“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

“Întâlnirea între persoană și persoană este lumină”

“…cata bucurie imi da constiinta ca cineva este atent la mine! Cât mă bucură! Cineva care-mi zâmbește… Zâmbetul este lumină. Și eu zâmbesc. Și asta este o lumină. Întâlnirea între persoană și persoană este lumină. Cu atât mai mult, lumină este întâlnirea între mine și Hristos.”
Fără ”conștiința clară a unui Dumnezeu personal” ne închidem în lume, uităm chipul aproapelui, se uită de tot ce nu se poate defini.

“Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel: “Cand spui unui om te iubesc nu se poate sa nu gandesti ca el va fi vesnic”.

Pr. Dumitru Stăniloae

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

„Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.

Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.

Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.

“…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual.

Viaţa se naşte din iubire

“Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pămîntesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, cînd, contemplînd femeia, zidită din sine, îşi cîntă bucuria celei dintîi «creaţii» : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu» îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o ani­versare a creaţiei.

«Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrînge fizic moar­tea ; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, cînd nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine.

Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decît în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pămînt nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.”

(Parintele Galeriu, Taina nuntii)

“Cuplul uman cere o reciprocitate a conştiinţelor, consfinţită prin acea angajare solemnă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cere şi autodăruirea reciprocă, dar şi împreună-dăruirea într-o nouă fiinţă. Iubirea binecuvântată a soţilor e mai întâi un schimb de inimi sau cel puţin un schimb de daruri între inimile lor, ceea ce asigură o continuă renaştere a vieţii şi unităţii căminului. Dar oricât de intensă şi curată ar fi iubirea lor, ea e mereu pândită de ispita separării (de altfel fizic niciodată nu se poate realiza o unire deplină). În rodul lor însă, şi e o mare revelaţie a iubirii aici, vieţile şi inimile lor se revarsă şi spiritual şi fizic ca două râuri într-o singură albie, într-o nouă şi unică fiinţă, căci copilul cuprinde pe amândoi într-o unitate negrăită. Amândoi se oglindesc deopotrivă în el şi îşi află un fel de deofiinţime a lor. Atunci pot să-şi spună: în el suntem noi, într-o unire nedespărţită şi pe totdeauna. Şi iarăşi, mai cu seamă atunci iubirea în camin nu se limitează, nu se reflectă doar asupra lor, ci se deschide spre viitor, prin urmaşi.”

,,Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc, în iubire, «doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu», îşi simt prezenţa unuia în celălalt mereu, simt suferinţa unuia pentru altul în aşa măsură încât când întristezi pe copărtaşul tău, simţi că «te-ai lovit singur» (Tolstoi) pe tine însuţi.” (Părintele Constantin Galeriu)

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.” (Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori)

Filothei Faros, despre dragostea in lumea contemporana

“Dragostea era considerata candva o putere motrice pe care ne puteam bizui in inaintarea noastra spre o mai mare plinatate a vietii. Marea cotitura spirituala a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice in esenta ei, dragostea devenind chiar ea insasi o problema.

Accentul pus pe dragoste pentru edificarea unei vieti umane superioare a fost, teoretic cel putin, atat de mare in trecut, incat pretuirea de sine a oamenilor crestea sau se micsora vertiginos in functie de reusita pe care o aveai in dragoste.

Cei care aveau parte de ea se considerau norocosi si se dedau unui exhibitionism autoincurajator necontrolat, convinsi ca au pus mana pe dovada salvarii lor, in timp ce restul se simteau nu numai lipsiti de ceea ce este mai important in viata, dar aveau si sentimentul unei lipse de valoare.
Important pentru ei nu era, poate, senzatia acuta a singuratatii si a nefericirii ce le dadea tarcoale, ci faptul ca erau macinati interior de convingerea dureroasa ca, intr-un anumit fel, le scapase adevaratul mister al vietii. Nu numai un procentaj crescut al divorturilor sau vulgarizarea dragostei in literatura si in arta a contribuit la aceasta situatie, ci si faptul ca, pentru cei mai multi oameni, dragostea fizica si-a pierdut cu atat mai mult sensul cu cat parea mai ingaduita; marea iubire, la care oricine visa, profilandu-se ca ceva exceptional, de neatins, daca nu chiar ca o iluzie ce nu putea fi materializata vreodata.

Unii reprezentanti ai stangii politice sustineau ca dragostea a fost ucisa de natura societatii capitaliste, si ca reformatorii pe care acestia ii promovau aveau ca obiectiv concret tocmai “crearea unei lumi in care dragostea se poate cultiva si manifesta mai usor”.
In lumea plina de contradictii de care avem parte astazi, atractia fizica, care in definitiv este cel mai putin important factor pe scara implinirii umane, a devenit o preocupare insistenta a tuturor. Fiind cu totii inradacinati intr-un dat biologic inevitabil, atractia trupeasca vine intotdeauna in intampinarea noastra ca ceva ce ni se ofera, chemandu-ne macar la o imitare a dragostei, atunci cand ea constituie fundamentul unirii noastre. Dragostea trupeasca autonomizata a devenit mai mult o provocare si o povara a omului apusean decat o implinire a lui.
In ciuda faptului ca “progresistii” epocii bronzului de la noi lupta asiduu pentru eliberarea sexuala a semenilor nostri, occidentalul descoperea cu cateva decenii mai inainte ca multimea de carti ce se tiparisera pana atunci in Apus, pline de toate informatiile tehnice si practice legate de dragostea trupeasca autonomizata, desi la vremea lor fusesera pentru cateva saptamani niste best-seller-uri, erau in realitate caracterizate de multa superficialitate in tratarea problemelor abordate.

Deja in anii ’70 cei mai multi dintre occidentali pareau sa inteleaga, fara ca atunci s-o fi exprimat in mod clar, asa cum se va intampla mai tarziu, ca felul disperat in care s-au urmarit aspectele tehnice ale “iubirii”, ce trebuiau sa conduca neaparat la implinire, era in stransa legatura cu pierderea adevaratului chip al implinirii, pe care il cautau cu atata asiduitate.
Obiceiul de a incepe sa alergi mai repede, atunci cand este evident ca ai ratacit drumul, este o mai veche si tragica ironie a omului; in ceea ce priveste iubirea, el se agata mai mult de cercetarea statisticilor si de procesele fiziologice ale dragostei trupesti autonomizate, cand de fapt, a pierdut valorile adevarate si un inteles mai profund al dragostei.
Oricat pret s-ar pune pe studiile si cercetarile legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educatia sexuala, ele sunt simptomele unei civilizatii in care caracterul personal al dragostei s-a pierdut in cea mai mare masura.

Este ciudat, totusi, ca, desi in trecut dragostea constituia un raspuns la greutatile vietii, in epoca noastra a devenit o problema. Este adevarat ca dragostea pare mai dificil de pus in practica in perioadele de tranzitie.
Astazi vechile mituri si simboluri care ne directionau candva spre un scop au decazut, iar nelinistea a crescut. Incercam sa ne convingem pe noi insine sa credem ca mai avem dragoste. Ne este insa atat de dificil sa mai gasim acei oameni cu care sa putem fundamenta o legatura serioasa de dragoste, intrucat avem permanent sentimentul ca, intr-un anumit fel, suntem prea incatusati si in nesiguranta pentru a mai putea indrazni ceva.

In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti.

Nu este greu de inteles de ce oamenii care traiesc intr-o epoca schizoida ca a noastra au nevoie sa-si protejeze sinele de intregul dezastru al stimulilor excitanti din jur, de atacul torential al cuvintelor si al zgomotului produs de televizor si de radio, de linia de productie industriala a gigantilor colectivizanti, de nenumaratele universitati ale celor ce le absolva ca pe banda rulanta.
Intr-o lume in care numerele conduc implacabil ca mijloace de fixare a identitatii, asemenea unei lave revarsate ce ameninta sa inghita si sa pietrifice orice forma de viata pe acolo pe unde trece, intr-o lume in care normalitatea se identifica cu apatia, unde dragostea trupeasca autonomizata este in asa fel inteleasa incat singura modalitate ca cineva sa-si poata pazi interioritatea este sa invete cum sa aiba parte de implinire sexuala fara sa fie legat sentimental de celalalt, intr-o astfel de lume schizoida in care tinerii prefera sa traiasca intr-un mod direct, intrucat nu au avut ocazia sa-si ridice inca ziduri de aparare, lucru care lezeaza sensibilitatea celor mai in varsta, nu este ciudat ca dragostea devine tot mai problematica si cu atat mai greu de atins” (Părintele Filothei Faros, Firea dragostei, Editura Egumenița, 2005)

“Iubirea e fundamentul fiinţei noastre”

Sursa: Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa:

“Fara Dumnezeu, orice iubire moare”

– Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata – “Iubirea e fundamentul fiintei noastre” – Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

– As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

Dumitru Staniloae, despre taina casatoriei

Se poate spune ca aceste doua aspecte (masculin si feminin) ale omului sunt in asa masura inseparabile in iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana, luata izolat si considerata in sine, nu e deplin om. Nu e, asa zicand, decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau”. Nu e decat o jumatate neuniforma cu cealalta jumatate.
Deosebirea complementara trupeasca reda si conditioneaza o diferenta complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare mai putin om. Dar umanitatea este traita de fiecare in alt mod si intr-o completare reciproca. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana si-o traiesc numai impreuna, in completarea reciproca. Cu alte cuvinte, aceasta unitate umana diferentiata si complementara este o unitate conjugala. “Fiinta umana este o fiinta conjugala“. Perechea umana din rai era o pereche conjugala. “Aceasta era casatoria paradisiaca, avandu-si baza in natura umana duala”. Dar ea avea si un har.

Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea trebuie sa fie indisolubila. Astfel, casatoria avea de la inceput atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential; si femeia la fel. Trecerea de la legatura cu o femeie la legatura cu alta, sau de la un barbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplina printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat fara sa fie gasit deplin, in acea daruire a lui deplina si pentru toata viata; si barbatescul la fel. Fiecare jumatate ramane mai mult sau mai putin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai putin intr-o singuratate.

Unirea deplina intre un barbat si o femeie, corespunzand unei iubiri desavarsite, e netrecatoare. Caci fiecare a gasit in celalalt nu un obiect, ale carui posibilitati de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca persoana atunci cand e tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si vesnic noua in capacitatea si imaginatia ei de autodaruire.

Cei doi se iubesc pentru ca se completeaza, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua suflete care suna la fel, ci care suna “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinta, o intregire reciproca. Iubirea imbogateste pe fiecare pentru ca primeste si daruieste la nesfarsit, pe cand ura saraceste, pentru ca nu da si nu primeste nimic.
Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Ea isi cunoaste niste insuficiente care se cer dupa o intregire prin barbat, de aceea il iubeste pe barbat; si barbatul, la fel. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari.
…
Barbatul se intregeste asa de mult prin femeie, deoarece ea este cealalta jumatate a speciei si numai impreuna cu ea barbatul formeaza omul intreg si numai in unire cu ea se realizeaza ca barbat. Si femeia la fel. Caci barbatul e cel ce completeaza femeia, si viceversa. Si daca barbatul nu completeaza de fapt femeia si nu e completat de ea, nu se realizeaza ca barbat, precum nici femeia, ca femeie. In felul acesta, in femeia lui, barbatul are toata cealalta jumatate a speciei, si viceversa, incat nici unul nu are nevoie de alt barbat sau de alta femeie.

Dar orice barbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumatati a speciei, ci poarta si caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vietuind impreuna, cele doua persoane se configureaza una dupa cealalta, incat barbatul se completeaza si ca persoana prin femeie, si invers. Fiecare devine un fel de co-persoana si amandoi o unitate co-personala.
De aceea, barbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizeaza ca persoana, definita prin convietuirea cu o singura persoana ca femeie. Trasaturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, caci cel ce e lipsit de o adevarata si permanenta comuniune personala, e mai mult un individ uniform al speciei decat o persoana. In el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate si neinfranate in trasaturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate in mod propriu.
…
In acest raspuns, El afirma unitatea celor casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a facut pe om ca barbat si ca femeie si deci cel ce se uneste cu o femeie se completeaza in mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. Barbatul a devenit omul integ prin aceasta femeie sau viceversa. Dumnezeu insusi i-a impreunat prin faptul ca a facut pe om barbat si femeie, deci prin faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener.

Nemai nerespectandu-se unul pe altul ca persoana, ci tratandu-se ca obiecte de placere care nu tine mult, acestia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creatie: “Raspunzand, El a zis: Oare n-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput, barbat si femeie i-a facut? Si adauga: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 1-6).

Dar unitatea aceasta indisolubila, alcatuita intre barbat si femeie, fiind o unitate in planul uman, nu e atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate prin iubire. Ea se bazeaza pe iubirea intre doua existente umane ce se completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeste in Biserica un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicata in fire si refacuta prin har e si o opera a vointei celor doi.

Daca o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupesti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Casatoria incepe cu o iubire in care se sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala, cu o iubire in care fiecare pretuieste taina celuilalt si afirma in iubirea sa disponibilitati nelimitate de a-l respecta ca persoana, de a accepta toate jertfele si oboselile pentru el.
…
Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari. …Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legaturii dintre ei il are exercitiul si cresterea responsabilitatii unuia pentru altul. Iubirea creste din exercitiul responsabilitatii reciproce, si responsabilitatea creste din iubire. Iubirea intre fiintele conditionate de atatea nevoi ale vietii in trup nu e numai o fericita contemplare a frumusetii trupesti si apoi o tot mai traita contemplare si a celei sufletesti a celuilalt, desi este si aceasta; ci ea e motorul unor nesfarsite acte de responsabilitate pentru acela. …

Responsabilitatea aceasta il face cu adevarat persoana, factor de mare eficienta constienta in viata celuilalt si a societatii, dar ea se sustine si din respectul celuilalt ca persoana. Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei doi isi accentueaza caracterul si il accentueaza si pe al celuilalt; unirea lor se accentueaza tot mai mult ca o comuniune personala, in care fiecare persoana creste spiritual pe masura unirii intre ele. Fara trairea si exercitarea acestei responsabilitati, omul ramane intr-o stare vecina cu inconsistenta, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenta a acestuia.
In responsabilitatea aceasta se face tot mai stravezie, pentru fiecare prin celalalt, prezenta lui Dumnezeu cel personal ca factor care da valoare nemasurata partenerului de casatorie. Pe masura ce celalalt isi descopera adancimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garanteaza valoarea lui eterna de om, prin faptul ca El insusi S-a facut om. Iar aceasta sporeste responsabilitatea fiecaruia pentru celalalt.
…
Femeia este omul cel mai apropiat de barbatul ei, si, viceversa. Si este aceasta, pentru ca il completeaza. Barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la intimitatea suprema cu el. Si viceversa. Ei isi sunt unul altuia deplin descoperiti, intr-o totala sinceritate; fiecare ii este celuilalt ca un alt “eu”, ramanand totusi un “tu” care ii este necesar pentru a se descoperi.
Fiecare se uita pe sine, facandu-se eu-ul celuilalt. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine. Insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu mai par sa formeze doua persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altadata spune: “Cine are un prieten are o alta sine”.

Prin aceasta fiecare din cei doi soti realizeaza starea dupa care nazuieste si se realizeaza ca persoana in reciproca comuniune. Dar se realizeaza numai cand dragostea trupeasca e penetrata de cea spirituala si coplesita de ea.
…
Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o considera ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si ea este o libertate a spiritului. Si pentru amandoua se cere o lupta spirituala. Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat in asa masura, ca nu mai vede in femeie decat un instrument al satisfacerii ei, si viceversa. Aceasta se poate intampla insa si in casatorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura si spiritualiza prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca. Si aceasta se intampla aproape totdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz, pofta trupeasca plictisita repede de o femeie sau de un barbat, isi cauta satisfactia in alta parte.

De fapt, cine nu stie ca cel ce priveste femeia din afara casatoriei o vede ingustata la calitatea unui obiect carnal de placere epidermica? Numai in casatorie ea se descopera ca persoana cu toata complexitatea de probleme, in care are nevoie sa fie ajutata, sa nu fie singura, cum are nevoie si barbatul; numai casatoria ridica legatura intre barbat si femeie la prietenie si adanca responsabilitate practica reciproca, in care fiecare trebuie sa se angajeze total.

… P. Florensky spune ca societatea – deci si Biserica – este formata din unitati duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesara in sens deplin societatii. Familia promoveaza coeziunea sociala, bisericeasca, nu indivizii. Celula familiei, desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie intr-o comunicare cu celelalte celule prin “sangele” comun al lor, prin copii.
Desigur nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce. De aceea se canta la slujba cununiei un imn inchinat mucenicilor. Sotii care nu-si infraneaza egoismul in doi vor deveni pana la urma netransparenti chiar si lor insisi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la altii al familiei de tip biologic, un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii si capabil numai de iesiri acaparatoare, nu si de iesiri daruitoare.
“O casatorie care nu-si rastigneste statornic lacomia si autosuficienta proprie si nu se depaseste pe sine prin aceasta nazuinta”, nu e familie crestina.

(Dumitru Staniloae, Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie)

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii: „Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”

Nicolae Grigorescu, Întoarcerea de la câmp

“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”

Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit.

Când mă aflu faţă în faţă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci mă împărtăşesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viaţă comună.

Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoţii. Un credincios ar zice: „Când îl văd pe om în această lumină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”.

…Intr-un anumit moment, un om l-a văzut pe altul nu doar cu ochii, ci cu o anumită pătrundere a inimii şi a minţii. Şi omul acela, care era doar unul dintre mulţi, devine deodată unic. El apare atunci cu o nouă frumuseţe, cu o nouă profunzime, cu o nouă însemnătate. O astfel de viziune poate să ţină ani, poate să ţină întreaga viaţă. Dar câteodată, după ce trece o vreme, viziunea aceasta păleşte (aşa se întâmplă când soarele dispare din fereastră şi deodată strălucirea ferestrei cu pricina păleşte). Şi… iată că în acea clipă intră în scenă credinţa – credinţa iată în ce sens: credinţa ca încredinţare că ceea ce a fost văzut cândva, iar acum a devenit nevăzut, este neîndoielnic. Cu această credinţă toţi trăim, mai mult sau mai puţin.”

“Vorbind despre căsătorie, despre relaţiile dintre soţ şi soţie, am amintit că în afara dragostei, adică a atracţiei tandre, înflăcărate şi line pe care o simte un om faţă de altul, acestor relaţii le este inerentă şi credinţa.

La începutul slujbei logodnei ne rugăm ca Domnul să le trimită celor care se pregătesc să se cunune nu numai dragoste reciprocă desăvârşită, cu pace, nu numai ajutorul Său, ci şi unire de cuget şi credinţă tare.”

“Unul dintre Părinţii Bisericii din vechime a zis că lumea nu poate exista fără taine, adică fără ca anumite stări, anumite relaţii dintre oameni să fíe suprapământeşti, cereşti, minunate; şi, continuă acelaşi, căsătoria, ca unire a doi oameni într-o lume dezbinată, reprezintă o astfel de taină, de minune ce covârşeşte toate relaţiile naturale dintre oameni, toate stările naturale.”

“Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „Ce ai găsit la el? Ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „Dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede frumuseţea, iar cel care nu iubeşte, sau e nepăsător, sau urăşte vede doar rănile. De lucrul acesta; iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit.

Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.”

“Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.”

“Am vorbit deja despre dragoste ca despre o stare contemplativă, în care omul, privind la altul, vede în el, dincolo de trăsăturile lui exterioare, în pofida sunetelor glasului său, în pofida a toate, o anumită adâncime ce reprezintă pentru el o icoană, ce reprezintă pentru el o frumuseţe. Această frumuseţe a fost vătămată în parte de viaţă, de trecut, de împrejurări, însă ea este acolo şi numai ea are însemnătate în acel om – deşi, bineînţeles, şi ceea ce este vătămat trebuie luat în considerare.

Dacă este să vorbim însă de contemplaţie, putem oare să vorbim şi despre crearea unor relaţii omeneşti vii?
…
Mi se pare că răspunsul este acesta: contemplaţia cu pricina îi deschide pe amândoi către o stare în care ei pot să se contopească în profunzime, pot, dincolo de orice cuvinte, să se înţeleagă şi să se simtă unul pe altul. Ştim cu toţii lucrul acesta din experienţă, dar ce uşor îl dăm uitării… Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu soţia, cu soţul, cu un prieten – la ceas de seară, când amurgea, când în jur totul se potolea? La început – discuţie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare şt tăcerea se aşternea, însă rămânea în urmă o anume linişte; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor în şemineu, ticăitul ceasurilor, depărtatele zgomote de afară; apoi, dispăreau şi sunetele acestea, şi se lăsa o linişte atât de adâncă, o tăcere a sufletului.

Şi iată că în tăcerea aceasta a sufletului simţi dintr-o dată că ai devenit atât de apropiat prietenului, omului care se află alături de tine. Aceasta nu este, bineînţeles, o contopire în sensul că un om devine altul, ci în acela că cei doi se unesc la o asemenea adâncime de trăire a celuilalt, încât nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt împreună, şi dacă iubirea este îndeajuns de profundă, ei au devenit un tot.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii)

Despre iubire

Prin aceasta fiecare din cei doi soti realizeaza starea dupa care nazuieste si se realizeaza ca persoana in reciproca comuniune. Dar se realizeaza numai cand dragostea trupeasca e penetrata de cea spirituala si coplesita de ea. (citat din Staniloae)

Sufletul e sub conducerea mea, iar eu sunt conducerea lui Dumnezeu. Sufletul nu-l pot lasa asa cum vrea el. Sufletul mi-l conduc si, prin el, trupul. Si aceasta, cand sunt sub atentia lui Dumnezeu, sa cresc in bogatie sufleteasca, ca eu sa fiu pentru altii.

Voia are un mare rol. Si ea nu sta fara intelegere. Sa legam, prin intelegere, sufletul de Dumnezeu, ca sufletul sa faca voia lui Dumnezeu, sa fim uniti in Dumnezeu prin voia noastra. Sfintii Parinti inteleg sa fim si un suflet impreuna. (Dumitru Staniloae)

iubirea il infrumuseteaza pe celalalt, il curateste de laturile rele: de orgolii, de vanitati si egoisme – acele lucruri care il fac orb. iubirea se castiga. trebuie urmat un proces, are loc o transformare.

asa am inteles si simtit mereu iubirea ca revelatie, nu ca orbire. iti reveleaza frumusetea, fara a alunga taina. Cum spune Evdokimov, revelatia tine de chipul lui Dumnezeu. prin iubire, descoperi unicitatea celuilalt, ceea ce-l face persoana. iar aceasta unicitate tine de chipul lui Dumnezeu din om. „iubirea stie sa vada, ca si credinta, cele ascunse altora…”, „iubirea nu tine de «ordinea zilei» ci de ordinea ultimei zile.” (Evdokimov)

Dar sinteza acestei iubiri totale initiale e o legatura ce se actualizeaza in fapte, aspectul spiritual capatand un loc tot mai important in ea. Fiecare din cei doi inscrie in fiinta sa tot mai multe semne de atentie, de intelegere, de slujire si de jertfire din partea celuilalt, iar acestea ii leaga tot mai strans, ii fac sa se cunoasca si sa se pretuiasca tot mai mult, iar aceasta “memorie” spirituala vie, care inalta pe fiecare din cei doi ca persoana, inaltandu-l pe unul prin celalalt, face sa se penetreze de tot mai multa spiritualitate si familiaritate actele lor de iubire trupeasca. (Dumitru Staniloae)

 

Iubindu-l, reuşeşti să treci dincolo de carapacea proprietăţilor sale inesenţiale şi necrozante, de acel “ceva” care-i roade “cineva”-ul din el şi-i menţine fiinţa într-o permanentă stare de dezechilibru ontologic. Dar să-l cunosc pe X, nu-i suficientă doar dragostea mea. Faţă către faţă, îi adresez o chemare, îl îndemn să iasă din el pentru a mă cunoaşte în plinătatea mea existenţială. Îl invit să-mi descopere chipul de om decis şi integru. X este liber să vină la întâlnire sau să rămână în carapacea sa. Dacă răspunde chemării, amândoi vom reuşi să transformăm individualitatea noastră autarhică într-un eveniment existenţial. (Ovidiu Hurduzeu)

Nu mai există “eu” şi “tu” separaţi, ci eu, persoana-eveniment în unire fără contopire cu “tu”, persoana-eveniment din faţa mea. Nu formăm un spaţiu comun, o “casă europeană” în care amândoi ne pierdem identitatea. Nu! Te-am primit în casa mea, pentru că, şi tu m-ai primit în inima ta. Relaţia dintre noi nu este narcisistă, nu suntem unul oglinda celuilalt. Am creat un eveniment întrucât amândoi am răspuns la chemarea unui al Treilea: Duhul Sfânt. Rămân în casa mea, în ograda mea, în rostul meu dar, prin lucrarea Duhului Sfânt te simt cu mine, diferit dar alături de mine, la bine şi la greu. Singur, risc să-mi pierd centrul de greutate; trăind iubit şi iubitor reuşesc să-mi pun gospodăria în ordine, mă concentrez asupra ceea ce este cu adevărat esenţial. Prin lucrarea Duhului, rostul meu, proximitatea mea, odinioară agresată, jinduită, încălcată, se transfigurează, devine spaţiu evenimenţial, ţâşnire a vieţii în mijlocul morţii, a libertăţii în robie. (Ovidiu Hurduzeu)

“Cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine. Insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu mai par sa formeze doua persoane deosebite, ci un singur om” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Exprimand mai analitic aceasta profunda taina, vom spune ca adevarata legatura, comuniune intre oameni, se intemeiaza pe lepadare de sine, daruire, jertfa. Cand eu gandesc la mine si tu la tine, intre noi e despartire si stingere lenta a duhului in fiecare. Nunta mai ales inseamna infrangerea granitelor sinelui intre soti; cel putin in camin trebuie sa inceapa sa se lecuiasca boala existentei noastre, egoismul, prin daruire, prin autopredare reciproca, “trecand eul meu in eul iubit, pentru a realiza deofiintimea celor ce se iubesc in Dumnezeu”.” (Staniloae)

Iubirea izbucneşte atunci când „o putere ascunsă dezvăluie frumuseţea pe care ceilalți n-o pot pricepe”. Ce era obişnuit şi fără nici o taină pentru cei neiniţiaţi, a devenit unic şi tainic. Se spune că iubirea este oarbă, şi totuşi ea te face să vezi. Revelaţia este transsubiectivă, dar câtuşi de puţin iluzorie, căci ţine de chipul lui Dumnezeu. (Evdokimov)