Cu această armă, cei cu adevărat liberi au învins nu doar frica, ci şi moartea

În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credinţă. Omul este însă dispus să renunţe la acest dar, cel mai de preţ, în schimbul „liniştii”, al „siguranţei” şi al accesului la „pâine şi circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credinţa, Marele Inchizitor a înţeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertăţii dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic şi ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care ştie mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească şi să trăiască, şi care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredinţându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranţa”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, îşi pierde identitatea, libertatea şi demnitatea date de statutul nobil de creaţie a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

Solidaritatea este o sursă uriaşă de putere

Mult timp s-a cultivat pornirea de revoltă a românilor, direcţionată însă către piste false, către un război româno-român. Sentimentul de indignare e legitim, însă el trebuie să dezvolte şi să întărească tocmai unitatea dintre noi, pornind de la conştiinţa a ceea ce suntem împreună ca ţară, ca popor.

Atunci când el este folosit pentru a crea dezbinare, haos, uitarea rădăcinilor şi dorinţa de a pleca mai repede din această ţară sau de a avea o „ţară ca afară”, ajungând să ne fie ruşine de ceea ce suntem, dacă nu chiar să ne dispreţuim cu înverşunare pe noi înşine, nu facem decât să devenim o masă de manevră în războiul altora. Sentimentul de indignare autentic nu poate fi distructiv nici faţă de noi înşine, nici faţă de cei din acelaşi neam cu noi, de care suntem legaţi profund printr-o istorie, credinţă, limbă şi cultură comune. El trebuie să declanşeze o energie pozitivă, din care ne „hrănim” pentru a lupta în războiul real dus împotriva poporului român, fără a ne lăsa angrenaţi într-un război artificial, din care vom ieşi şi mai dezbinaţi, şi mai storşi de energie, şi mai demoralizaţi.

„A cunoaște țara e cel mai bun mijloc de a o servi” (Dimitrie Gusti)

În scrierile sale economice, Eminescu făcea o radiografie lucidă a situaţiei economice şi sociale a ţării şi ţăranilor din vremea sa, radiografie care se aplică perfect la situaţia de astăzi. Eminescu a anticipat idei importante ale unor economişti, politicieni şi sociologi din perioada interbelică, precum Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti – mari români acoperiţi azi de uitare, deşi soluţiile potrivite pentru România trebuie căutate şi prin recursul la memorie, cercetând ideile unor astfel de personalităţi care au analizat realităţile româneşti şi au iubit România, mulţi dintre ei sacrificându-se pentru ea.

„Semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. Şi când o naţiune a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 31 octombrie 1881); „Toate ţările cari n-au comerţ înăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar” (Ibidem)1

Tragedia tăcută a neamului nostru

Deţinătorii de putere (fiindcă nu ştiu dacă îi mai putem numi oameni de stat sau elite) trec sistematic cu vederea tragedia neamului nostru. Atenţia şi energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcţii, false, în special menite să cultive dezbinarea şi deriva, atrofierea discernământului şi a conştiinţei identităţii.

Un cunoscut economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știi că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conştienţi că există dacă nu mai ştim cine suntem. Un om sau un neam conştient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul fiinţei sale, de rădăcinile sale şi de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală – pe verticala crucii, ce-l menţine în legătură cu cerul –, va fi un om/un neam treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat şi cu simţul discernerii.

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (III) – Declinul cunoașterii în postmodernism

Pentru a înțelege cauzele care au condus la pervertirea sensului culturii și la decăderea învățământului trebuie să analizăm modul cum a fost afectată, în epoca postmodernă, natura cunoașterii.

Utopia federalizării. Ce va mai ramâne din România?

Federalizarea in cazul unui stat unitar conduce inevitabil la disolutia acelui stat si se incadreaza in acelasi proiect utopic ticluit de mintile demente ale lui Hitler si Lenin si pe care neotrotkistii se straduiesc sa-l transpuna in viata, cu orice pret. Ponta declara, cu ceva timp in urma, ca “în 2013, după terminarea campaniei, e obligaţia tuturor, inclusiv a UDMR, de a participa la efortul de reorganizare administrativ-teritorială a ţării”, spunand ca “La Bucureşti va ramane apărarea, justiţia, politica externă”. Numai in statele federale centrul are doar apararea, justitia si externele. Federatia se refera la o aglutinare de unitati diferite, care insa nu au avut o istorie comuna, care nu impartasesc aceeasi religie, aceeasi cultura etc. Or, Romania e un stat unitar, care nu are de ce sa aplice masura federalizarii. Daca se va aplica acest plan, eu voi face parte, dintr-o republica, iar aceasta va avea presedinte, guvern si parlament local. Se vor pastra judetele, insa regiunile vor cadea in mainile oligarhiei locale mana in mana cu cea globala.

Ponta spune ca e nevoie de “o adevărată descentralizare în România”. Dar nu vom avea, de fapt, o “descentralizare” a puterii, fiindca, in cazul cand mentalitatea unitara va disparea, iar parlamentele locale vor ajunge sa discute direct cu parlamentul european, va exista o economie planificata de la Bruxelles. Consecinta acestei regionalizari va fi de fapt slabirea si mai mult a statelor nationale, iar in locul acestora va ajunge sa existe doar un guvern federal UE.

O adevarata descentralizare (dar, in niciun caz in sensul de distrugere a statului national, ci doar de consolidare a unei ordini de jos in sus, la scara umana) s-ar produce numai in cazul in care s-ar aplica masuri pentru relocalizarea economiei, localizarea productiei de bunuri, fiindca tara trebuie sa poata produce ea insasi bunuri, la nivel local, si sa nu se bazeze pe imprumuturi pentru a finanta consumul. Dar aceste masuri lipsesc cu desavarsire din programele de guvernare. Avem nevoie de masuri care sa consolideze legaturile de comuniune dintre noi. In schimb, “masurile” de pana acum au condus nu doar la inrobirea fata de structuri supranationale, dar si la masificarea si destramarea societatii, iar prin federalizare vor determina disparitia constiintei unitare si faramitarea statului. Ce va mai ramane din Romania?

O analiza foarte buna pe aceasta tema am gasit aici, realizata de Radu Portocala, scriitor de origine romana care traieste in Franta, fost opozant al comunismului. Dau un fragment, insa merita citita intreaga analiza:

“In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene. Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce e n a t i o n a l. De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele? Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cit despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?) Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca t a c t i c a ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor. Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european». O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!

In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai. Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii. Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse. Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?

Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice». Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni. In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste. Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate». Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost d e c o n s t r u i t a.”

Vezi si: Federalizarea. O idee sau un vector