singurul cusur al domnului care grăieşte consistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facultatea pământului călcat de multe picioare: de-a face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin aparatul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd noimele şi figura, nu mai scapără din cremenea lor şi ajung să intre în concertul scârţîiturilor, al pocniturilor, al târşâielii, degradării pentru neantul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
    Vocabularul acestui protocol, pe lângă cuvintele pe care le strică, pe toate, îşi alege predilect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales cuvintele lipsite totdeauna de un sens. Acestora le dă un ton, cu aerul suficient că le deschide o perspectivă, măritându-le cu mirii absenţi ai unor intenţii inconsistente. (…)
    Prin mâinile unor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandulară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tratament, originea exactă a marelui sentiment al tâmpeniei monumentale? Probabil, va veni şi ziua când, graţie unui ac lat, împlântat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţaţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
    Până atunci, pamfletul săvârşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile vieţii sociale, opera lui de învigorare.

    Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
    De obicei personajele care fac obiectul unui pemflet, la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşte trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai este nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pamfletar – şi “pamfletar” este mai rău decât “asasin”. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe când un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urât; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
    Un asasin – nu este aşa? – omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poţi afirma că într-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte – vorba vine – măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private, se leagă de chestiunile politice, nu-i convine azi una, mâine alta, ţine condica dregătoriilor, vorbeşte cu statul fără ruşine. În rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-l priveşte, şi cu cât l-o privi ceva mai puţin, cu atât stăruie mai mult. (…)
    Într-adevăr, totul până la pamflet. Dar lăsând de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea.
    Pamfletul este un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul din răspăr. (…)
    Orice personaj care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicol prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă: condeiul se vâră aci şi scobeşte lărgind, poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdilat în punctul convenabil.
    Ca să-şi atingă scopul, pamfletarul trebuie să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul; el lucrează în adâncime, cu intuiţia şi cu imaginea. Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoare sau cu fierăstrăul bijutierului.
    Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. (…)
    Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul feumos animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preţul obiectelor de artă – şi-i lectura cea mai plăcută. (…)
    Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii.

    (apărut în revista Lumea la 18 ianuarie 1925,
    şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979
    “Tudor Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.
    De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații. Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. În 1943, sub genericul “Bilete de papagal” (ziarul “Informația zilei”) publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul “Baroane”, în care îl atacă pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.
    Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.
    Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.
    Interdicții și reabilitări
    În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un “urât mirositor vocabular”. Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor. După 10 ani de recluziune şi respingere, în perioada 1952 – 1967 poetul va fi „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani;ultimii ani ,a fost nevoit sa colaboreze cu autoritățile să scrie poezii sociale pe placul acestora.”
    Baroane, de Tudor Arghezi
    Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
    Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
    Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
    Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
    I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
    Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
    Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
    Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…

    Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
    face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979
    Masinăria falică
    Scânteia (1944-1950)

    Violul ideologic. Un trup frankensteinian: sira spinării, pumnii si creierul. Priapismul Partidului unic. Sex-appeal muncitoresc si femeia-comisar
    Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a demarat din 1944, de când si-a început aparitia legală, o adevărată campanie belică împotriva asa-zisilor “dusmani ai poporului” (acestia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi si mosieri, ofiteri de carieră, ziaristi, universitari, ingineri, industriasi si orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus cu forta). Masinăria a functionat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici si ideologia care îl anima (împreună cu Partidul care îl tutela) rîvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-si legitima inclusiv visceral atacurile. Astfel, insistenta pe denumirea de “organ al Comitetului Central al P.C.R.” trimite la un machism fortat si insidios care are ca scop corporalizarea agresivă a Scânteii, aceasta actionînd ca un “falus” al Partidului. “Falus” care implantează noua ideologie si încearcă să fecundeze astfel matria românească si poporul, chiar dacă printr-un viol. Fireste, explicitarea unui ziar de a fi “organ” al unei formatiuni politice nu este o inovatie comunistă (ci tine de traditia subintitulării unei gazete care se doreste a fi element de propagandă în orice timpuri), dar odată cu Scânteia, virilizarea gazetei primeste sensul unei demonstratii de fortă. Dar tendinta de corporalizare nu se opreste, aici, ci continuă: despre clasa muncitoare se repetă obsesiv în discursurile ideologice ale epocii că este “sira spinării a tuturor fortelor democratice” sau “pumnul de fier al unitătii si fortei”, “creierul” acestei făpturi frankensteiniene fiind alcătuit dintr-un cvintet (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Petru Groza, cel din urmă mai mult om de paie; figura lui Gheorghiu-Dej nu este încă exaltată în anii pe care îi vizează analiza mea) sau dintr-un triumvirat (“Ana, Luca si cu Dej bagă spaima în burgheji” suna un slogan la modă). Ce ni se mai spune în titlurile si leitmotivele din Scânteia pedalează, de asemenea, pe ideea de masinărie falică violatoare: căci P.C.R. “se căleste si se întăreste” atunci cînd procedează la arestarea “dusmanilor poporului”, chiar si atunci cînd acestia fac parte din propriile sale rînduri. S-ar putea spune, mentinînd simbolismul sexual, că Partidul Muncitoresc sau Comunist din România suferă de un fel de “priapism” rezultat din demolarea dusmanilor săi externi si interni, că vigilenta sa si “opera de luminare a muncitorimii” cu precădere îi mentin virilitatea. Ministrul Justitiei din primii ani ai comunismului românesc, Lucretiu Pătrăscanu, va afirma ritos la un moment dat că Tribunalul poporului a devenit o “fiintă adevărată” odată cu Legea pentru urmărirea si sanctionarea vinovatilor de dezastrul tării si de crime de război. Si, astfel, făptura aceasta ideologică este construită si confectionată, are trup (organe sexuale, sira spinării, pumni, creier), o piele de împrumut (comunismul), dar nu are nici inimă, nici suflet: ea se dovedeste a fi un boxer violator, apt să-i distrugă orbeste, mecanic, pe “dusmanii poporului”. În putinele desene stilizate cu muncitori, pe care Scânteia le publică, acestia apar atletici, cu alură de culturisti ori stripeuri mai degrabă, semn că inclusiv grafic se mizează pe un “sex-appeal” herculean al reprezentantilor clasei celei mai favorizate, teoretic, de comunism. Într-un număr din Scânteia anului 1950 apare stilizat pe prima pagină, într-un portret hiperbolic, un muncitor vînjos, cu un picamăr urias; el are chipul radios, satisfăcut parcă de “violul” colectiv împotriva “dusmanilor poporului”. Femeia comunistă, în schimb, este desexualizată si defeminizată, si de aceea ea nu va fi vizată de “violul” efectuat de Partid. În ce o priveste pe Ana Pauker, aceasta este o femeie-comisar virilizată complet, de la trup la vorbă, asa încît ea trebuie percepută tot ca un bărbat angrenat în masinăria falică a Partidului. Se cuvine precizat, apoi, că fotografia cea mai mediatizată în Scânteia (pentru perioada 1944-1950) a vreunui lider comunist este aceea a lui Stalin (apoi a lui Gheorghiu-Dej si a Anei Pauker), arhetipul agresorului de la care liderii comunisti români se împărtăsesc cu o admiratie de ucenici rîvnitori.

    Infractori si lachei în cîrdăsie. Moarte trădătorilor! Satrapi si dihănii. Cioclii si strigoi
    Voi proceda, în cele ce urmează, la inventarierea limbajului violent instrumentat de comunisti prin ziarul Scânteia, pe categorii de termeni morali. Astfel, o primă categorie de termeni îi califică pe asa-zisii “dusmani ai poporului” în sfera imoralitătii infractionale. Acestia sunt “gangsteri”, “tâlhari”, “banditi”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiasi”, “borfasi”, “degenerati”, “potlogari”, “canalii”, “paraziti”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “snapani”, “jecmănitori”, “elemente necinstite”, “mână criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “triseuri”, prin această terminologie variată comunistii urmărind să-i consacre pe opozantii lor în toate categoriile infractionale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora. Presupusii “dusmani ai poporului” sînt, apoi, grupati într-o “sleahtă”, “tagmă”, “gască”, “cârdăsie”, “bandă”, “haită”, “clică” (reactionară), “hoardă” (a fiarei), “retele”, “detasamente ale urei si persecutiei sovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul si Tribunalul Poporului vor actiona “fără crutare”, “crunt”, preconizînd o represiune masivă împotriva presupusilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “dusmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reactiunii) si “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argatilor” (zelosi ai mosierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaborationistă a acestora. Această conditie de “pleavă a tării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzati “dusmanii poporului”: nimic mai simplu ca ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare si ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenti provocatori”, “diversionisti”, “reactionari”, “afaceristi”, “carieristi”, “complotisti”, “vânduti”, “Iude”, “farisei” (ai democratiei), “gheseftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiti fără patrie”. De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic si gregar, insistîndu-se si asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în conditiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial si ale refacerii ei după instalarea fortată a comunismului, cînd tara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalansă rîvnesc, si ele, să desăvîrsească degradarea umană a celor vizati, care sînt catalogati drept “nemernici”, “îngâmfati”, “înselători”, “nedemni”, “verosi”, “hrăpăreti, “vicleni”, “misei”, “mârsavi”, “infami”, “odiosi”, “hidosi”, “oribili”, “scelerati”, “fiorosi”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”
    Dezonorarea si umilirea lingvistică a “dusmanilor poporului” merge progresiv, de la conditia inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzatilor care devin “monstri”, “brute sângeroase”, “satrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care rânjesc” fiindcă sînt încoltite), “fiara crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat ca fiind “Sfinxul de la Bădăcini”. “Dusmanii poporului” sînt catalogati în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele si vlaga poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizînd aici, la nivel de mental colectiv, conditia de vampiri a celor incriminati; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sîngele fiind hrana predilectă a vampirului care, din această pricină, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “maresal sângeros”, de pildă. Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “dusmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (ca în basme si mituri), comunistii se doresc a fi mîntuitorii si salvatorii care ucid balaurul, adică niste eroi întemeietori, tocmai pentru că actiunea lor este una violentă si are ardoarea crimei întemeietoare. Iuliu Maniu este “Sfinx”, pentru că acuzatorii săi se doresc a fi în pielea lui Oedip. Dar, deoarece crima (oricît de întemeietoare s-ar dori ea) nu este legitimă, ci abuzivă si violatoare de lege, comunistii îndeplinesc, de fapt, functia unui monstru care uzurpă locul de drept al regelui uns si ales.

    Plagă, cloacă, pecingine. Putregai si puroi. Decrepitudine si descărnare

    Batjocorirea continuă printr-o altă dimensiune. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat “Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”, în care, printre altele, acuzînd pestilentialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sanctionează un “urât mirositor vocabular”. Acest lucru s-ar putea spune mai degrabă despre limbajul agresiv promovat de Scânteia împotriva “dusmanilor poporului”. Mai întîi, este speculată ideea de “plagă”, de molimă, “pecingine”, “cloacă murdară”, “dusmanii poporului” fiind purtători de “venin fascist” de obicei, drept care tara este “infectată” si infestată de otrăvitori (agentii “infectiei” fiind ziaristii legionari ori antonescieni, dar nu numai ei, ca “otrăvitori de suflete”, ci si universitarii “huligani” ca otrăvitori ai studentimii) si de “buruieni veninoase”. Iar si iar, mîntuitorii unei asemenea molime nu ar putea fi decît aceiasi comunisti cu rîvne oedipiene pervertite. Să vedem, însă, cum se manifestă “otrava” împroscată de ziaristii atît de blamati. Iată cîteva fragmente din articolul “Procesul a trei ziaristi fascisti” (ziaristi care, de altfel, s-au manifestat, o parte dintre ei, printr-un limbaj extrem de violent în perioada interbelică), semnat cu patos revolutionar de Horia Liman în Scânteia (An XVI, nr. 246, 1 iunie 1946):
    “Sunt cavalerii unui apocalips provocat cu cinism, metodic, după un plan scelerat, pentru un blid de linte sau un sac de aur. Cavalerii condeiului otrăvit n’au însă nimic interesant, ca înfătisare, la prima vedere. Intră toti – turmă – putin intimidati de perspectiva cea nouă ce li se oferă, lor, criminalilor… /…/ Trei huligani, trei amatori de spectacole sângeroase. Toti trei au incitat la crime, au aplaudat vandalismele săvârsite de elevii credinciosi ai scrisului lor, au rânjit la vederea ruinelor, a prăpădului provocat de propria lor explozie de ură si dementă. Sunt autorii morali ai dezastrelor pe cari le-au dirijat cu o voluptate neroniană, zi de zi, cu tenacitate diabolică. /…/ În jurul lor se deslusesc doar flăcări fluturate spre cerul întunecat, doar crime, doar dâre de sânge care nici o clipă n’au avut răgaz să se închege /…/ Numele trinitătii din boxă duhnesc a sânge. Infectează aerul si scârbesc”.
    Treptele agresiunii sînt parcurse ierarhic, ajungîndu-se la o conditie putridă a “dusmanilor poporului”: acestia sînt “găunosi”, “elemente descompuse”, “rămăsite” (adică resturi, ruine umane) intrate în putrefactie, revelate prin “putregaiul fascist” (sau “putregaiul moral al burgheziei”) si “puroiul legionar”, drept care poporul si Partidul simt, pe lîngă “nemărginita revoltă”, “scârbă si dezgust”. Limbajul coroziv legat de putrid este completat, în această retorică agresivă, de o dimensiune funerară ofensatoare, “dusmanii poporului” fiind considerati niste “cioclii ai proprietătii tărănesti”, “ramoliti si “strigoi” ori “paiate” (oameni goi, carcase). În editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…” din Scânteia (An XVI, nr. 519, 9 mai 1946), zugrăvirea acuzatilor din “procesul marii trădări” intentat lui Ion Antonescu si colaboratorilor săi atinge apogeul prin batjocorirea verbală si sublinierea decrepitudinii celor incriminati. Sugestia este aceea că, fiind “morti” din punct de vedere moral, ei pot fi ucisi fizic, fără ca nimeni să se simtă vinovat pentru aceasta, tocmai pentru că ar purta pe trup semnele mortii iminente, ale putrezirii de vii. Iată cîteva secvente ilustrative din acest editorial: “fetele lor, descărnate, livide ori pământii, brăzdate de sbârcituri cari nu sunt urmele unui travaliu al gândirii, ci pielea botită a cărnii unor trupuri din care a pierit tot ceeace constitue demnitatea si măretia unui om, credinta într’o ideie, fetele lor tremurătoare, crispate, căzute, cu buzele vinete, cu câte un rictus intermitent, de nevropati sau posedati, ca si calmul aparent al unora dintr’însii, este oglinda aceleiasi lipse de sperante”. Se sugerează că acuzatii sînt niste ipostaze ale omului degradat, niste stafii si “fosti oameni”, care au început deja să putrezească. Iată cîteva portrete intentionat construite pe ideea de decrepitudine: Constantin Pantazi (general) este o “figură caragialescă” dominată (ni se spune în transcrierea “Procesului Ion Antonescu” din acelasi număr al Scânteii) de un “bâlbăit dezgustător”; alt general, Picki Vasiliu, are “fata cenusie, la fel de descărnată, cu cărarea părului alb si rar, trasă dreaptă prin crestet, cu glasul mieros”; “gura îi joacă într’un tic nervos, tremurat spasmodic, involuntar, ca o expresie carnală a dezagregării materiei vii”; Traian Brăileanu este “stors, desarticulat, cu chelia semănată de peri cărunti, teposi, ca o perie tocită, cu gura stirbă din care cuvintele ies inconsistente, gelatinoase”; Ion Petrovicescu este “sbârcit si negru, cu gesturi iuti de nevăstuică sau de isteric”; alt acuzat, Busilă, are “aceiasi inconsistentă fizică a obrajilor căzuti”; Radu Lecca este “negru-vânăt la fată” (în extrasele din “Procesul Ion Antonescu” din acelasi număr al Scânteii, Radu Lecca este portretizat astfel: “Hidos, cu obrajii buhăiti si mâncati de vicii, Lecca îsi ascunde rapacitatea sub masca nesimtirii”); Eugen Cristescu are “ticul des al limbii scoase mecanic din trei în trei clipe, lingându-si masinal coltul drept al gurii”. După cum se vede, acuzatorii vizează să demoleze mai întîi aspectul fizic al victimelor degradate pînă la ipostaza de cadavre vii. O insistentă aparte este acordată gurii, chipului (ochilor aposi), cheliei si obrajilor, toate cele patru elemente dorindu-se a fi maculate de o senectute decrepită, dominată de o transpiratie cleioasă si de o buhăială pe care acuzatorii o doresc a fi porcină. Atunci cînd la stîlpul infamiei se află o femeie “dusman al poporului”, acuzatorii o maculează prin raportarea la conditia de tîrfă, chiar dacă termenul nu este folosit ca atare.
    Un text virulent împotriva lui Iuliu Maniu este semnat în 1946 (Scânteia, An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946) de Ion Călugăru, purtînd titlul “Mortul care le trebuie”. Autorul îi proiectează pe liderii partidelor istorice ca pe niste pensionari amatori si profitori ai înmormîntărilor, figura centrală vizată fiind, însă, asa cum am spus, a lui Iuliu Maniu care si înainte, si în timpul, si după procesul lui Ion Antonescu, a vorbit despre acesta ca despre un patriot.
    “În multe orăsele de provincie /scrie Ion Călugăru, n.n./ există câte un pensionar mititelut, plin de ticuri, năselnic, certăret, care mai mult tânjeste decât trăeste. Timpul trece pe lângă dânsul si îl înspăimântă parcă ar fi un torent. Molcome, risipite în negură sunt zilele târgovetilor, însă, pensionarul le simte repezite, nebunatece, ofense pentru dulcea lui bătrânete. Totusi, când dricarii drapează o casă si apar steagurile de doliu si dricul condus de cioclii în uniformă de diplomati, înfătisarea, umoarea bătrânelului ponosit se schimbă. Devine alt om, altă personalitate. /…/ S-ar putea spune că unica bucurie ce i-a mai rămas în cenusia-i existentă, marea lui preocupare este să participe la toate înmormântările.”
    Într-un alt text din acelasi an, Iuliu Maniu este înfătisat din nou în mod ofensator, decrepitudinea fiind subliniată în cazul său astfel: ni se spune că vorbele îi sînt o “pârâitură penibilă”, liderul Partidului National Tărănesc fiind “găunos” si “în pragul ramolismentului” (Scânteia, An XVI, nr. 582, 25 iulie 1946). Însusi directorul Scânteii, Miron Constantinescu, va încerca o maculare cu orientare postumă în editorialul său împotriva unei celebre familii liberale (Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946), încheindu-si textul cu o profetie ritoasă – “Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămăsitele familiei Brătianu/Care si-a clădit huzurul/Pe jaf, înselătorie si asasinat”. Criptocomunistii de după revolutia din 1989 în România îi vor urma tactica atunci cînd, la o demonstratie împotriva Partidului National Tărănesc Crestin-Democrat, îi vor trimite liderului acestuia, Corneliu Coposu (fost detinut politic timp de aproape două decenii în închisorile comuniste din România), ca dar, un sicriu.

    Colti si gheare. Mîrîituri. Cîini, lupi, reptile, viermi, sobolani.
    “A lichida” si variantele sale

    În sfîrsit, o ultimă mostră de vocabular agresiv prin care se încearcă impurificarea lingvistică a “dusmanilor poporului” este aceea a animalizării lor, nuantele fiind sugestive în acest caz. Prin bestializare, acuzatii erau implicit coborîti din nou în subuman, justificînd “arianismul” (fals al) omului nou încarnat de comunisti. Varietatea este destul de spectaculoasă, imaginarul lingvistic comunist rîvnind să găsească ipostaze animalice destul de abjecte si dezgustătoare: “dusmanii poporului” dotati cu “colti” si “gheare” erau declarati a fi “hiene” (speculantii), “lupi” (în haită), “câini turbati” (Ion Antonescu era adesea numit “câine rosu”; Mihai Antonescu este prezentat, la procesul care i se intentează, drept un “câine bătut” care tremură; se vorbeste, apoi, de trădătorii care “mârâie”; drept care se scandează “Jos laba murdară!”), “sobolani” (de pildă, generalul Picki Vasiliu are “ochi de sobolan”; cu altă ocazie, alti incriminati vor avea, în schimb, “ochi de peste”); cu un impact aparte era utilizată categoria reptilelor: “cameleoni”, “vipere” (în cuib; ziaristii antonescieni erau, de pildă, “vipere ale scrisului românesc”, “hitleriste” de obicei), “sopârle” (Radu Gyr era portretizat ca avînd un cap de sopârlă), “năpârci” (reactionare); un alt tip de “dusmani ai poporului” erau catalogati drept “plosnite” (“regale”); chiaburii erau considerati “corbii secetei” sau ai maselor populare; în sfîrsit, o ultimă categorie era aceea a “viermilor”, “limbricilor” (ziaristul Romulus Dianu este înfătisat ca un “limbric speriat”) si a “lipitorilor”. Iată acum cîteva mostre din articolul “Un vierme”, semnat de N. Corbu (în Scânteia, An XVIII, nr. 1263, 30 octombrie 1948), despre presedintele Partidului Social Democrat, Titel Petrescu:
    “Multi au si uitat de el – dacă l-au stiut vreodată. Trebue să răscolesti adânc prin putreziciuni, ca să dai de urma lui, târându-se la fund. Câte nu visase viermusorul ăsta! Să se facă dolofan, să crească, să se umfle si iar să se umfle, să ajungă mare, să se vadă sarpe. Viermele îsi agătase o lavalieră cu picătele si se înfoia în ea, asuda tinând discursuri – cu fiere că nu e ascultat – /…/ viermele se băga peste tot si în toate, se agita în sus si-n jos, că poate-poate îi pică si lui ceva – si se bâtâia de ciudă că nu-l ia nimeni în seamă. Un vierme ambitios. Titel Petrescu”.
    Cele din urmă ipostaze sînt cele mai abjecte (întrucît trimiterea este la o dimensiune anală, excrementială si putrefactă), prin ele încercîndu-se (pentru a cîta oară) justificarea represiunii împotriva “dusmanilor poporului” prin macularea lor totală. Morala sau, mai exact, antimorala este că unor “viermi” ai dreptul si poti să le faci orice.
    În finalul acestui studiu de caz, voi inventaria verbele agresive prin care ziaristii care semnau în Scânteia atîtau populatia împotriva “dusmanilor poporului” de toate categoriile, întrucît si în acest caz, functionează o ierarhie si niste trepte ale stigmatizării. Astfel, verbele a ucide si a extermina erau folosite rar. Într-o primă fază punitivă au fost folosite verbele moralizatoare a înfiera, a demasca (cu varianta a smulge masca de pe chip, întrucît “dusmanii poporului” erau suspectati de teatralitate), a încolti, a izgoni, a dispretui, a stigmatiza. A curăta era folosit în situatii de “deratizare” si igienă profilactică la nivel uman, ironic vorbind. Urmau, apoi, verbe care provocau durere fizică precum a lovi, a izbi si a smulge (“colti” si “gheare”), acestea fiind completate, la un nivel fizic si mai dureros, de a zdrobi si a strivi. În final, pedepsirea “dusmanilor poporului” era încununată prin verbele a stîrpi, a sfărîma, pentru ca ultima fază a extinctiei să fie redată prin a curma, a anihila, a nimici si, mai ales, a lichida. Reiese în mod limpede, din această însiruire verbală, că scopul final era distrugerea din rădăcini a făpturilor umane care intrau în categoria “dusmanilor poporului”. Dar pînă la capătul tunelului acestea aveau de parcurs destule trepte ale agoniei si umilirii.
    Post-scriptum:
    Jandarmeria culturală
    Am analizat anterior imaginarul lingvistic violent actionat împotriva “dusmanilor poporului” de către masinăria activistă comunistă din Scânteia. Voi seconda acest demers de analiza “tigăniei” sau “porcăriei” din viata literară, cum o numeste Tudor Arghezi, care s-a petrecut între scriitori, în primii ani de după invazia sovietică si instalarea fortată a comunismului în România. Mă voi ocupa, pe scurt, de felul în care scriitorii si ziaristii s-au spurcat între ei în functie de baricada pe care se aflau si de pe care combăteau. Dacă în 1944, o oarecare politete se mai simte în relatiile gazetăresti dintre scriitorii cu diferite orientări politice, începînd cu 1945, agresiunea verbală devine regină. Astfel de polemici dure si incorecte existaseră si în perioada interbelică ori în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Dacă autoritătile comuniste manifestă, la început, o oarecare retinere lingvistică în blamarea scriitorilor care nu erau convenabili, scriitorii si gazetarii însisi, actionati de Putere, nu se vor sfii să-si atace grosier colegii de condei. Multi scriitori vor fi incriminati: unii vor fi aruncati în închisori (agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o vor cunoaste ulterior), altii vor fi recuperati de comunisti ori chiar reeducati (ajungînd să scrie în stil proletcultist), altii vor fi izolati si interzisi pe perioade mai lungi sau mai scurte, altii vor încerca să supravietuiască decent sau printr-un colaborationism minim, altii vor trece oportunist si fătis colaborationist de partea Puterii[1]. Cele mai multe atacuri au loc în Scânteia, România liberă, Tribuna poporului, Contemporanul etc. Pe de altă parte, oficiosul Partidului National Tărănesc, Dreptatea, se va ambala, la rîndu-i, în atacuri verbale virulente, aceeasi gazetă (în 1946) propunînd în mod inspirat termenul emblematic folosit în acest Post-scriptum, pentru analiza de fată: acela de “jandarmi culturali” la adresa culturnicilor comunisti care încercau să dirijeze autoritar si discretionar si să sanctioneze, prin demolare, tendintele literare care nu conveneau. În general, între condeiele agresive de partea Puterii se remarcă Ion Călugăru, Ion Vitner, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Zaharia Stancu, Sorin Toma (fiul lui A. Toma, demolator al lui Tudor Arghezi fată de care comite un fel de regicid pentru a-si instaura tatăl uzurpator în rangul de poet national) si altii. Dar puseuri violente întîlnim si la Oscar Lemnaru, N. Carandino, Ion Caraion, Serban Cioculescu, Iorgu Iordan, unii dintre ei aflati de cealaltă parte a baricadei, cel putin pentru o perioadă, înainte de a dezerta la comunisti.
    Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare si slugărnicie. Sînt pusi la zid Emil Cioran si Mircea Eliade, C. Noica si Ion Barbu, Nichifor Crainic si Radu Gyr, dar si Lucian Blaga, acuzati fie de obscurantism, fie de misticism, fie de extremă dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu ideologia legionară). Ei sînt considerati a reprezenta “dezonoarea” scrisului românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti este taxat drept “creatură teutonă” si “bătrân huligan”, alti scriitori sunt catalogati “slugi naziste”, “agitatori fascisti”, “imperialisti”, “reactionari”, “contrarevolutionari”, “lachei odiosi”, “trântori”, “ploconiti”, “ciocoi”. Liviu Rebreanu (germanofil, în timpul războiului) este atacat postum în Dreptatea, de către N. Carandino, si incriminat ca trădător, în pielea lui Apostol Bologa care a intrat în Gestapo! Într-o altă fază sînt atacati Tudor Arghezi si George Călinescu, ambii rezistînd la început, ca, mai tîrziu, să fie înregimentati de regimul comunist. Registrul infractional este atasat incriminărilor de trădare, pentru a demonstra că scriitorii respectivi erau tarati si viciosi, cuvenindu-se a fi înregistrati în criminalitatea de drept comun: acestia sînt “răufăcători”, “huligani”, “satrapi”, “elemente nesănătoase si dusmănoase”, “lichele”, “banditi”, “sabotori” (termenii sînt seci si deloc spectaculosi, acuzatorii folosind clisee).
    Mult mai amplu si învăluitor este registrul care denuntă în scriitorii atacati niste “otrăvuri”, pentru a justifica ideea de demascare, epurare si pretinsă purificare care avea loc. Scriitorii respectivi sînt considerati “veninosi”, plin de pecingini, “ciuperci otrăvitoare”, promovînd “virusul retrograd” si demoralizant, “descompunerea formelor artistice” (de aici “decandentismul morbid”). Este vizată ideea de boală si de artă “bolnavă”, comisă de indivizi “găunosi”, “îmbâcsiti”, “dăunători”. Zaharia Stancu scrie acuzator despre cărtile de tip “ciupercărie” si “stârpiciune”, concentrîndu-se pe imaginea ciupercilor gălbui care ar reprezenta arta inamică la adresa noului regim. Anticariatele sînt considerate “focare de otravă”, întrucît ar promova cărtile scriitorilor fascisti si mistici. Dacă nu sînt otrăvitoare, atunci anumite gazete sînt acuzate de decrepitudine si caracter vetust: Revista Fundatiilor Regale (care rămăsese un bastion al literaturii neînregimentate) este proiectată în ipostaza unei “babe” sulemenite, de pildă. Atunci cînd nu sînt injuriati autorii, cele vizate sînt personajele lor, considerate a fi larvare, morbide, abjecte, monstruoase, decăzute, sterile, deformate. În alte cazuri, autorii însisi se autoflagelează; considerîndu-se “impură” si “becisnică”, Nina Cassian îsi va celebra exaltat si flagelator, într-un poem din 1945, autoreeducarea de viitoare stahanovistă a spiritului: “Unde să-mi scuip viermăraia dinlăuntru!”. Registrul putrefact acoperă ca o acoladă ceea ce s-a acuzat pînă acum: Ion Vitner demască “mlastinile pline de miasme” ale unui curent literar decadent, Nestor Ignat îl atacă pe Ion Barbu si poemul Uvedenrode, aducînd în discutie tehnica picturii cu fecale, Sorin Toma îl declară putrefact, licentios si mahalagiu pe Tudor Arghezi. Sînt folositi termeni precum “bălăceală”, “hîd”, “hidos”, “sordid”, care au rostul să pigmenteze acuzele aduse pînă acum. La nivelul bestiariului detectat între scriitori, cei incriminati sînt “sacali”, “cotoi călugăriti peste noapte”, “maimute” (imitînd arta occidentală), “câini” (care “latră”) ori “potăi” (cîini decăzuti, jalnici) si, fireste, “năpârci”. Ca jivine imunde, scriitorii vizati sînt acuzati de “colcăială” în beznă, prin cotloane; or, colcăiala stimulează reactia acuzatorilor de a-i nimici, dar nu oricum, ci prin strivire. Lumina, la rîndul ei, trebuie să orbească întunericul “bolnav”, locuit de aceste jivine, întrucît se doreste a fi o lumină cu functie de bisturiu, o lumină chirurgicală si deratizatoare, adică.
    Alteori, atacul este unul funebru si fiintial; Miron Radu Paraschivescu regretă, în 1945, că poetul Arghezi nu a murit la timp (făcînd parte “din galeria poetilor ce mor prea târziu”), iar, în 1948, Sorin Toma îl proiectează pe Arghezi în ipostaza unui cadavru căruia îi mai cresc unghiile si părul; tot în 1948, lui Alexandru Phillippide i se sugerează, ca retragere din viata literară, un cavou. Voi lua ca studiu de caz, în cele ce urmează, linsarea mediatică a lui Tudor Arghezi, care a fost menită să catalizeze anexarea poetului, mai tîrziu, la ideologia comunistă. În perioada 1945-1948, Tudor Arghezi este unul dintre cei mai atacati scriitori, într-un registru ritualic-abject. Mai întîi fiindcă el nu putea fi incriminat prin acuze simpliste ca “agitator fascist” sau “sabotor”, neputîndu-i-se fabrica un proces politic. Apoi fiindcă Arghezi sanctionase curajos, la început, abuzurile noului regim comunist instaurat. În al treilea rînd, fiindcă era un pamfletar redutabil, cu o vînă demolatoare invidiată de comunisti. De aceea, i s-au fabricat procese literare (dar cu miză existentială) într-o ierarhie pe care o voi prezenta concis aici.
    Atacul frontal vine în 1945 din partea deja pomenitului Miron Radu Paraschivescu (“Un impostor: Tudor Arghezi”, România liberă, III, nr. 172, 21 februarie 1945), care-l decretează pe Arghezi nul si avorton (“statura lui de bărbat si cetătean nu întrec cu nimic dimensiunile literei si a gândacului în care e mester”), “parvenit al condeiului”, “trădător al ideii”. Într-o altă serie de incriminări, Arghezi este catalogat “rău cetătean si mincinos tovarăs”, apoi “poetul tuturor abdicărilor si lasitătilor”, ceea ce indică faptul că Puterea comunistă încercase să si-l ataseze pe Arghezi, care, însă, nu se lăsase anexat imediat. Era, la vremea aceea, un scriitor periculos lingvistic, prin verva-i nimicitoare, dovedită în pamflete, care sanctiona cu aciditate performantă. Urmează, apoi, acuze fără precedent, care lovesc în natura masculină a lui Arghezi, catalogat drept tată denaturat si individ lipsit de bărbătie. El este incriminat că ar fi tată denaturat (iresponsabil), întrucît îl preferă pe fiul său al doilea (Barutu), considerat un mediocru, fiului său dintîi, Eli Lotar (proiectat ca fiu risipitor, dar revolutionar). Prin asemenea speculatii se dorea lovirea în rădăcina fiintei lui Arghezi, anulat patern. Dacă Arghezi nu putea fi mînjit cu “bube, mucegaiuri si noroi”, întrucît acestea erau considerate deja a fi estetice, el trebuia nimicit altfel. M.R. Paraschivescu mizează pe lichidarea ca bărbat a lui Arghezi, cel putin în latura sa de paternă. Eli Lotar (revolutionarul si fiul cel dintîi) reprezenta, în această ecuatie simbolică, pe “fiii” comunisti, bastarzi, pe care Arghezi nu îi recunostea deocamdată. M.R. Paraschivescu si Puterea comunistă (masinăria falică) încearcă, de fapt, să-l castreze pe Arghezi: cum castrarea nu putea avea loc fizic, ea va fi oficiată verbal. Dar castrarea are loc si la un alt nivel mental, Arghezi fiind cenzurat inclusiv în functia sa de pamfletar imbatabil. Paralizîndu-l, Puterea încearcă să-i preia energia lingvistică, bărbătia verbală, si o face într-un mod violent. Regele bătrîn nu este ucis, ci devirilizat de o generatie alterată de tineri războinici care abordează orice mijloace pentru a-l deposeda de bărbătie pe fostul rege.
    Ceremonia nu se încheie aici, fiindcă, un an mai tîrziu, acelasi M. R. Paraschivescu (de data aceasta în Scânteia) îl va declara pe Arghezi ratat si estropiat, ca si cum castrarea simbolică oficiată în 1945 ar fi fost perimată sau nedesăvîrsită. Ceea ce urmează se stie deja: articolul, publicat în serial (Scânteia, nr. 1013, 1014, 1015, 1016, 5-7-9-10 ianuarie 1948), “Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” de Sorin Toma. Încă o dată, Puterea simte nevoia să-l atace pe Arghezi, dar nu oricum, ci prin tehnica fecalizării si a registrului putrefact. Sorin Toma laudă partial începuturile proletare ale lui Arghezi, înainte de a-l detrona, obiectînd apoi tăios că lectura poeziei argheziene este precum contactul cu “balele otrăvitoare ale unei jivine monstruoase”. Apoi, îl psihanalizează ideologic pe Arghezi ca renegat si angoasat (dominat de psihologia înfrîntului si de cultul mortii). Este de mentionat, de altfel, tonul serios, stiintific, cu care Sorin Toma încearcă să demonteze si să deconstruiască poezia argheziană. El detectează un “manierism găunos” la autorul incriminat, precum si “aspectele bolnăvicioase ale realitătii”. Atacul îsi atinge apogeul atunci cînd functia poeziei argheziene este decretată a fi una de “bordel”, prin poemele “afrodisiace” din Flori de mucigai, care “excită” cititorii bolnavi. De-abia în final, Sorin Toma deconstruieste asa-zisul limbaj mahalagesc si trivial al poetului, apoi presupusa putrefactie (“cloacă de cuvinte” si “cloacă de idei”), inventariind o serie de cuvinte considerate orduriere din poezia acuzatului. Concluzia: Arghezi este un pestilential; el emană miasmă, asemeni poeziei sale, prin urmare este un cadavru. Solutia este propunerea si găsirea unui vaccin anti-Arghezi. Tot în final, Sorin Toma îl compară pe Arghezi cu Picasso care folosise, ca material artistic, excrementele. Ca artă burgheză, poezia argheziană este fabricată într-o “leprozerie”, devenind un “fenomen patologic” si producînd “contagiune”. Mă întorc acum la începutul acestui scurt studiu de caz: miasmatic si descompus, Arghezi este proiectat a fi un cadavru căruia îi mai cresc doar unghiile si părul. În locul poetului detronat se va ridica steaua lui A. Toma, nimeni altul decît tatăl lui Sorin Toma, o fantosă prizată de regimul comunist. “Castrat” ca bărbat-tată si văzîndu-si supusă poezia unui atac excremential, cum ar spune psihanalistii, Arghezi are să tacă o vreme, dar, după un timp, va accepta pactul cu Puterea. Masinăria falică a functionat cu prisosintă în cazul său, dar nu prin viol, ci printr-o castrare cu ceremonial.

    Note
    [1] Despre toate acestea, vezi ampla serie de citate din gazetele vremii, colate si analizate de Ana Selejan în România în timpul primului război cultural (1944-1948). Trădarea intelectualilor (Sibiu, Editura Transpres, 1992), Reeducare si prigoană (1948-1949) (Sibiu, Thausib, 1993), Literatura în totalitarism. 1949-1951 (Sibiu, Thausib, 1995).

    Reply

  17. MAAT-HAC
    Sep 21, 2013 @ 13:26:10

    Poezia Boierii
    In tara, doua soiuri de boieri
    Impart puterea intre ele,
    Boieri de-o zi, boieri de ieri,
    Stapanitorii vietii mele,
    Si unii, si-altii de pripas,
    Si nu le poti mai da de nas.
    Unii purced de la Fanar,
    Si altii de la coada vacii,
    Dar intariti cu acelasi har,
    Sa suga tara si saracii,
    Si toti de-o teapa si un soi,
    Si unii si-altii sant ciocoi.
    Dintre clantai si-nvatatori
    Se pregateste-a treia teapa,
    Omizi, gandaci si lipitori,
    Si-alt supt, mai crancen, va sa-nceapa,
    Caci corciturile dadura
    Pe cea de-a treia corcitura.
    Si fiecare card se cheama
    Cumva,cu numele baltat,
    Si se prefac, ca-n panorama,
    Ca se infrunta si se bat,
    Dar ca si corbii, pe un les,
    Sunt intru totul intelesi.
    Cand crede implinit sorocul,
    Suflerul face semn sa vie
    Alti mascarici sa tie locul
    Si tara luata cu chirie
    Si unii vin , si altii pleaca,
    Lasand-o-n jale mai saraca.

    MELANCOLIE

    Si cînd gîndesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura
    Încet repovestita de o straina gura,
    Ca si cînd n-ar fi viata-mi, ca si cînd n-as fi fost
    Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
    De-mi tin la ea urechea – si rîd de cîte-ascult
    Ca de dureri straine?? Parc-am murit de mult.

    1876, 1 sept.

    Mihail Eminescu

    Despărţire
    Mihail Eminescu
    ….
    Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
    Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
    Răsar-o vijelie din margini de pământ,
    Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt…
    …..

    Scrisoarea I
    Mihail Eminescu
    ……………………..
    Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
    Ei vor aplauda desigur biografia subţire
    Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
    C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
    Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
    Şi le umflă orişicine în savante adunări
    Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
    C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
    Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
    Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
    Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
    Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
    Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
    Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
    Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
    Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit
    Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”…..

    Reply

  18. MAAT-HAC
    Sep 21, 2013 @ 14:48:04

    Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior. Sun Tzu în Arta războiului
    Nu înţelegeţi că fiecare slujbă acceptată în statul ăsta e o complicitate? Fiecare succes în cultura asta, o abdicare? Eu vreau să dărâm. Vreau să pun foc. Şi pentru asta trebuie să-mi păstrez mâinile libere. citat din Emil Cioran
    Am fost întotdeauna, printr-un soi de complicitate instinctivă, de partea celor ce pierd.
    citat din Emil Cioran
    STATULUI NEOCOMUNIST MAFIOTIZAT II ESTE FRICA CA VA “INSTIG” SA REDEVENITI OAMENI!!
    HAC MAAT 21IX.2013

    PIESELOR DE SCHIMB MASCULIN-VALUTARE.

    DIN MAI 2009IN ZADAR AM INCERCAT SA CRESC
    VOLUMUL CREIERULUI SEFILOR PARTIDELOR POLITICE
    CU INFORMATIA
    CU CARE ZILNIC I-AM BOMBARDAT .

    DUPA 9MAI 2012
    AM ASTEPTAT MACAR O MULTUMIRE
    PENTRU NOILE CONEXIUNI
    CE S-AR FI PUTUT FORMA
    IN CAZUL OSPITALIERILOR VOSTRI NEURONI
    PROGNOZATI DE MINE ,CA FIIND RECEPTIVI!

    DAR VOI ATI FOST SENSIBILI DOAR LA ACUMULAREA DE AVERI.
    E DREPT CA AR FI NECESITAT UN EFORT DIN PARTEA VOASTRA
    PENTRU A AVEA LOC PROCESUL DE INVATARE.

    REPER AL INTELIGENTEI,
    CIRCUMVOLUTIUNILE V-AU RAMAS LA FEL
    NEPASTRANDU-VA NICI UN ECHILIBRU
    INTRE VOLUMUL CREIERULUI SI DIMENSIUNILE CORPULUI!

    RASPUNDETI INGRIJORAT CA VA MAI TREBUIE ENERGIE
    VREO 40%SI PENTRU DIGESTIE
    IAR ALTE 40%PENTRU NEVOI ANIMALICE!

    VA TEMETI CA TITULARELE SEXULUI FRUMOS
    SA INTRE IN POLITICA
    MOTIVAND CA AR AVEA INIMA MAI MARE SI CREIERUL MAI MIC(1200GRAME)

    MIC SI MARE , CHIAR UTILIZAT IN PROPORTIE DE CEL MULT 20%
    DIN TOTALUL ENERGIEI AVUTE .
    AR TREBUI SA AIBA 1400 DE GRAME.

    IATA DE CE,AM O LEGITIMA INTREBARE
    DETERMINATA SI DE SCADEREA IN TIMP
    A NEURONILOR VOSTRI;
    CATE GRAME VA MAI CANTARESTE CREIERUL
    ???
    HAC MAAT 21.IX.2013 (PRELUCRATA PROVIZORIU )IN “PROSTOCRATIA DIN TARA VOASTRA!”

    “ NU TE LASA!!!”
    Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia) este un scriitor și militant anticomunist român, stabilit la Paris (Franța).
    Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă acesta rămâne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.[2]
    Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.
    În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului „Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopârțise în țară. Un an mai devreme, Goma la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Ușa (noastră cea de toate zilele). În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.
    La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilul, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București. O petiție pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat. Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.Scriitorul Andrei Țurcanu a anunțat joi, 25 aprilie 2013, că Paul Goma a primit cetățenia Republicii Moldova!

    Voioşie-n cârdăşie
    Răsună cobza şi chitara,
    Se-ncinge hora-n toată ţara
    Şi joacă azi de-a valma toţi:
    Jurişti, şi poliţişti, şi hoţi. epigramă de Constantin Părăian din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)

    Reply

  19. MAAT-HAC
    Sep 23, 2013 @ 15:00:02

    “Tudor Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.
    De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații. Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. În 1943, sub genericul “Bilete de papagal” (ziarul “Informația zilei”) publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul “Baroane”, în care îl atacă pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.
    Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.
    Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.
    Interdicții și reabilitări
    În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un “urât mirositor vocabular”. Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor. După 10 ani de recluziune şi respingere, în perioada 1952 – 1967 poetul va fi „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani;ultimii ani ,a fost nevoit sa colaboreze cu autoritățile să scrie poezii sociale pe placul acestora.”
    Baroane, de Tudor Arghezi
    Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
    Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
    Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
    Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
    I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
    Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
    Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
    Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…

    Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
    face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: