“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

La mulți ani, frați români!/ Imnul românesc (Sfântul Ioan Iacob)/ Cuvinte puternice despre neam, din mari duhovnici și mari români

„Acum, ca niciodată
Treziţi-vă, români!
Având credinţa-n suflet
Şi arma sfântă-n mâini.

În rodul născocirii
Să nu nădăjduiţi,
Ci arma mântuirii
Mereu s-o mânuiţi!

Uniţi-vă în cuget
Prin simţuri creştineşti
La sânul Maicii voastre
Celei duhovniceşti!

În pavăza credinţei
Fiind adăpostiţi,
La vreme de războaie
Veţi fi nebiruiţi.

Tot neamul de pe lume
Şi cel de sub pământ
De s-ar scula-mpotrivă,
Va fi de voi înfrânt.

Plecaţi-vă la Domnul
Grumazul umilit,
Să vă înalţe fruntea
În plaiul cel dorit. 

De somnul nesimţirii
Să nu mai dormitaţi,
Că zorii mântuirii
Se-arată la Carpaţi

Ca fraţii petrecând,
Să nu ştirbim onoarea
Şi graiul nostru sfânt!

Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc,
Să punem semnul Crucii
Pe steagul românesc!

Pe tronul cel din suflet
S-avem necontenit
Icoana preacinstită
A Regelui Mărit!

De vom păzi unirea
Si Crezul din stramoşi,
Vom fi şi jos, în lume,
Şi-n ceruri glorioşi!

În scumpa noastră ţară
Atunci vor creşte iar
Virtuţile străbune
Cu nume secular.

Deci azi, ca niciodată,
Să ne vădim creştini,
Păstrând neprihănită
Credinţa prin străini!…”

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul – Imnul românesc, 1956)

Vedeți și: Tot ce e românesc nu piere

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, noiembrie 1876, în Opere, vol. IX). „Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Mihai Eminescu, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

“Întâlnirea între persoană și persoană este lumină”

“…cata bucurie imi da constiinta ca cineva este atent la mine! Cât mă bucură! Cineva care-mi zâmbește… Zâmbetul este lumină. Și eu zâmbesc. Și asta este o lumină. Întâlnirea între persoană și persoană este lumină. Cu atât mai mult, lumină este întâlnirea între mine și Hristos.”
Fără ”conștiința clară a unui Dumnezeu personal” ne închidem în lume, uităm chipul aproapelui, se uită de tot ce nu se poate defini.

“Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel: “Cand spui unui om te iubesc nu se poate sa nu gandesti ca el va fi vesnic”.

Pr. Dumitru Stăniloae

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

„Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.

Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.

Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.

“…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual.

Dumitru Stăniloae, despre omenie

Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca, si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german menschlichkeit, sau menschlich, sau de cel francez humain.

Cuvintele germane menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental. Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.

Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul – numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume. Este o mare idee despre om implicata in notiunea omeniei; in notiunea omenie e data omului o tinta pe care nu i-o da nici o conceptie filosofica si gandirea: nici unui popor.

Ubermensch al lui Nietzsche e ultima concluzie; a seniorului feudal nepasator la ceilalti oameni. Dar mai este acest Ubermensch “om”? Nu este el cu mult mai prejos de realitatea omului adevarat? Nietzsche ia in bataie de joc notiunea de om. Menschlich, all zu menschlich inseamna o fiinta umana demna de dispret, care se impaca cu toate formele de compromis si de slabiciune. Ubermensch inseamna cavalerul capabil de fapte mari, de acte mari, pentru a fi urmat de toti pe aceasta calc. Dar care e rostul acestor acte nu ni se spune. Se urmareste un fel de putere pentru putere.

Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor. 

Dumitru Staniloae, despre ce inseamna a fi cult

„Iubesc foarte mult poporul nostru si iubesc in special poporul nostru de la sat. Iubesc taranimea noastra. Care intr-adevar a fost un popor cult. Caci ce insemneaza cult si cultivat? Insemneaza innobilat. Si s-a innobilat prin liturghie si prin rugaciune. Nu devine cult un intelectual care citeste o mie de carti, dar nu devine mai bun. Si nu se uneste cu ceilalti in credinta si fiecare este robul ultimei carti pe care a citit-o. Ne dezmembram unitatea, nu ne mai smerim, nu mai avem delicatetea aceasta a unora fata de altii. Ori ne intoarcem la credinta, ori este mare pericol pentru poporul nostru” (Dumitru Staniloae) (15:28-16:43)

Dialog intre Pr. Dumitru Staniloaie si Ioan Alexandru in vara lui 1990

Productie video realizata de Silviu Despa.

Dumitru Stăniloae – „Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru”

“In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite”

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ci, datorita distantei si trebuintei de ea.
Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.
Am mentionai mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia. Faptul acesta face ca luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.
Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duios, e printr-o franare reciproca, atunci cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.
Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie.

Individualistul nu sufera de dor.

Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea.
Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau. Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, si iubirea este o pasiune.

Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ca nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala,in fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.

Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate.
Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii, in dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale.
Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.
Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei.
In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.
Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin.
Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza.

Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior.

…Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si impreuna-lucrare deplina.

Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare.

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.
Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti.
Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti. Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit. Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea Iui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea. Se aproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiile impresionante, insufletite de dor ale partenerului care a fortat despartirea.
Despartirea starneste dorul, care augmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala.

Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste.

Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.
Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire.
Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marca lui importanta in viata poporului nostru.
Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins radacini adanci.
Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.
„Am sa mor cu dorul lui”, „ma duc cu dorul lui in mormant” spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui ma tine in viata”.
Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.
Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman.
Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.
Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur.

Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru ei, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie.
Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia.
Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica  acompaniat de cor. Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, fara sa se piarda intr-o armonie impersonala. Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.
Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco si slavo-bizantina.
In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.
In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul…

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii, intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov. Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent. Intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc si care este rostul existentei mele?
In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.
E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei….Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea…

Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.
Poporul roman se dovedeste – prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute – un popor al comuniunii.

In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.

(Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român)

Dumitru Staniloae, despre taina casatoriei

Se poate spune ca aceste doua aspecte (masculin si feminin) ale omului sunt in asa masura inseparabile in iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana, luata izolat si considerata in sine, nu e deplin om. Nu e, asa zicand, decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau”. Nu e decat o jumatate neuniforma cu cealalta jumatate.
Deosebirea complementara trupeasca reda si conditioneaza o diferenta complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare mai putin om. Dar umanitatea este traita de fiecare in alt mod si intr-o completare reciproca. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana si-o traiesc numai impreuna, in completarea reciproca. Cu alte cuvinte, aceasta unitate umana diferentiata si complementara este o unitate conjugala. “Fiinta umana este o fiinta conjugala“. Perechea umana din rai era o pereche conjugala. “Aceasta era casatoria paradisiaca, avandu-si baza in natura umana duala”. Dar ea avea si un har.

Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea trebuie sa fie indisolubila. Astfel, casatoria avea de la inceput atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential; si femeia la fel. Trecerea de la legatura cu o femeie la legatura cu alta, sau de la un barbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplina printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat fara sa fie gasit deplin, in acea daruire a lui deplina si pentru toata viata; si barbatescul la fel. Fiecare jumatate ramane mai mult sau mai putin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai putin intr-o singuratate.

Unirea deplina intre un barbat si o femeie, corespunzand unei iubiri desavarsite, e netrecatoare. Caci fiecare a gasit in celalalt nu un obiect, ale carui posibilitati de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca persoana atunci cand e tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si vesnic noua in capacitatea si imaginatia ei de autodaruire.

Cei doi se iubesc pentru ca se completeaza, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua suflete care suna la fel, ci care suna “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinta, o intregire reciproca. Iubirea imbogateste pe fiecare pentru ca primeste si daruieste la nesfarsit, pe cand ura saraceste, pentru ca nu da si nu primeste nimic.
Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Ea isi cunoaste niste insuficiente care se cer dupa o intregire prin barbat, de aceea il iubeste pe barbat; si barbatul, la fel. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari.
…
Barbatul se intregeste asa de mult prin femeie, deoarece ea este cealalta jumatate a speciei si numai impreuna cu ea barbatul formeaza omul intreg si numai in unire cu ea se realizeaza ca barbat. Si femeia la fel. Caci barbatul e cel ce completeaza femeia, si viceversa. Si daca barbatul nu completeaza de fapt femeia si nu e completat de ea, nu se realizeaza ca barbat, precum nici femeia, ca femeie. In felul acesta, in femeia lui, barbatul are toata cealalta jumatate a speciei, si viceversa, incat nici unul nu are nevoie de alt barbat sau de alta femeie.

Dar orice barbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumatati a speciei, ci poarta si caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vietuind impreuna, cele doua persoane se configureaza una dupa cealalta, incat barbatul se completeaza si ca persoana prin femeie, si invers. Fiecare devine un fel de co-persoana si amandoi o unitate co-personala.
De aceea, barbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizeaza ca persoana, definita prin convietuirea cu o singura persoana ca femeie. Trasaturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, caci cel ce e lipsit de o adevarata si permanenta comuniune personala, e mai mult un individ uniform al speciei decat o persoana. In el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate si neinfranate in trasaturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate in mod propriu.
…
In acest raspuns, El afirma unitatea celor casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a facut pe om ca barbat si ca femeie si deci cel ce se uneste cu o femeie se completeaza in mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. Barbatul a devenit omul integ prin aceasta femeie sau viceversa. Dumnezeu insusi i-a impreunat prin faptul ca a facut pe om barbat si femeie, deci prin faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener.

Nemai nerespectandu-se unul pe altul ca persoana, ci tratandu-se ca obiecte de placere care nu tine mult, acestia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creatie: “Raspunzand, El a zis: Oare n-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput, barbat si femeie i-a facut? Si adauga: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 1-6).

Dar unitatea aceasta indisolubila, alcatuita intre barbat si femeie, fiind o unitate in planul uman, nu e atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate prin iubire. Ea se bazeaza pe iubirea intre doua existente umane ce se completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeste in Biserica un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicata in fire si refacuta prin har e si o opera a vointei celor doi.

Daca o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupesti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Casatoria incepe cu o iubire in care se sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala, cu o iubire in care fiecare pretuieste taina celuilalt si afirma in iubirea sa disponibilitati nelimitate de a-l respecta ca persoana, de a accepta toate jertfele si oboselile pentru el.
…
Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari. …Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legaturii dintre ei il are exercitiul si cresterea responsabilitatii unuia pentru altul. Iubirea creste din exercitiul responsabilitatii reciproce, si responsabilitatea creste din iubire. Iubirea intre fiintele conditionate de atatea nevoi ale vietii in trup nu e numai o fericita contemplare a frumusetii trupesti si apoi o tot mai traita contemplare si a celei sufletesti a celuilalt, desi este si aceasta; ci ea e motorul unor nesfarsite acte de responsabilitate pentru acela. …

Responsabilitatea aceasta il face cu adevarat persoana, factor de mare eficienta constienta in viata celuilalt si a societatii, dar ea se sustine si din respectul celuilalt ca persoana. Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei doi isi accentueaza caracterul si il accentueaza si pe al celuilalt; unirea lor se accentueaza tot mai mult ca o comuniune personala, in care fiecare persoana creste spiritual pe masura unirii intre ele. Fara trairea si exercitarea acestei responsabilitati, omul ramane intr-o stare vecina cu inconsistenta, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenta a acestuia.
In responsabilitatea aceasta se face tot mai stravezie, pentru fiecare prin celalalt, prezenta lui Dumnezeu cel personal ca factor care da valoare nemasurata partenerului de casatorie. Pe masura ce celalalt isi descopera adancimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garanteaza valoarea lui eterna de om, prin faptul ca El insusi S-a facut om. Iar aceasta sporeste responsabilitatea fiecaruia pentru celalalt.
…
Femeia este omul cel mai apropiat de barbatul ei, si, viceversa. Si este aceasta, pentru ca il completeaza. Barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la intimitatea suprema cu el. Si viceversa. Ei isi sunt unul altuia deplin descoperiti, intr-o totala sinceritate; fiecare ii este celuilalt ca un alt “eu”, ramanand totusi un “tu” care ii este necesar pentru a se descoperi.
Fiecare se uita pe sine, facandu-se eu-ul celuilalt. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine. Insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu mai par sa formeze doua persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altadata spune: “Cine are un prieten are o alta sine”.

Prin aceasta fiecare din cei doi soti realizeaza starea dupa care nazuieste si se realizeaza ca persoana in reciproca comuniune. Dar se realizeaza numai cand dragostea trupeasca e penetrata de cea spirituala si coplesita de ea.
…
Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o considera ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si ea este o libertate a spiritului. Si pentru amandoua se cere o lupta spirituala. Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat in asa masura, ca nu mai vede in femeie decat un instrument al satisfacerii ei, si viceversa. Aceasta se poate intampla insa si in casatorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura si spiritualiza prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca. Si aceasta se intampla aproape totdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz, pofta trupeasca plictisita repede de o femeie sau de un barbat, isi cauta satisfactia in alta parte.

De fapt, cine nu stie ca cel ce priveste femeia din afara casatoriei o vede ingustata la calitatea unui obiect carnal de placere epidermica? Numai in casatorie ea se descopera ca persoana cu toata complexitatea de probleme, in care are nevoie sa fie ajutata, sa nu fie singura, cum are nevoie si barbatul; numai casatoria ridica legatura intre barbat si femeie la prietenie si adanca responsabilitate practica reciproca, in care fiecare trebuie sa se angajeze total.

… P. Florensky spune ca societatea – deci si Biserica – este formata din unitati duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesara in sens deplin societatii. Familia promoveaza coeziunea sociala, bisericeasca, nu indivizii. Celula familiei, desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie intr-o comunicare cu celelalte celule prin “sangele” comun al lor, prin copii.
Desigur nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce. De aceea se canta la slujba cununiei un imn inchinat mucenicilor. Sotii care nu-si infraneaza egoismul in doi vor deveni pana la urma netransparenti chiar si lor insisi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la altii al familiei de tip biologic, un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii si capabil numai de iesiri acaparatoare, nu si de iesiri daruitoare.
“O casatorie care nu-si rastigneste statornic lacomia si autosuficienta proprie si nu se depaseste pe sine prin aceasta nazuinta”, nu e familie crestina.

(Dumitru Staniloae, Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie)

Părintele Dumitru Staniloae despre intelectuali, protolatinitate, spiritualitate românească, ecumenism și vremurile de pe urmă

Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

… Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.