Cu această armă, cei cu adevărat liberi au învins nu doar frica, ci şi moartea

În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credinţă. Omul este însă dispus să renunţe la acest dar, cel mai de preţ, în schimbul „liniştii”, al „siguranţei” şi al accesului la „pâine şi circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credinţa, Marele Inchizitor a înţeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertăţii dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic şi ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care ştie mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească şi să trăiască, şi care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredinţându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranţa”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, îşi pierde identitatea, libertatea şi demnitatea date de statutul nobil de creaţie a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

Solidaritatea este o sursă uriaşă de putere

Mult timp s-a cultivat pornirea de revoltă a românilor, direcţionată însă către piste false, către un război româno-român. Sentimentul de indignare e legitim, însă el trebuie să dezvolte şi să întărească tocmai unitatea dintre noi, pornind de la conştiinţa a ceea ce suntem împreună ca ţară, ca popor.

Atunci când el este folosit pentru a crea dezbinare, haos, uitarea rădăcinilor şi dorinţa de a pleca mai repede din această ţară sau de a avea o „ţară ca afară”, ajungând să ne fie ruşine de ceea ce suntem, dacă nu chiar să ne dispreţuim cu înverşunare pe noi înşine, nu facem decât să devenim o masă de manevră în războiul altora. Sentimentul de indignare autentic nu poate fi distructiv nici faţă de noi înşine, nici faţă de cei din acelaşi neam cu noi, de care suntem legaţi profund printr-o istorie, credinţă, limbă şi cultură comune. El trebuie să declanşeze o energie pozitivă, din care ne „hrănim” pentru a lupta în războiul real dus împotriva poporului român, fără a ne lăsa angrenaţi într-un război artificial, din care vom ieşi şi mai dezbinaţi, şi mai storşi de energie, şi mai demoralizaţi.

„A cunoaște țara e cel mai bun mijloc de a o servi” (Dimitrie Gusti)

În scrierile sale economice, Eminescu făcea o radiografie lucidă a situaţiei economice şi sociale a ţării şi ţăranilor din vremea sa, radiografie care se aplică perfect la situaţia de astăzi. Eminescu a anticipat idei importante ale unor economişti, politicieni şi sociologi din perioada interbelică, precum Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti – mari români acoperiţi azi de uitare, deşi soluţiile potrivite pentru România trebuie căutate şi prin recursul la memorie, cercetând ideile unor astfel de personalităţi care au analizat realităţile româneşti şi au iubit România, mulţi dintre ei sacrificându-se pentru ea.

„Semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. Şi când o naţiune a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 31 octombrie 1881); „Toate ţările cari n-au comerţ înăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar” (Ibidem)1

Tragedia tăcută a neamului nostru

Deţinătorii de putere (fiindcă nu ştiu dacă îi mai putem numi oameni de stat sau elite) trec sistematic cu vederea tragedia neamului nostru. Atenţia şi energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcţii, false, în special menite să cultive dezbinarea şi deriva, atrofierea discernământului şi a conştiinţei identităţii.

Un cunoscut economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știi că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conştienţi că există dacă nu mai ştim cine suntem. Un om sau un neam conştient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul fiinţei sale, de rădăcinile sale şi de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală – pe verticala crucii, ce-l menţine în legătură cu cerul –, va fi un om/un neam treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat şi cu simţul discernerii.

Conferinţă deosebită: Istoria necunoscută a românilor

O conferinţă deosebită, care merită ascultată până la capăt: „Istoria necunoscută a românilor – între trădare și eroism”. Susţinută în noiembrie 2014 de părintele Mihai-Andrei Aldea, doctor în filologie.

Ziua Înălțării Domnului și Ziua Eroilor/ Troițe înălțate în cinstea eroilor și martirilor neamului românesc/ Vizită cutremurătoare în închisorile Jilava și Pitești

Hristos S-a înălţat!

Troiţe închinate eroilor neamului

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării.

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui.
(dintr-un articol pe care l-am scris mai demult)
Citiţi mai multe în articol:

Regăsirea frumosului pierdut

Hristos S-a înălțat!

“Presăraţi pe-a lor morminte

Ale laurilor foi

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiţilor eroi.

 

Ridicaţi pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriţi în cărţile de aur

Cântecul nemuritor.

 

Pe copii la sânul vostru

Alintaţi-i cu-acest cânt,

Povestindu-le cu fală

Al eroilor avânt.

 

Dezveliţi tot adevărul

Şi le spuneţi tuturor

Cum muriră fraţii noştri

Pentru Neam şi Ţara lor.

 

Şi pe sacrele morminte

Puneţi lacrime şi flori,

Spre a fi mai dulce somnul

Miilor de luptători.

 

Ridicaţi pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriţi în cărţile de aur

Cântecul nemuritor.”

(Iuliu Roşca Dormidont, Imnul eroilor)

 

Troiţe închinate eroilor neamului

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient…

View original post 3,374 more words

Profesorul Ioan-Aurel Pop, la conferinţa „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor” – prelegere deosebită despre credinţă, unitate, limbă şi neam

Profesorul Ioan-Aurel Pop a participat la conferința „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor – câteva considerații”, organizată de Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, la Oslo, 1 mai 2018. Preşedintele Academiei Române a ţinut o prelegere deosebită despre credinţă, unitate şi neam:

Concurs: Fapte ale demnităţii româneşti/ 3 fapte ale demnităţii româneşti legate de apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe

În cadrul concursului lansat acum câteva zile, cu titlul „Fapte ale demnităţii din istoria românilor”, am primit deja de la un participant, Ovidiu B., trei fapte ale demnităţii româneşti care au legătură cu apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe. 

Puteţi citi AICI condiţiile pentru participarea la concurs, despre cadoul pe care îl va primi fiecare participant şi premiile acordate câştigătorilor.

Ovidiu B.: 3 fapte ale demnităţii româneşti legate de apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe:

1. „Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinţe”

Din cartea Ioan Lupaş (istoric clujean, unul dintre fruntaşii intelectualităţii din Clujul interbelic, n. I. B.), „Istoria bisericească a românilor ardeleni” (1918, Sibiu):

Concurs: Fapte ale demnităţii româneşti/ 10 fapte ale demnităţii româneşti pe front şi legate de înfăptuirea Marii Uniri

Cu ocazia Zilei Independenţei României (proclamată pe 9 mai 1877 şi ratificată de Parlament pe 10 mai 1877), care este totodată şi Ziua Regalităţii (data de 10 Mai a fost sărbătorită ca Ziua Naţională a românilor până în 1947), lansez un concurs cu titlul „Fapte ale demnităţii din istoria românilor”. Îi invit pe cei care pun preţ pe cunoaşterea istoriei şi cinstesc memoria celor care s-au jertfit şi au luptat pentru demnitatea şi unitatea neamului nostru să participe sau să susţină demersul.

Pentru a da un impuls celor care vor dori să participe, am scris un articol în care am prezentat 10 fapte ale demnităţii româneşti pe front şi legate de înfăptuirea Marii Uniri. Articolul este publicat mai jos.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru participarea la concurs:

Wendell Berry: „Viaţa este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăşi înapoi”

“Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei
nu este un „mediu”. Iar o casă
de vânzare nu este un „cămin”. Economia
nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.
…
Lumea e într-o mare bolboroseală de la
divorţul dintre lucruri şi numele lor.
Neîncetata pregătire pentru război
nu este pace. Sănătatea nu este dobândită
prin vinderea medicamentelor, sau puritatea
prin adaosul de otravă. Ştiinţa
prin dictatul corporaţiilor
este cunoaşterea redusă la marfă;
este o desfrânare a minţii,
şi tot aşa este arta care numeşte acest lucru „progres”.
La fel şi laşitatea care îl numeşte „inevitabil”.

… Suntem ce am făcut,
iar asta cuprinde promisiunile noastre, cuprinde
speranţele noastre, dar promisiunile mai întâi. Ştiu
că un „fetus” este un copil omenesc.
Mi-am iubit copiii din momentul
când au fost concepuţi, iubindu-le
mama, care i-a iubit din momentul când au fost concepuţi
şi dinainte de asta. Cine suntem noi ca să spunem
că lumea nu a început în iubire?
…
Mi-ar plăcea să mor în iubire, aşa cum m-am născut,
şi pe când de viaţă împovărat mă simt, să merg
în iubirea în care tot trupul începe
şi sfârşeşte.
…
Ţelul meu este o limbă care ne poate face întregi,
chiar dacă suntem muritori, ignoranţi şi mici.
Lumea este întreagă dincolo de ştiinţa omenească.
Viaţa trupului este ea însăşi, neatinsă
de meschinul mecanism al explicaţiei.
…
„Proprietatea intelectuală” numeşte
acţiunea prin care mintea este cumpărată
şi vândută, lumea înrobită. Noi
nu ne posedăm pe noi înşine, suntem liberi,
posedăm prin furt ceea ce aparţine lui Dumnezeu,
lumii vii şi în mod egal
nouă tuturor. Dar cum putem noi poseda o parte
din ceea ce nu putem avea decât
în întregime? Viaţa este un dar pe care-l avem
doar dăruindu-l iarăşi înapoi.”
(Wendell Berry, Câteva cuvinte în plus)

Citiţi poemul integral:

Regăsirea frumosului pierdut

„Îngăduie-mi să-ţi vorbesc pe şleau, dragă cititorule.

Sunt un om de altădată. Îmi place

lumea naturii în ciuda mortalelor ei

pericole. Îmi place lumea domestică

a oamenilor, câtă vreme îşi plăteşte datoriile

faţă de lumea naturală şi îşi respectă limitele.

Îmi place promisiunea Cerului. Scopul meu

este un limbaj care poate restitui drepte mulţumiri

şi onoare pentru aceste daruri, o limbă

eliberată de minciunile subtile.

 

Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei

nu este un „mediu”. Iar o casă

de vânzare nu este un „cămin”. Economia

nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.

Un pungaş cu diplomă este tot un pungaş. Un nătărău

ajuns în administraţie nu este un „lider”.

Un hoţ bogat este un hoţ. Iar duhul

lui Arthur Moore, care m-a învăţat Chaucer,

revine în noapte pentru a spune iarăşi:

„Hai să-ţi zic ceva, băiete:

O curvă intelectuală e tot…

View original post 909 more words