Home

“Ne-ai dăruit în jur de toate” / Despre “Homo Adoratus”

1 Comment

Ne-ai dăruit în jur de toate,
Cu drag ne-ai pus în trup şi-n fire,
Făcându-ne făpturi bogate
Fără să capeţi mulţumire.

Avem şi ochi, să vedem cerul
Urechi, să auzim cuvântul,
Avem eternul, efemerul,
Firescul, liniştea şi cântul.

Tot ce am vrut ne-ai pus aproape.
Am căpătat ce-am jinduit:
Foşnet de codru, cânt de ape,
Sclipire şi nemărginit.

Ne-ai înzestrat şi cu gândire,
Să-ţi semănăm în trup şi har,
Ne-ai dat pământul moştenire,
Şi viaţa lui ne-ai dat în dar.

Pe toate le primim aşa,
Dar nu ne-nvrednicim a şti
Că din milostivirea Ta
Un dar e fiecare zi.

Poezie de Casian Balabasciuc

peisaj

Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! (…) Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.”

(Alexander Schmemann)

icoana The 12th Century New Roman Mosaics of the Cathedral of the Nativity of the Most Holy Mother of God in Monreale in Sicily » creaton-of-the-fishes-and-birds-monreale

Citiți si: Frumusetile naturii: micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos

Advertisements

Alexander Schmemann – fragmente din jurnal

2 Comments


(…)Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci „eu”-l umple întreaga realitate şi începe prăbuşirea.Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite“. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

Am simţit aceasta în ajunul Anului Nou, stând în mansarda lui Adamovich din Paris. Auzisem că îi plăcea să discute despre evenimente lipsite de importanţă. Adevărat. Dar nu pentru că nu am fi avut despre ce să vorbim, ci pentru că între noi se realiza tocmai această comunicare. De aici şi dezaprobarea mea faţă de conversaţiile „profunde” şi, mai ales, spirituale. A stat de vorbă Hristos cu cei doisprezece apostoli mergând pe drumurile din Galileea? Le-a rezolvat El problemele şi dificultăţile? Creştinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria şi eficacitatea ei. „E bine să fim aici.”

(…)

Fericirea nu are nevoie de cuvinte
Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile „serioase”, frământările, în comparaţie cu acea noapte.

Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două-trei ore de linişte seara. Nici o discuţie „specială”. Totul este limpede şi ,de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.

În veşnicie, în împărăţia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă şi de mulţumire, doar rugăciunea şi lumina desăvârşirii şi a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie şi care au un înţeles adânc nu sunt cele despre realitate (discuţii), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existenţa şi misterul realităţii.

Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta… a fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu”, nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeieşti, o revelaţie. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simţirea prezenţei Sale şi bucuria pe care ne-o dă această prezenţă, întotdeauna, oriunde, în toate.

(…)

Negarea schimbării

„Criza istorică a Ortodoxiei”. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sf. Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. In mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

(…)

O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem. Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Insă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente şi vătămătoare în credinţă. „Spiritualitate”, „îmbisericire” – concepte ambigui şi periculoase. De multe ori oamenii pe care îi ştiam interesaţi de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranţi, plictisitori şi ursuzi, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezentau esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu creşte nimeni; din contra, se închide în sine. Mândrie, egocentrism, mulţumire de sine şi îngustime a spiritului; dar atunci care este folosul spiritualităţii? Cineva mi-ar putea răspunde că aceasta nu este adevărata spiritualitate, ci una falsă. Dar atunci unde putem găsi spiritualitatea autentică? – Poate că în deşert  sau în  chiliile  singuratice  ale mănăstirii. Cu toate acestea, spiritualitatea întâlnită în biserică mă sperie. Nu poate fi ceva mai rău decât religiozitatea profesională, învârtirea între degete a mătăniilor în  timpul  pălăvrăgirii  din  biserică,  tot cortegiul de suspine şi ochi plecaţi mi se par extrem de false.

(…)

Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră. Pentru că moartea se află la un nivel mult mai înalt şi pare înfricoşătoare doar atunci când este asociată frământărilor lipsite de importanţă. Când suntem fericiţi cu adevărat, simţim în inima noastră prezenţa veşniciei, aşadar fericirea este deschisă morţii’ Sunt asemănătoare pentru că amândouă ating veşnicia. Când suntem tulburaţi, nu mai există veşnicie, şi de aceea neliniştea respinge moartea. „Odihnească-se în pace…” – adică în moarte, după cum înţelege un om fericit.

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „spiritual” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei’ la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

(…)

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…” Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Oamenii vin mereu şi cer sfaturi (astăzi de la ora 7:30 dimineaţa, spovedanii, discuţii, patru oamenicu probleme, fără să mai pun la socoteală întâlnirile de mai târziu) şi o slăbiciune sau o falsă ruşine nu mă lasă să-i spun fiecăruia dintre ei: „nu am nici un sfat să-ţi dau Am doar o bucurie vlăguită, dar, pentru mine,neîntreruptă. O vrei?”. Nu, nu o vreau. Ei vreau să discute despre „probleme” şi  să vorbească despre „soluţii”- Nu,  n-a existat  o  victorie  mai  mare  a diavolului înlume, decât această religie „psihologizată”. Există orice în psihologie. Un singur lucru este de neînchipuit, imposibil: Bucuria!

(…)

Azi  dimineaţă,  în  timp  ce  mergeam  spre biserică, m-am gândit la prostie. Cred că este rodul cel mai înfiorător al păcatului originar. Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul este foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi „s-ar fi acoperit cu cenuşă”. Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate („a fi precum zeii”) stă în prostie, era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune, prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică.

(…)

creştinismul, în esenţa lui, nu este atât de mult realizarea cât negarea şi desfiinţarea religiei, revelarea acesteia drept cădere, drept efectul şi expresia esenţială a păcatului originar. Oamenii zilelor noastre se întorc spre religie, dar nu spre creştinism, iar Guyana, Moon, etc. sunt doar câteva simptome. Cineva mă va întreba: „Nu este, oare, negarea religiei, adică a sacralităţii şi a contemplării chintesenţa Reformei de la Luther până la Calvin şi Karl Barth?” Nu. Iar dovada acestui „nu” o constituie faptul că sectele radicale (precum cea a lui Jones) s-au născut în interiorul protestantismului. De ce? Pentru că protestantismul, intenţionând să purifice creştinismul de influenţa păgână a anihilat eshatologia creştinismului. Hristos nu a înlăturat moartea şi suferinţa, ci le-a călcat în picioare, adică le-a schimbat radical din interior, a transformat înfrângerea în biruinţă, le-a „preschimbat”; astfel, El a „preschimbat’ religia, dar n-a distrus-o. A transfigurat-o nu doar prin umplerea ei cu un conţinut eshatologic, ci şi prin revelarea religiei, prin transformarea ei în taina împărăţiei lui Dumnezeu. Păcatul religiei – mai precis, religia ca păcat – nu constă în sentimentul şi experienţa sacrului, ci în imanentizarea sacrului, în identificarea lui cu lumea creată. Lumea este creată pentru comuniunea cu Dumnezeu, ca o înălţare spre Dumnezeu; este creată pentru spiritualizare, dar ea nu este „Dumnezeu” şi de aceea spiritualizarea înseamnă şi depăşirea lumii, eliberarea de ea. Astfel, lumea este o „taină”. Greşeala fatală a protestantismului constă în faptul că, răzvrătindu-se împotriva imanentizării creştinismului în timpul Evului Mediu, el a respins „taina”, nu doar religia ca păcat şi cădere, ci şi natura religioasă a creaţiei însăşi. Greşeala constă în afirmaţia că Biserica este totalitatea „celor mântuiţi”, însă mântuiţi individual, astfel încât fiecare mântuire nu înseamnă nimic pentru lume, nu împlineşte nimic în lume; mântuirea lumii nu se realizează în mântuirea fiecărui om. Cu alte cuvinte, Biserica devine o sectă -o sectă obsedată de mântuirea ca atare, fără vreo legătură cu lumea sau cu împărăţia lui Dumnezeu. Renunţând la cosmologie, protestantismul renunţă, de fapt, la eshatologie, deoarece omul nu mai are alt simbol, altă taină, adică nici o altă cunoaştere a împărăţiei lui Dumnezeu decât lumea; aşadar, mântuirea unui om este, întotdeauna, mântuirea lumii, cunoaşterea Bisericii ca prezenţă a „noii creaţii”. Această experienţă de „a fi mântuit” – pentru că nu are un alt conţinut decât acela de „a fi mântuit” – este, în mod inevitabil, umplută cu orice conţinut. Cel mântuit trebuie „să mântuiască”. O sectă este întotdeauna activă şi maximalistă, o sectă trăieşte cu entuziasmul de a fi mântuită şi de a mântui. Din moment ce a fi mântuit sau a fi un mântuitor nu are nici un orizont cosmic sau eshatologic, nici o adâncime spirituală, nici o cunoaştere spirituală a lumii sau a împărăţiei lui Dumnezeu, ţelul, obiectivul mântuirii devine răul sau păcatul de care omul trebuie eliberat, a cărui anihilare va aduce mântuirea. Acesta poate fi alcoolul, tutunul capitalismul sau comunismul; poate fi, în realitate orice! La acest nivel, o sectă conduce spre moralitate, spre evanghelia socială sau spre „rugăciunea de la micul dejun” a bancherilor care, dacă simt că sunt mântuiţi, vor deveni nişte bancheri, nişte capitalişti mai buni etc. „Cauza!” în cele din urmă, o sectă este transformată, la acest nivel, într-o agenţie (biserici, sinagogi, alte agenţii) – filantropică, umanitară, anti-rasistă etc. Chiar şi la acest nivel, o sectă poartă cu sine temeliile unui radicalism. Identificând răul cu ceva concret, tangibil şi, de obicei, negativ, absolutizând acest rău concret, o sectă mobilizează cu uşurinţă oamenii împotrivă şi nu pentru.Însăşi experienţa de a fi mântuit, de a trage o linie de demarcaţie între cei mântuiţi, adică cei buni şi cei nemântuiţi, face viaţa unei secte, să spunem aşa, negativă, direcţionată spre acuzare şi condamnare. Chiar şi sentimentul permanent al vinei specific protestantismului contemporan; o căinţă publică neîntreruptă oferită lumii a treia, minorităţilor sau săracilor se naşte din nevoia de a avea o conştiinţă curată – trăsătura de bază a „celor mântuiţi”. Denunţând Biserica, societatea albilor sau altceva, dar nu pe sine, cel mântuit se simte bun.

La nivel inferior, acest radicalism devine evident şi este concluzia logică a sectei. Dacă protestantismul individualizează mântuirea şi o transformă într-o mântuire personală, golind-o de conţinutul ei cosmic şi eshatologic, îl face pe om să se simtă singur, neliniştit, despărţit de lume, de istorie şi de împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, în mod paradoxal, secta devine o eliberare de singurătate, însă cu preţul diluării personalităţii în sectă, în cult. O sectă este strânsă în jurul unui mântuitor, a unui lider. Puterea lui este înrădăcinată în slăbiciunea sectei. El stabileşte Cauza”, el conduce lupta, el ştie. îndreaptă-ţi dorinţele spre el! Aşadar, într-o lume pe deplin secularizată, adică desacralizată şi „dez-eshatologizată”, apare mântuitorul: Moon, Jones, etc. Şi nouă sute de oameni stau aliniaţi lângă un butoi cu arsenic pregătiţi să moară! Totul se leagă. „Aveţi grijă cum umblaţi”.

(…)

„Fiţi precum copiii …”. Dar sunt copiii spirituali? Pe de altă parte, nu a cucerit creştinismul lumea cu copilăria lui? Creând „teologia morală” şi „spiritualitatea”, nu a început creştinismul să o piardă? Spiritualitatea se poate dobândi în budism sau de la numeroşi William James, însă bucuria inocentă a copilului se poate găsi doar în creştinism.

(…)

Creştinismul este ambiguu prin definiţie: pe de o parte, „… atât a iubit Dumnezeu lumea …”; pe de altă parte „nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în ea“. Această antinomie esenţială nu numai că nu a fost niciodată transformată   într-o   experienţă   existenţială;   într-o înţelegere a vieţii, într-un  ideal al vieţii de către creştinismul ortodox şi istoric (Sfinţii Părinţi, Biserica, etc.), dar a fost refuzată. Biserica s-a organizat -acoperită cu aur şi cruci de argint, mitre, icoane; s-a lărgit şi s-a îmbogăţit; a devenit un mod de viaţă; dar –şi aici, se află paradoxul – i-a chemat pe toţi „să nu iubească această lume şi ceea ce se află în ea”, ignorând, ca să zicem aşa, dragostea lui Dumnezeu pentru lume („Atât a iubit Dumnezeu lumea”). Dacă „Dumnezeu aşa a iubit lumea” nu este pus în legătură cu „nu iubiţi lumea”, devine un maximalism negativ şi o adevărată erezie, însă Biserica nu mai este capabilă să discearnă această erezie, deoarece cheia acestui discernământ (şi o voi repeta până la moarte) se află în esenţa eshatologică a creştinismului. Aceasta înseamnă să discernem – aici şi acum, în mijlocul nostru -împărăţia viitoare în bucuria lui Hristos care S-a înălţat la cer „nefiind despărţiţi de cei care te iubesc”, ci rămânând alături de ei, în transfigurarea mistică a lumii şi   a  făpturii.   Erezia  tuturor  maximalismelor  este refuzarea „iubirii care biruie teama”. Aceasta este dată şi deschisă pentru cei care îl iubesc – „zicând acelora care L-au iubit pe El: Sunt cu voi şi nimeni nu vă va sta împotrivă”. De aici şi cele două impasuri ale creştinismului contemporan: iubirea „acestei lumi” (adică, fără „nu iubiţi lumea”) şi dispreţuirea lumii (adică, fără „şi Dumnezeu atât a iubit lumea”). Două impasuri, două apostazii, două erezii.

Fragmente din cartea Biografia unui destin misionar – Jurnalul Pãrintelui Alexandru Schmemann, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, trad. de Felicia Furdui.

Linkuri similare: Alexander Schmemann: Intre Utopie si Evadare

Alexander Schmemann: Cu moartea pre moarte calcând

Alexander Schmemann – Între Utopie si Evadare

1 Comment

Utopia este un fel de proiectie maximalista spre viitor. Este o promisiune, sau o idee, că atât istoria ca întreg, cât si existenta umana ca destin personal, se misca spre perfectiune si împlinire, spre o eminenta – nu numai eminenta, dar si iminenta – victorie asupra tuturor felurilor de pericole si deficiente. (…) Nu, istoria lumii nu ne-ncurajeaza sa gândim asa. Toti Napoleonii au cazut si toate visele lor s-au sfârsit într-o mare varietate de Sf. Elene… Si, cu toate acestea, aceasta credinta este esentiala astazi. (…) Cautarea Utopiei predomina în vietile noastre zilnice. Exista, de exemplu, o alta Utopie, pe care eu o numesc Terapeutica.

(…) Pretutindeni, de la Utopia cea mai sângeroasa la cea mai benigna, a culturii noastre post-industriale, exista aceasta mare promisiune ca suntem gata sa traim „Les lendemains qui chantent”, mâinele care cânta.

Acum, ca o ciudata contraparte, avem a doua tendinta fundamentala a vremurilor noastre, adica Evadarea, un fel de contra-Utopie. Lumea noastra de azi nu e numai lumea acelora care urmaresc energic vise utopice, ci si, într-o masura necunoscuta în trecut, a celor-ce-se-lasa – de toate felurile, sexele si pozitiile sociale. Cu totii stim asta. Am trait, doar, experienta anilor ’60, când oamenii resimteau, într-un fel nou si fara precedent, oprimarea a ceea ce era numit Sistem si dorinta de a abandona acest Sistem. (…) Evadarea începe cu atitudinea mentala a celor-ce-se-lasa si continua cu o cautare a tot felul de experiente spirituale. Stiti ca doar nu poti sa-L gasesti pe Dumnezeu pe Broadway. Trebuie sa-l gasesti în cine stie ce albastri munti din India, într-un ashram, într-o tehnica. Si iarasi, sunt foarte bine plasat sa stiu asta pentru ca, din nefericire, religia mea, Ortodoxia Rasariteana, este foarte des identificata ca furnizor al acelui gen de mici tehnici mistice care vor satisface dorinta celui-ce-se-lasa de extaz personal, în afara Sistemului.

Apoi, este acel nou cult al guru-ilor, si acea atitudine care a existat dintotdeauna, dar niciodata într-o asemenea forma si intensitate, si care este „ura de lume”.

(…)

Si astfel, este aceasta viziune a lumii create, cazute si mântuite. Pâna ce aceasta viziune treimica nu s-a destramat, nu era nici o cale pe care cultura noastra, înradacinata în Evanghelie, sa mearga pâna la capat fie în utopism, fie în evadare. Iar astazi, adevarata lucrare intelectuala si spirituala careia noi crestinii trebuie sa-i facem fata nu este sa alegem pur si simplu între Utopie si Evadare. Nu este sa vindem religia ca pe un mic Valium, ca pe o sfânta pilula Valium. Adevarata noastra provocare este sa regasim ceea ce eu numesc eshatologia crestina fundamentala. Orice ar fi Celalta Lume (si nu stim nimic despre ea), ea este mai întâi de toate revelata noua aici si acum. Nu în alta parte, ci aici. Daca nu o cunoastem (nu devenim constienti de ea) chiar astazi, atunci nu o vom mai descoperi niciodata.

(…)

Eshatologia crestina fundamentala a fost distrusa fie de optimismul ducând la Utopie, fie de pesimismul ducând la Evadare. Daca exista doua cuvinte eretice în vocabularul crestin, acelea ar trebui sa fie „optimism” si „pesimism”. Aceste doua lucruri sunt în întregime anti-biblice si anti-crestine.

Ne revine noua, crestinilor, sa reconstruim aceasta credinta unica, în care nu se face nici o iluzie despre rau. Nu ne putem permite sa acceptam pur si simplu o credinta ieftina care ne cere numai sa ne lasam de fumat si de baut, o mica religie care promite ca, tu numai renunta la cafea, iar mâinele va începe sa cânte. Credinta noastra nu se bazeaza pe nimic în afara acestor doua revelatii fundamentale: Dumnezeu atât a iubit lumea si Lumea cazuta a fost, în secret, tainic, mântuita.

(…)

„Când Fiul Omului se va întoarce, va mai gasi El oare credinta pe pamânt?” (Lc 18:8) Poate ca ne îndreptam spre o catastrofa. Nu este treaba Bisericii crestine sa garanteze ca totul va fi mai mare si mai bun. Acesta este utopism. De partea cealalta, trebuie sa excludem de asemenea evadarea, ca pe o tradare a lui Dumnezeu, care atât a iubit lumea. Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! Daca numai am putea regasi asta – si resursele nu ne lipsesc – nu am mai fi acei urmatori pasivi ai acelei polarizari crescânde: ori Utopie, ori Evadare (iar prin „noi” înteleg credinciosii, pentru care Dumnezeu este înca o Realitate). Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.

Intre Utopie si Evadare, o conferinta a parintelui Alexander Schmemann, tinuta în Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981.

Alexander Schmemann – Cu moartea pe moarte calcand

1 Comment

Creştinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morţii, şi el revelează moartea întrucît este revelarea Vieţii. Hristos este această Viaţă. Şi pentru că Hristos este Viaţă, creştinismul vădeşte moartea a fi ceea ce este, şi anume duşmanul care trebuie distrus, şi nu un «mister» care trebuie explicat. […] În lumina lui Hristos, această lume, această viaţă sunt pierdute şi se află dincolo de simplul «ajutor» nu pentru că în ele este teamă de moarte, ci pentru că au acceptat şi au privit ca firească moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desfiinţat şi înlocuit de o ‚altă lume’, care şi ea este concepută ca un cimitir («odihna veşnică») şi a numi aceasta religie, a trăi într-un cimitir cosmic, a se «descotorosi» în fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma în legătură cu o «societate dreaptă», şi a fi fericit – aceasta este căderea omului. Nu imoralitate sau fărădelegile omului sunt cele care îl vădesc ca fiinţă căzută, ci «idealul pozitiv» – religios sau secular – şi mulţumirea sa cu acest ideal. Această cădere însă poate fi cu adevărat descoperită doar de către Hristos, pentru că doar în Hristos ne este revelată deplinătatea vieţii, iar moartea devine, deci, îngrozitoare, căderea însăşi din viaţă, duşmanul. Această lume (şi nu vreo «altă lume»), această viaţă (şi nu vreo «altă viaţă») i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezenţei dumnezeieşti, comuniune cu Dumnezeu, şi doar prin această lume, prin această viaţă, prin «transformarea» lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om. Oroarea faţă de moarte, prin urmare, nu decurge din faptul că ea este «sfîrşitul», distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume şi de viaţă, separare de Dumnezeu. Morţii nu îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci cînd Hristos ne revelează viaţa, putem auzi mesajul creştin despre moarte ca duşman al lui Dumnezeu. Atunci cînd Viaţa plînge la mormîntul prietenului iubit, cînd priveşte oroarea morţii, atunci îşi află începutul biruinţa asupra morţii.”

(…)

Dar in Hristos suferinta nu este “inlaturata”; ea este transformata in biruinta. infrangerea insasi devine biruinta, o cale, o intrare in imparatie, si aceasta este singura vindecare adevarata.

Iata ca un om zace pe patul sau de suferinta; Biserica vine la el pentru a savarsi sacramentul vindecarii. Pentru acest om, ca si pentru orice om din lumea intreaga, suferinta poate insemna infrangere, o cale spre predarea completa in fata intunericului, disperarii si singuratatii. Ea poate fi moarte in cel mai real sens al cuvantului. Si totusi ea poate fi si biruinta finala a Omului si a Vietii. Biserica nu vine ca sa refaca sanatatea acestui om, sa inlocuiasca pur si simplu medicina, atunci cand medicina si-a epuizat propriile ei posibilitati. Biserica vine ca sa-l aduca pe acest om in Dragostea, Lumina si Viata lui Hristos. Ea vine nu doar ca sa-l “mangaie” in suferintele sale, nu ca sa-l “ajute”, ci sa-l transforme in “martir”, o “marturie” a lui Hristos prin propriile lui suferinte. Un martir este cel care vede “cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56). Un martir este cel pentru care Dumnezeu nu este o alta -si ultima – sansa de a ii inceta durerea groaznica; Dumnezeu este insasi viata lui, si tot ce se intampla in viata lui vine la Dumnezeu si aspira la deplinatatea Dragostei.

In aceasta lume vor fi intotdeauna necazuri. Fie ca este redusa la minimum prin puterile omului, fie ca este alinata de fagaduinta religioasa a unei rasplati in “lumea cealalta”, aici suferinta staruie, ramane infiorator de “normala”. Si totusi Hristos spune: “indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Prin suferinta Lui, nu numai ca orice suferinta a dobandit un sens, dar i s-a dat si puterea de a deveni ea insasi semnul, sacramentul, vestirea, “venirea” acestei biruinte; infrangerea omului, insasi moartea lui a devenit o cale a Vietii. Inceputul acestei biruinte este moartea Lui Hristos. Aceasta este vesnica evanghelie, si ea ramane “nebunie” nu doar pentru aceasta lume, ci si pentru religie, atat timp cat ea este religia acestei lumi (“ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos” – I Cor. 1, 17). Liturghia mortii crestine nu incepe atunci cand omul ajunge la sfarsitul inevitabil, cand trupul sau este depus in biserica pentru serviciul religios, in timp ce noi stam in jurul lui ca martori tristi si resemnati ai iesirii lui demne din lumea celor vii. Ea incepe in fiecare Duminica, cand Biserica, inaltandu-se in cer, “leapada toata grija cea lumeasca”; ea incepe in fiecare zi de praznic; ea incepe mai ales in ziua Pastilor. intreaga viata a Bisericii este intr-un fel sacramentul mortii noastre, pentru ca ea este vestirea mortii Domnului, marturisirea invierii Lui. Si, cu toate acestea, crestinismul nu este o religie centrata pe moarte; nu este un “cult al misterelor” in care o doctrina “obiectiva” a mantuirii din moarte imi este oferita prin ceremonii frumoase, cerandu-mi sa cred in ea si, astfel, sa profit de “beneficiile” ei.

A fi crestin, a crede in Hristos inseamna, si intotdeauna a insemnat: a crede intr-un fel transrational si absolut sigur, numit credinta, ca Hristos este Viata intregii vieti, ca El este Viata insasi si, prin urmare, viata mea. “Intru El era viata, si viata era lumina oamenilor“. Toate doctrinele crestine – cele privitoare la intrupare, mantuire, rascumparare – sunt explicatii, consecinte, iar nu “cauza” a acestei credinte. Doar atunci cand credem in Hristos toate aceste afirmatii devin “valide” si “logice”. Dar credinta insasi este acceptarea nu a unei anume “afirmatii” sau a alteia despre Hristos, ci a lui Hristos insusi ca Viata si Lumina a vietii. “Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua” (I Ioan 1, 2). In acest sens, credinta crestina este radical diferita de “credinta religioasa”. Punctul ei de plecare este nu “credinta”, ci dragostea. in sine si prin sine, orice credinta este partiala, fragmentara, fragila. “Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim… cat despre proorocii – se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi”. Doar dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13). Si daca a iubi pe cineva inseamna ca eu am viata mea in el, sau mai degraba ca el a devenit “continutul” vietii mele, a-L iubi pe Hristos inseamna a-L cunoaste si a-L avea pe El ca Viata a vietii mele.

Doar aceasta dobandire a lui Hristos ca Viata, “bucurie si pace” a comuniunii cu El, certitudinea prezentei Lui, da sens vestirii mortii Lui si marturisirii invierii Lui. in aceasta lume, invierea lui Hristos nu poate fi niciodata un “fapt obiectiv”. Domnul cel inviat S-a aratat Mariei, si “ea a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus”. Fe drumul spre Emaus, ochii ucenicilor “erau tinuti ca sa nu-L cunoasca”. Predicarea invierii ramane nebunie pentru aceasta lume. Si nu este de mirare ca insisi crestinii oarecum “o explica”, reducand-o de fapt la vechile doctrine precrestine ale nemuririi si supravietuirii. Si, intr-adevar, daca doctrina invierii este numai o “doctrina”, daca este sa se creada in ea ca intr-un eveniment din “viitor”, o taina a “celeilalte lumi”, ea nu este substantial diferita de celelalte doctrine privind “lumea cealalta” si poate fi usor confundata cu ele. Fie ca este vorba despre nemurirea sufletului, fie de invierea trupului – nu stiu nimic despre ele, si orice discutie aici este simpla “speculatie”. Moartea ramane aceeasi misterioasa trecere intr-un viitor misterios. Marea bucurie pe care ucenicii au simtit-o pe drumul spre Emaus atunci cand l-au vazut pe Domnul cel inviat, incat “ardea in ei inima”, nu s-a intamplat pentru ca tainele unei “alte lumi” le-au fost descoperite, ci pentru ca L-au vazut pe Domnul. Si El i-a trimis sa predice si sa vesteasca nu invierea mortilor – nu o doctrina a mortii -, ci pocainta si iertarea pacatelor, noua viata, imparatia. Ei au vestit ceea ce stiau, anume ca in Hristos noua viata a inceput deja, ca El este Viata Vesnica, implinirea, invierea si Bucuria lumii.

Biserica este intrarea in viata inviata a Lui Hristos, ea este comuniune in viata vesnica, “bucurie si pace in Duhul Sfant”. Ea este asteptarea “zilei neinserate” a imparatiei; nu a unei “alte lumi”, ci a implinirii tuturor lucrurilor si a intregii vieti in Hristos. in El, moartea insasi a devenit un fapt de viata, pentru ca El a umplut-o cu Sine, cu dragostea si lumina Sa. in El “toate sunt ale voastre; … fie lumina, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteti ai Iui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 21-23). Si daca eu fac aceasta noua viata a mea, daca fac a mea aceasta foame si sete dupa imparatie; a mea, aceasta asteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea ca Hristos este viata, atunci moartea mea insasi va deveni un act de comuniune cu Viata. Pentru ca nici viata, nici moartea nu ne pot desparti de dragostea lui Hristos. Nu stiu nici cand si nici cum va veni implinirea. Nu stiu cand toate lucrurile se vor desavarsi in Hristos. Nu stiu nimic despre “cand” si “cum”. Dar stiu ca in Hristos aceasta mare Trecere, Pastile lumii au inceput, ca lumina “lumii ce va sa fie” vine la noi in bucuria si pacea Duhului Sfant, pentru ca Hristos a inviat si Viata stapaneste.

In cele din urma, stiu ca acestea sunt credinta si certitudinea care umplu de bucurie intelesul cuvintelor Sfantului Pavel, pe care le citim de fiecare data cand participam la “trecerea” unui frate de-al nostru adormit in Hristos: “Pentru ca insusi Domnul, intru porunca la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 16-17).

Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia

Articolul integral AICI .

%d bloggers like this: