Home

Mihai Eminescu, despre starea economică a țării

4 Comments

Mihai-Eminescu_

Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.

Dar aşa au făcut liberalii noştri.

În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.

Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.

Va să zică, îmulţindu-se trebuinţele, trebuiau îmulţite izvoarele producţiunii, şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. (…)

Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot in aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care natia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.

Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii.

Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă.

Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă…

Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovada că pe valea liberalismului mergem tocmai dimprotivă. Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc.

Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. ” (Mihai Eminescu, Timpul, „Icoane vechi şi icoane nouă”, 1877 )

Vezi si:

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Dacă nu colonie, atunci ce?!

1 Comment

ilie serbanescu

Concret, preturile externe sunt cele cu care centrul colonial vest-european, lipsit de gaze proprii, se aprovizioneaza din afara, indeosebi din Rusia. Si atunci ce inseamna liberalizarea pentru Romania?! Consumatorului roman i se interzice de fapt sa beneficieze de gazul mai ieftin exploatat intern, desi este gazul lasat de Dumnezeu romanilor, urmand a-l plati la pretul pretins de Moscova pentru gazele rusesti. Frumos, nu?!

Inutil de subliniat ca cineva anume castiga copios din faptul ca proprietarul resurselor (poporul roman) ajunge sa nu se mai aleaga aproape cu nimic din exploatarea resurselor sale! In Romania este vorba de nume precise: OMV, Gaz de France, E.ON, care vor incasa renta diferentiala intre exploatarea mai ieftina a resurselor romanesti si desfacerea lor la preturi internationale (rusesti)! Castiguri fara eforturi, fara munca si complet neconditionate de valorificarea unor oportunitati de piata sau a unor abilitati manageriale suplimentare!

Cu alte cuvinte, Romania, trecand de la o rata de 1 din 17 la una de 1 din 30 sau chiar 1 din 50, risca sa se aleaga din exploatarea resurselor sale minerale cu absolut nimic! Si atunci la ce bun sa mai exploateze resursele minerale?! Numai de dragul altora?! Ce proprietar si-ar pune la bataie resursele fara a se alege practic cu nimic?! Ci doar cu epuizarea resurselor, fara a trage macar un folos?! Ar trebui sa fie comunist de-a binelea! Dar parca ni se spune ca traim in capitalism! In epoca economiei de piata, a eficientei, competitivitatii si profitului! De fapt insa, traim in colonialism!” (Ilie Şerbănescu, Dezavantajul de a avea resurse)

“Actualul program stabilit de FMI pentru România are două scopuri: în primul rând liberalizarea preţurilor la energie, care are un calendar deja stabilit, şi care are ca scop final ca românul să plătească pe propriile lui resurse tot atât cât îi costă pe occidentalii din Uniunea Europeană să se aprovizioneze din Rusia. Deci, e un fel de interdicţie pentru români de a beneficia de propriile resurse la preţuri mai mici, mai ieftin, şi asta se face în numele liberalizării la ansamblul UE. Mă rog, mie mi se pare ceva abject, dar nu contează, ăsta este primul scop.

Şi toată treaba asta este făcută, eu zic deschis, în calitatea de agenţi de vânzări pentru capitalul vest-european, rol de agenţi de vânzări pe care îl joacă şi FMI-ul şi Comisia Europeană. Comisia Europeană nu joacă pentru România, joacă pentru cei care conduc UE – în primul rând pentru Germania.

Al doilea scop este lichidarea ultimelor rămăşiţe de economie românească din economia din România. O să vedeţi privatizările CFR Marfă, Oltchim, precum şi un şir întreg de privatizări a unor acţiuni minoritare, toate în energie, care vor scoate din joc, de fapt, decizia statului român din acest sector suprastrategic şi supraimportant, ultimul în care, pe partea de producţie, mai avea un rol şi statul român.” (Ilie Şerbănescu, Ponta, ca şi Boc, lustruieşte pantofii FMI)

Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, să adăugăm o altă listă ce atestă statutul şi rolul de colonie al României: prin liberalizările impuse forţat de la centrul vest-european, preţurile au ajuns la fel în periferia România, numai salariile au rămas în urmă la niveluri de câteva ori mai mici (acesta fiind mecanismul principal prin care centrul absoarbe seva economică de la periferie); liberalizările operează doar în domeniile în care este interesat centrul (produse, servicii, capitaluri), dar nu şi în ce priveşte forţa de muncă din România;  companiile vestice îşi permit în România ceea ce nici prin gând nu le-ar trece să facă în ţările lor de origine; companiile străine (de fapt mai toate vest-europene) îşi arogă dreptul de a factura românilor produse şi servicii în moneda centrului, cu toate că plăţile în România nu sunt permise, prin lege, decât în lei (astfel autorităţile române sunt de fapt obligate să nu utilizeze cursul valutar pentru ajustări economice spre avantajul firmelor străine!); nici una dintre companiile vest-europene care au preluat companii de stat româneşti nu şi-a respectat obligaţiile de mediu şi de investiţii asumate la privatizare şi cu toate acestea nici una nu este penalizată; băncile occidentale practică în România nişte dobânzi astronomice la credite, pe care le justifică oficial cu „riscul de ţară“, deşi, dintr-o demagogie nesfârşită, sunt înscrise ca persoane juridice române (este una din clasicele extracţii de substanţă economică de la periferie de către centrul colonial); băncile occidentale menţin sistematic dobânzi jefuitoare la credite printr-un cartel pe care autorităţile române, în urma unor presiuni externe, se fac a nu-l vedea; tot în urma unor presiuni, este interzisă în România emiterea de titluri guvernamentale către populaţia autohtonă pentru ca nu cumva, prin concurenţa făcută băncilor străine, acestea din urmă să piardă posibilitatea de a capta şi folosi în interes de profit propriu bruma de economisire de pe piaţa periferică numită România; în plină criză, singurei bănci de stat (CEC) i s-a refuzat la Bruxelles, sub pretextul că ar fi ajutor de stat, o majorarea modică a capitalului pentru a fi în măsură să sprijine IMM-urile, exact în timp ce guvernele occidentale cheltuiau sute de miliarde de euro pentru a împrumuta sau chiar naţionaliza bănci proprii; structura pe destinaţii a fondurilor europene n-are absolut nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci numai şi numai cu nevoile firmelor străine pentru expansiunea în România. Dacă nu colonie, atunci ce?!” (Ilie Şerbănescu, Dacă nu colonie, atunci ce?!)

“Într’un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca’n colonii.” – Petre Tutea, “Manifestul Revolutiei Nationale”

Radu Golban: Colonialismul monetar al BNR

Vezi si:

Marea minciună a productivității comasării terenurilor agricole. Vânzarea de țară

Soluția de care avem nevoie: întreprinderile de tip cooperatist

Mihai Eminescu: „Avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi”

Marea minciună a productivității comasării terenurilor agricole. Vânzarea de țară

1 Comment

Foto: Dinu Lazăr

Autor: Mihai Goțiu

Sursa: Voxpublica

Pentru început, puțină istorie. Reforma agrară din 1921.

Pentru a beneficia de măsurile legilor din 1921 de vânzare în masă a majorității pământului marilor proprietari s-au înscris pentru împroprietărire 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient. Dintre aceștia, până în 1927, au primit efectiv loturi 1,48 milioane de țărani. În urma acestor măsuri, împărțirea proprietății funciare arăta astfel:

  • 64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha;
  • 16,6%  (categoria mijlocie), loturi de 10-50 ha;
  • 10,4% proprietari de terenuri cu 50-250 ha;
  • 9,1% moșii de peste 250 ha.

Din punct de vedere social, reforma agrară din 1921-1927 (an în care operațiunile de împroprietărire au fost finalizate în cea mai mare parte) a fost apreciată ca fiind ”cea mai mare și mai îndrăzneață din lume” (”îndrăzneață” inclusiv din punct de vedere economic).

Dincolo de caracterul ei social, aproape unanim recunoscut, reforma agrară a fost, totuși, criticată la nivel economic. Principalele obiecții (la acea vreme) au fost legate de de-tehnologizarea agriculturii. Faptul că micile gospodării nu-și vor permite un instrumentar mecanizat care să le permită recolte și productivitate ridicată. Viața a contrazis însă previziunile specialiștilor în economie. Într-adevăr, producția de cereale (avantajată de tehnologie pentru cultivarea pe suprafețe extinse) a avut de suferit într-o anumită măsură. Dar micii proprietari s-au orientat către culturi de plante profitabile economic pe suprafețe mai restrânse.

După aproximativ 10 ani de la încheierea împroprietăririlor, înaintea celui de-al doilea război mondial, România a devenit unul dintre principalii exportatori agricoli din Europa. Desigur, criticile nu au dispărut, cea mai des întâlnită fiind cea conform căreia România era, în acel moment, o țară ”preponderent agrară”. E o critică pe care o înțeleg cu greu: ce e rău în faptul de a fi o țară ”preponderent agrară”, atâta timp cât acest lucru generează bună-stare pentru cea mai mare parte a locuitorilor ei (nu doar pentru o mână restrânsă de proprietari, dublată de o imensă masă de periferie urbană asistată social)?

***

Comasarea de tip comunist (colectivizarea)

Trecând printr-o abuzivă comasare de tip comunist (colectivizarea) și înaintea unei alte comasări masive (de tip industrialist-capitalist), începută deja și care se va accelera din 2014 (dacă România nu va întreprinde demersurile de prelungire a termenului prin care terenurile agricole vor putea fi vândute ”la liber” oricărei persoane, fizice sau juridice, din UE), în discuție sunt aduse aceleași argumente economice contrazise de practică în urmă cu 80-90 de ani! Așa-zisa productivitate agricolă care s-ar putea obține doar prin comasare și industrializare.

Paradoxal sau nu, comasarea de tip comunist și comasarea de tip capitalist își dau mâna în câteva puncte esențiale: ignorarea dimensiunii umane a activității agricole, disponibilizarea și urbanizarea forțată a unei imense populații rurale.

***

Colectivizarea am experimentat-o ”pe viu” în satul bunicilor, în timpul vacanțelor din anii 80. ”Productivitatea” CAP-urilor (cooperative agricole de producție) își avea originea nu în tehnologizare (mecanizare, irigații etc.), ci în exploatarea cât se poate de cinică a țăranilor. Cu excepția a unui inginer agronom și a 2-3 brigadieri (cei care coordonau direct activitatea pe câmp, de cele mai multe ori aleși dintre cei mai fervenți activiști de partid din mediul rural), în CAP-uri nu existau salariați. Pentru munca depusă, membrii cooperatori erau normați și plătiți într-un fel de acord (de genul ”plata cu ziua”, o zi lumină de muncă fiind considerată ”o normă”). Astfel, adunau 2-300 de lei (maxim) la finalul unei luni, dar nu pe tot parcursul anului, ci doar în funcție de sezoanele agricole (prășit primăvara și vara, cules toamna). În medie, un țăran cooperator câștiga sub 100 de lei/ lună (o pâine costa, în aceeași perioadă a anilor 80, 5 lei). Acestei remunerații i se adăuga o cotă de 10% din produsele recoltate. Însușindu-și 90% din producție și plătind niște sume derizorii țăranilor, evident că agricultura comunistă era ”productivă” (la aceeași ”productivitate” mai contribuiau însă, ”voluntar”, și armata, elevii, studenții, profesorii lor etc., în perioadele ”practicii agricole”)!

Pe lângă remunerația umilitoare și cota de 10% din produse, membrii cooperatori mai aveau dreptul să posede și să exploateze direct 15 ari (1.500 m2, mai puțin de 1/7 dintr-un hectar) în intravilan (dar numai dacă exista suprafață disponibilă în intravilan). E un fapt păstrat în memoria colectivă (nu știu dacă s-au făcut și estimări statistice legate de dimensiunea reală a fenomenului) că, din acei 15 ari (adică 1/7 dintr-un hectar), din cota de 10% și din acea remunerație de nimic, țăranii români nu doar că produceau suficiente alimente pentru propria familie, ci aprovizionau și piețele (mai bine decât aprozarele) și umpleau cămările rudelor de la oraș. Rețineți vă rog aceaste cifre, pentru că sunt esențiale, reflectând productivitatea reală a micilor (extrem de micilor) gospodării rurale: din cultivarea directă a 15 ari de teren (exemplul e din zonă de dealuri subcarpatice, așadar un teren agricol mediu spre slab) și din 10% din produsele de la CAP (distribuția/împărțirea acestui 10% se făcea în funcție de numărul de membri ai cooperativei, nu în funcție de suprafața terenului cu care ”a intrat” fiecare în cooperativă), țăranii obțineau mai mult decât era necesar pentru ”subzistență” (din valorificarea acestui surplus la piață sau crescând porci vânduți tot contra unor sume derizorii la centrele de achiziționare, bunicii au reușit să-l susțină la facultate pe tata). Vă las d-voastră bucuria de a calcula cât se poate obține, exploatând în mod direct, chiar și tradițional, nu 15 ari, ci 2-3 sau 10 ha de teren.

(Oarecum tangent temei acestui articol: teoreticienii ”statului minimal” au solicitat, iar Guvernele Boc a fost pe punctul de a adopta ”principiul contributivității” în domeniul pensiilor; aplicarea acestui principiu foștilor muncitori rurali cooperatiști reprezintă un al doilea furt, o a doua mare nedreptate – oficial, ei nu au fost angajați/salariați, nu au ”vechime în muncă” și nici nu au contribuit la fondul de pensii; în realitate ei au fost supra-impozitați, supra-fiscalizați, de către fostul stat comunist, la nivelul de aproape 80-90% din veniturile rezultate de pe urma muncii lor; contribuțiile lor sociale reale au fost imense, acoperind falimentul unei mari părți din industria dezvoltată și susținută artificial).

(…)

***

Comasarea și industrializarea capitalistă a agriculturii

Comasarea și industrializarea agriculturii în sistemul capitalist presupune aceeași de-colonizare și eliminare a țăranilor/fermierilor. Totuși, cu unele diferențe. După cum am arătat productivitatea comasării de tip comunist se baza, în primul rând, nu pe tehnologizare, ci pe însușirea muncii cooperatorilor (mai exact printr-o recompensare derizorie a acesteia, limitată la aproximativ 10% din producție). Comasarea capitalistă îi scoate cu totul din ecuație pe țărani. Mono-culturile, în special cele cerealiere, necesită extrem de puțină forță de muncă. Cu 2-3 tractoare, prășitoare, semănători, secerători etc.), așadar 2-3 tractoriști (aceiași pentru diferitele utilaje, pentru că nu sunt folosite simultan), un mecanic, un inginer agronom, și încă 3-4 persoane auxiliare (contabil, administrator, paznic, magazioner etc.) se pot cultiva zeci și zeci de hectare de teren. Eliminarea buruienilor prin prășit e înlocuită de chimicale sau de OMG-uri (care secretă singure substanțele care elimină buruienile și dăunătorii). Mono-culturile pot fi, de asemenea, în cea mai mare parte recoltate tot mecanizat/industrializat (iar disponibilizarea mâinii de lucru merge și mai departe, în sectorul de prelucrare a produselor alimentare).

Dincolo de eliminarea țăranilor din procesul de producție, comasarea industrializată crează iluzia unei producții (nu a productivității – voi reveni asupra distincției) crescute. De fapt, crește producția doar a anumitor tipuri de plante și soiuri (în special cereale) care pot fi exploatate în acest sistem super-tehnicizat (și profitabil prin diminuarea drastică a chetuielilor salariale). Industrializarea și comasarea capitalistă e orientată nu către necesarul de produse agricole, ci doar către acele culturi care pot fi exploatate la modul CEL MAI profitabil din punctul de vedere al marelui proprietar de terenuri.

În plus, și productivitatea e una pe termen scurt și, în cele mai fericite cazuri, pe termen mediu. Efectele industrializării masive a agriculturii se pot vedea astăzi: distrugerea prin mono-cultură, chimizare, exces de OMG-uri etc. a unor imense suprafețe de teren agricol. Refacerea lor necesită timp și costuri uriașe, de cele mai multe ori socializate (prin intermediul lobby-știlor de serviciu, marile companii reușesc să obțină subvenții și fonduri publice sub pseudo-argumentul utilității publice a refacerii terenurilor în cauză). ”Calitatea” produselor obținute cu ajutorul ”productivității” chimicalelor și/sau OMG-urilor generează alte probleme de sănătate (cu costurile aferente, evident, socializate).

Eliminarea unei imense mase de lucrători agricoli ridică alte semne de întrebare în privința așa-zisei ”productivități” a comasării industrializate. În perioada comunistă, o mare parte a pupulației rurale a fost mutată la oraș, pentru a lucra în ”fabrici și uzine”. ”Fabrici și uzine” închise între timp, fără a se deschide altele care să preia această mână de lucru. Fenomenul e similar și în economia ”de piață”, unde industria (la rândul ei tot mai tehnologizată și robotizată) e incapabilă să preia și să mențină pe termen lung imensul surplus de populație provenit din zonele rurale. Toate acestea se traduc în imense costuri sociale. Costuri sociale acoperite într-o măsură extrem de mică de taxele și impozitele încasate de pe urma ”productivității” agriculturii.

***

Făcând o scurtă recapitulare, se impun câteva concluzii:

  • În România avem un exemplu extrem de clar (reforma agrară din anii 20 ai secolului trecut) care arată că fărâmițarea proprietăților agricole nu exclude productivitatea; dimpotrivă, exploatarea loturilor mici și medii (prin cultivarea unei diversități de plante) este productivă și profitabilă atât la nivel macro-economic (România devenind pricipal exportator european de alimente), cât și social, la nivelul unei mari mase de populație (peste 50% înainte de al doilea război mondial și de comasarea de tip comunist);
  • Productivitatea comasării de tip comunist este una falsă, bazată pe recompensarea injustă a muncii agricultorilor;
  • Productivitatea comasărilor de tip capitalist este, de asemenea, falsă, generând migrări importante de populație (dinspre rural către urban) cu toate costurile sociale aferente, distrugeri ireversibile de mediu (sau reversibile în timp, dar, de asemenea, tot în urma unor costuri socializate); profitul se regăsește, de fapt, doar în conturile marilor companii agricole și ale acționarilor acestora;
  • Cifrele prezentate la începutul acestui text (preluate din lucrarea ”Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, V. Axenciuc, vol. II. ”Agricultura”, Editura Academiei, București, 1996) prezintă și un raport putem spune ideatic (ținând cont de efectele produse) între proprietatea mică și medie (aproximativ 80% din terenurile arabile, cu accent însă pe proprietatea sub 10 ha – 64%) și marea proprietate (aproximativ 20% din terenuri); acest raport asigură o producție echilibrată între necesarul de culturi productive pe suprafețe mari și cele care sunt productive și pe suprafețe mici.

***

Ce avem la ora actuală în România?

  • Politici care au încercat și au pus piedici serioase în anii 90 în refacerea proprietăților agricole (atât a celor mici, cât și a celor mari);
  • Un discurs aproape unilateral (la nivel politic, economic, mediatic) conform căruia doar comasarea terenurilor agricole ar fi ”productivă”;
  • Un discurs aproape unilateral care ”glorifică” avantajele vieții urbane în raport cu viața în mediul rural; lipsa oricăror politici menite să dezvolte infrastructura din mediul rural și creșterea calității vieții – (re)amintesc aici doar încurajarea medicilor și profesorilor, prin facilități și bonusuri, pentru a practica în mediul rural, în contra-pondere cu ”încurajarea” acelorași categorii profesionale de a pleca din țară);
  • O terminologie agresiv-manipulativă, care califică drept agricultură de subzistență, agricultura practicată de majoritatea țăranilor români (de fapt, reiau cifrele asupra cărora v-am atras atenția: pentru o familie din zona rurală cultivarea a 15 ari de teren – mai puțin de 1/7 dintr-un ha – și 10% din producția de pe alte terenuri a generat mai mult decât subzistență);
  • Pentru cei care se miră (cum s-a întâmplat la articolul anterior pe aceeași temă) de ce ”nu văd surplusul de produse agricole românești în piețe și/sau supermarketuri”, răspunsul e dureros: milioane de litri de lapte ajung, în fiecare zi, la porci (la modul cel mai propriu), din cauza prețului de achiziție înjositor și descurajant (60-70 de bani/litru), a lipsei unor micro-întreprinderi de procesare; milioane de tone de legume au ajuns anul trecut la gunoi din cauza aceleiași lipse de micro-întreprinderi de procesare și a unei rețele de achiziție-distribuție (și cât de bine ar fi prins atât agricultorilor, cât și economiei românești, în ansamblu, să scoată într-un an de secetă ca 2012, aceste produse procesate pe piață);
  • La capitolul de absorbție de fonduri europene, atât cele legate de dezvoltarea infrastructurii, cât și de deschiderea unor micro-întreprinderi de procesare (amintite anterior), România se află pe ultimul loc în UE; și nu doar că nu a sprijinit atragerea acestor fonduri europene, dar onor-guvernanții și adminstrațiile publice (la toate nivelurile) le-au pus bețe în roate cu vârf și îndesat celor care au avut inițiative în acest sens;
  • Un alt discurs unilateral care reclamă lipsa de fiscalizare a sectorului agricol și necesitatea unei supra-taxări a micii proprietăți agricole (!!! – absolut jenante declarațiile econosmistului-șef de la BNR în acest sens), în condițiile în care nu s-a făcut ceva ca micii agricultori să-și poată valorifica surplusul de produse (ca să ai ce impozita/fiscaliza);
  • Un început de comasare a terenurilor agricole (sub forma persoanelor juridice înregistrate în România, străinii dețin deja aproape 10% din terenul arabil), prin achiziționarea la prețuri derizorii (am scris aici despre diferența enormă între prețul de piață și valoarea reală a terenurilor agricole);
  • Un termen (de șapte ani de la aderarea la UE) care expiră în 2014, după care persoanele din UE vor putea achizționa ”la liber” proprietăți agricole în România, cu un efect cât se poate de previzibil – accelerarea comasării.

***

În loc de concluzie finală:

În momentul împlinirii termenului de șapte ani, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia au solicitat UE (și au obținut) prelungirea acestuia. Desigur, guvernanții (foști și actuali) și specialiștii în agricultură și economie din România sunt mai deștepți decât cei din Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. De aceea, și românii trăiesc mai bine decât maghiarii, polonezii, cehii și slovacii… Sau nu?

Vezi si:

Revoltătorul preț al vânzării de țară. La propriu și la bucată

Soluția de care avem nevoie: Întreprinderile de tip cooperatist

Monarhia, ultimul regim legitim al României

1 Comment

Din articolul Domnule preşedinte, până la monarhie!, de Cristian Campeanu:

“Dacă Băsescu ar fi vrut să intre cu adevărat în istorie s-ar fi retras înainte de terminarea celui de-al doilea mandat şi l-ar fi rechemat pe Rege să îşi reia locul pe tronul de pe care a fost alungat de comunişti. Prin atacul de ieri, Băsescu îşi demonstrează limitele şi demonstrează că şi el este la fel de dispus să asculte cântecele Securităţii ca şi predecesorii săi. Este un sfârşit trist pentru un om care ar fi putut fi mare, dar a ratat întâlnirea cu istoria.

Reproşul adus Regelui că a abdicat în faţa ruşilor nu are decât un singur scop: Să de-legitimizeze monarhia, acuzând-o că i-a abandonat pe români la greu, în faţa comunismului şi a Uniunii Sovietice. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Monarhia a fost ultimul bastion al rezistenţei în faţa ruşilor şi a comunismului şi, totodată, ultimul regim legitim al României. Securitatea ştie foarte bine aceste lucrururi şi, tocmai de aceea continuă să lupte împotriva Casei Regale.

Numai că, în isteţimea lor, cei care i-au pus în gură lui Băsescu enormitatea, au pierdut din vedere câteva consecinţe ale propriilor lor acuzaţii. Lăsăm deoparte faptul că soarta Regelui era pecetluită de Stalin, care nu ar fi permis niciodată existenţa regimului democratic în România aşa cum nu a permis-o nicăieri în fosta Europă de Est. Lăsăm deoparte şi faptul că Regele a fost ŞANTAJAT să abdice de comunişti şi de ruşi.

Ceea ce e cel mai interesant la acuzaţiile aduse de Băsescu este că ele recunosc implicit legitmitatea monarhiei. Acuzându-l pe Rege că a abdicat, admiteţi că ar fi trebuit să rămână pe tron, admiteţi, aşadar, că locul său a fost şi a rămas în fruntea ţării. Admiteţi că tot ceea ce a urmat după 1947 a fost o uzurpare ilegitimă şi că până şi regimul prezidenţial inventat de Iliescu şi perpetuat de dumneavoastră înşivă, domnule preşedinte, este ilegitim. Admiteţi că locuiţi în palatul altcuiva.

Poate că Regele n-ar fi trebuit să abdice şi ar fi trebuit să moară apărând libertatea şi democraţia din România de invazia roşie. Dar nu este Băsescu omul care să îi reproşeze Regelui că nu a murit luptând. Băsescu are exact atâta legitimitate câtă i-au dat voturile noastre. Nici mai multă, nici mai puţină, dar în nici un caz, nu are mandat să se ridice împotriva istoriei şi a monarhiei, principalul factor al modernizării şi cel mai bun lucru care i s-a întâmplat României vreodată.”

%d bloggers like this: