Home

„Părinte 1” şi „părinte 2”. Impunerea totalitară a anormalului

1 Comment

parent-1-2S-a întâmplat ieri în Franţa: Primăria din Paris a decis înlocuirea termenilor „mamă și tată” cu „părinte 1 și părinte 2” în documentele oficiale (linkul, la sfârşit). 
În Franţa, în ianuarie 2013, au avut loc manifestaţii uraşe, un milion de cetăţeni apărători ai firescului, ai familiei, ieşind în stradă în centrul Parisului. Totuşi, nu s-a ţinut cont de voinţa majorităţii (un principiu fundamental al democraţiei) şi s-a votat legalizarea nefirescului. Anormalul a fost consfinţit la nivel oficial, iar astăzi se vrea şi înlăturarea termenilor de mamă şi tată pentru ca limbajul şi, împreună cu el, gândirea, să fie „resetate” şi ajustate după nou-vorba Revoluţiei globaliste saxo-marxiste. Orice abatere de la „nouvorbă” trebuie sancţionată. More

Advertisements

Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

Leave a comment

de Jamie McDonald

traducere şi note de Irina Bazon

(Textul este un subcapitol al cărţii Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie, Editura Reîntregirea, 2017)

cartoon-7

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelului de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individuală care, la rândul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.

Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie examinată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului cultural actual. Literatura americană contemporană este impregnată de „-isme”: marxism, freudianism, feminism şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalentul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele de „corectitudine politică”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a „descoperi” în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare teoriei. More

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

2 Comments

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai recunoaşte statul-naţiune şi suveranitatea naţională, contestă culturile naţionale şi valorile specifice (care asigură fiecărei naţiuni unitatea şi dăinuirea), dar şi moştenirea creştină a continentului ca principiu unificator, care poate crea adevărata solidaritate şi coeziune, în locul solidarităţii artificiale „a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment”. Falsa Europă nu mai crede în familie şi căsătorie ca temei al societăţii, deşi se confruntă cu o gravă criză demografică. Se autodistruge folosind arme ideologice (precum ideologia de gen) menite să conducă la dispariţia familiei, la divizarea şi destrămarea societăţilor. Oamenii de cultură avertizează că „O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor”.

Să ne amintim şi ce spunea marele om de cultură român Alexandru Paleologu (a se vedea acest interviu): „Structurile europene sunt dirijate în mod deliberat împotriva elementelor constitutive şi generatoare ale Europei, adică elementului creştin în special. (…) Toată această idee că Europa trebuie să fie construită pe nişte principii exclusiv economice şi monetare este pură barbarie!”

Mai jos, puteţi citi textul declaraţiei:

DECLARAŢIA DE LA PARIS – EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE
More

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (III) – Declinul cunoașterii în postmodernism

Leave a comment

carti Old books wallpaper - Photography wallpapers - 9236Pentru a înțelege cauzele care au condus la pervertirea sensului culturii și la decăderea învățământului trebuie să analizăm modul cum a fost afectată, în epoca postmodernă, natura cunoașterii. More

Recomandare de carte: „Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie”

Leave a comment

A apărut a doua ediţie a cărţii despre corectitudinea politică, volum coordonat de dl Andrei Dârlău şi de mine, carte apărută iniţial la Editura Rost.

Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopieCorectitudinea-politica

Coordonatori: Andrei Dîrlău şi Irina Bazon

Editura Reîntregirea

Prefaţă: Dan Puric

An apariţie: 2017 Nr pagini 357

Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei

„Cancerul este îmbolnăvirea nu a unui singur organ, ci deprimarea întregului metabolism. Ea este boală de tip degenerativ. Se spune că celula canceroasă este nemuritoare, adică moare omul și ea nu moare! Și tot astfel, printr-o analogie putem spune: comuniștii au murit, dar comunismul nu! Celula nemuritoare a comunismului trăiește și, iată, a născut alt cancer ideologic și alte biete victime! Aleargă acum celula nefastă, nestânjenită, pe corpul muribund al acestei umanități! Celula tânără rebelă a noii ideologii, țâșnită incredibil din cea defunctă, cu puteri înmiite, metastaziază lumea, devastând întreaga viață și ordine a societății. Și, precum sora ei malignă, nu respectă treptele dezvoltării normale, aruncând lumea în haos, dând totul peste cap și distrugând fulgerător toate centrele de comandă. Gândită bine, ideologia neo-marxistă a „politicii corecte” a fost strecurată încet în doze homeopatice, pe terenul virgin al Americii, ca apoi ajunsă nestânjenită la maturitate, să fie revărsată pe corpul total lipsit de imunitate al occidentului, ca astăzi să ne pomenim cu ea agresivă, ispititoare în impostura ei vicleană, nocivă și cu efect letal în timp pentru gena normalității pe organismul sechelar al Europei de Est, cea devastată deja de ciuma comunismului până în prispa profund creștină a acestui neam românesc, ce și-a împletit parcă într-o surdă durere cumințenia firii cu permanenta nefericire.  More

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr

Leave a comment

Coruperea sensului autentic al culturii prin promovarea teoriilor postmoderne (feminismul, freudianismul, deconstrucția, post-structuralismul, studiile culturale, multiculturalismul, teoriile „queer” sau studiile despre LGBT, relativismul etc.), care sunt infestate de neomarxism, și prin triumful culturii media și al culturii consumeriste are astăzi un impact devastator pe toate planurile majore ale existenței umane. O cultură pervertită, care ajunge să nu mai fie întemeiată pe valoarea de adevăr, prinde tot mai mult teren, urmările ineluctabile fiind nu doar distrugerea educației, subminarea cunoașterii ca formare, nivelarea și bulversarea valorilor, ci și distrugerea familiei și destructurarea socială, visate de neomarxiști. More

Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”: Teoria critică, deconstrucția și desființarea limbajului moștenit

1 Comment

Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francezJacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.

Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară

Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”[1]. Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell, „nouvorba”.

Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului) – semnificat(conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre semnificanţi[2]. Termenii nu mai au origine, referință, substanța este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).

În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).

Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou», vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul «stilou» începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.

Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției[3]. Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).

Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită”[4].

Desființarea „limbajului moștenit”

Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și descompune”[5]. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”[6].

Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii – obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.

Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (…) Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie McDonald.

Cuvintele moarte

Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței, fiind întemeiată pe un sens stabil) nu sunt decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (…). În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”[7]. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.

Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.

Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”[8].

Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.

„Nouvorba”, limba Revoluției

Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite, stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.

Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.

Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.

Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.

„Moștenitorii marxismului”

„Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte, ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.

Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională –  sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al disoluţiei lor.

În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (…). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”[9].

Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am ieşit.

 Irina Bazon

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

[1] Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.

[2] Ibidem.

[3] Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Renașterea/Areopag, 2014, p. 369.

[4] Jamie McDonald, ibidem.

[5] Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, p. 173.

[6] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p. 15.

[7] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, p. 280.

[9] Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

Corectitudinea politică și marxismul cultural

8 Comments

O emisiune excelenta:

PS Ambrozie: Nu mai avem voie să vorbim despre Sfinții închisorilor, despre jertfa lor, despre Mircea Vulcănescu, despre cei care au pătimit la Aiud, la Gherla…

1 Comment

Din predica ținută de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, la Schimbarea la Față:

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Iustin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim…

Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte… More

Recomandare de carte: Corectitudinea politică: „religia” Noii Ordini Mondiale

Leave a comment

corectitudinea politica lind-william-s-dirlau-andrei-bazon-irina-corectitudinea-politica-religia-marxista-a-noii-ordini-mondiale-13167Cartea cuprinde, in prima parte, textele volumului colectiv alcătuit de un număr de autori americani Political Correctness: A Short History of an Ideology, apărut in 2004 și coordonat de William S. Lind, și, în a doua parte, texte semnate de Andrei Dîrlău și de mine, precum și de alți doi autori români: Ciprian Voicilă și Theodor Codreanu.

Cartea face „o riguroasă și bine cumpănită radiografie actuală a ideologiei pseudo-democratice a „corectitudinii politice” (Political Correctness), cu precizări istorice, teoretice și practice, din care nu lipsesc studiile de caz (atît din lumea largă, cît și de la meridian românesc) și utilele trimiteri bibliografice (…). Mai mult decît publicului larg, cartea li se adresează intelectualilor onești cu rol de formatori de opinie, cărora le revine o misiune aparte în încă posibila dezideologizare a discursului public și a mijloacelor educaționale (obiectivul prioritar constituindu-l tînăra generație, în cea mai mare măsură afectată de impactul nociv al noilor ideologii dominante).” (http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2015/06/o-carte-cu-rost.html)

Cartea poate fi comandată de la Librăria Sophia.

Older Entries

%d bloggers like this: