Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele:

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

„Ni s-au jefuit sufletele”

Fragment din articolul „Ni s-au jefuit sufletele” (Credința, nr. 426, 4 mai 1935), al jurnalistului Sandu Tudor, viitorul mucenic, ieroschimonahul Daniil de la Rarău:

„Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianism scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica. 

Jaful sufletelor cu greu se poate împlini. Lumea nu mai crede în nimic, chiar dacă ar veni profet printre noi. Desgustati şi învrăjbiţi, împărţiţi în zeci de partide şi grupări, locuitorii acestei ţări sunt anulaţi pe multă vreme pentru orice avant susţinut, pentru orice generozitate unitară. Lumea nu mai crede în nimic. (…)

Politicianismul şi toate soiurile de demagogie ne-au prădat prea mult sufletul. Pe multă vreme, orice chemare la flacăra de desinteresare va fi fără răsunet. 

Nu există crimă mai mare faţă de românism decât această înşelare făcută cu bună ştiinţă, numai şi numai pentru ticluirea unor ticăloase interese, uri personale sau de gaşcă politică. Iată trădătorii.”

Mircea Eliade: „Luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi”

„Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã

Vasile Pârvan: „Școala noastră trebuie să pornească de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional”

„Fiecare naţiune trebuie să-şi aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulţimilor şi de selecţionare a talentelor şi geniilor. Copiii ţăranului nostru, vioi şi clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de naţiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi şi înceţi. Şcoala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional şi ramificată după scopurile sociale specifice evoluţiei noastre actuale.”

,,A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greşeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creaţiilor abstracte. Căci cultura acestor naţiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim nişte simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei naţiuni se naşte din ciocnirea unor influenţe ideologice străine, forţat ori de bună voie, cu instinctul creator naţional.” (Vasile Pârvan, „Datoria vieții noastre”, Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor,  Universitatea din Cluj, 3 noiembrie 1919)

Cititi si:

Nicolae Iorga: „Se creează acum un tip de om universal, omul de nicăieri”

Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”

 

Nicolae Grigorescu – Portret de femeie cu pălărie

“Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.
Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare de cât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.
Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.
Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.
Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.
Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.
Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.
Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.
Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?
Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieata noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.” (Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011)

Cititi si: Ernest Bernea, despre femeia contemporană

Nicolae Iorga: Se creează acum un tip de om universal, omul de nicăieri

„Şcoala, fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la şcolarizare formală a omenirii. De aici a ieşit o umanitate scăzută, lipsită de energie şi entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată.

„astăzi universitatea este o şcoală de specialităţi, nelegate între ele, fără niciun fel de spirit comun şi aceste acţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea şi poate chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat (…).

Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit. Iar de societatea aceasta nenorocită, intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei. (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale)

„acel instinct care se întinde armonios asupra tuturor domeniilor şi felul de a gândi, acel fel care se întinde armonios asupra multor secole şi se leagă de o tradiţie milenară se cuvin imperativ a-i fi încătuşate şi stimulate romanului. (…) Gimnasiul şi liceul să formeze omul dinautru, omul armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricaţiile în care e ceva specialitate şi sub specialitatea aceea nimic. Căci nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, şi numai pentru o anumită ocupaţie umană abstractă, decât când îşi înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăşi legată de instinctele cele mai vechi şi cele mai sănătoase ale unui popor. (Nicolae Iorga, Noua direcţie în învăţământul românesc)

„Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creştină. (…) Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie.

Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor ei şi împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să le încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare.” (Nicolae Iorga, Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc)

Despre ţăranul român de odinioară: „Țăranul cel vechiu avea cunoştinţa că reprezintă ceva în viaţa acestei ţări, că el este aproape întregul element militar al ţării; avea cunoştinţa că toată ţara e organizată pe temeiul vechilor sale datini şi pe temeiul obiceiurilor pământului; el simţea că în ţara lui este ceva şi aceasta explică vitejia de odinioară. Vitejia acestor ţărani de odinioară era un lucru natural; vitejia de azi a ţăranului român ca ostaş înseamnă ceva extraordinar, înseamnă cea mai mare jertfă pe care o poate face o clasă umilită, când nu i se dă nimic şi care cu toate acestea iese oricând cu pieptul deschis înaintea străinilor.” (Partidele şi ţara)