Home

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (V) Despre decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (I)

Leave a comment

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 01/2017)

taina_artei_coperta_prelDe ce s-a ajuns în situația ca arta din vremurile noastre să fie mai înstrăinată ca oricând de frumusețe, de viață și de Adevăr? De ce un domeniu a cărui menire ar trebui să fie înnobilarea omului, transfigurarea realului prin punerea acestuia în legătură cu un conținut transcendent (care nu anulează realul, ci îl umple de semnificație), pare a fi contaminat ireversibil de nihilism și de cultura morții?

Este un domeniu care – cum spunea Roger Scruton într-un documentar – a „întors spatele” frumuseții, deși altădată, pentru omul tradițional, arta lipsită de frumusețe și de armonie era un lucru de neconceput. Accentul excesiv pus pe noutate, pe originalitate și insolit pare a decurge dintr-o revoltă față de Creația lui Dumnezeu sau din incapacitatea omului de a mai percepe frumusețea care îl înconjoară, din ambiția sa luciferică de a crea o lume proprie, diferită de cea făurită de Creator. Artistul ajunge să se pună pe sine în centru, pentru a fi adulat drept creator. În acest caz, el se distanțează de lumea reală și de firesc (pe care ajunge să le renege), luându-și libertatea înspăimântătoare „de a reprezenta lumea prin chipul sufletului său pustiit”, cum arată Paul Evdokimov1.

More

Advertisements

Decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (II)

Leave a comment

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 02/2017)

Andrei Tarkovski atrăgea atenţia, în cartea sa „Sculptând în timp”, că unul dintre cele mai triste aspecte ale vremurilor noastre este degradarea aproape totală a capacităţii omului de a percepe frumosul. Cultura de masă şi cea consumeristă nu numai că au infestat şi trivializat arta, dar, în acelaşi timp, au deformat sufletul omului, înăbuşind chemarea sa către Adevăr şi veşnicie pe care Dumnezeu a sădit-o în inima sa, cum spune Ecclesiastul.

4.2.3

Singurătatea omului contemporan
într-o lume a formelor moarte (imagine din filmul „Călăuza”, de Andrei Tarkovski)

Iar „frumuseţea este strâns legată de veşnicie”, potrivit unui artist contemporan nouă, pictorul ieromonah Savatie Baştovoi. Nevoia de frumos ţine de aspiraţia noastră spre ceea ce ne poate ajuta să depăşim limitele individualismului şi ale unei lumi reduse la sine, osificate în propria ei imanenţă, o lume ce refuză sensul regenerator al Învierii. More

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (III) – Declinul cunoașterii în postmodernism

Leave a comment

carti Old books wallpaper - Photography wallpapers - 9236Pentru a înțelege cauzele care au condus la pervertirea sensului culturii și la decăderea învățământului trebuie să analizăm modul cum a fost afectată, în epoca postmodernă, natura cunoașterii. More

Mircea Platon: Mitul euro-peşterii: prea mult popor, pană de elită

Leave a comment

Rousseau

Un articol excelent, scris de Mircea Platon:

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept “părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept “protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a “ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mâinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcându-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, “ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rânduiala deja existentă, predicând catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sunt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzând tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzând că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. româneasca Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un “nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui “contract social”, impus cu forţa de statul “totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul “dădacă”, “intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. “Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, “urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul “să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gânditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul “capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stângişti moderni şi un ideolog “totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de “fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mâna unor “intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al “luminaţilor” şi “iluminatilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un “Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă până în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson.“Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau, dupa ce conformismul generalizat al vremii lui astfel: “Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpânirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum suntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrângeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel.”

Discutând atitudinea dispreţuitoare a “intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă “am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi“. Dar, întreabă Rousseau: Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sunt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultându-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigând din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu exista corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decât materia şi nici un alt Dumnezeu decât lumea. Unul spune că nu exista virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sunt doar iluzii. Altul, că oamenii sunt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu va ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semanat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veti face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai vostri“.

Dacă rândurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decât “comunist”, mai degrabă acuzând decât aprobând ingineriile sociale ale “experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajând anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decât abstracţiunile scoase din pălăria “think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.  

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie “totalitară”, ca pe “cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii. 

Mergind înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al “ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptând pentru restabilirea “libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de “checks and balances” pus in mişcare cu atât de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al “despotismului soft” al “elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca “erezie”, ci doar celebrată ca “diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un “inamic al libertăţii”. Din contra, afimaţia sa conform căreia “omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare “libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricând, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că “lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sunt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei pesteri cu lanţuri la gât şi la picioare astfel încât “să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decât drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sunt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte “sclavi fericiţi”, refuză mâna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, “opinii”, aparenţe, iluzii, “umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află “proiecţioniştii” umbrelor, “elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă “sofisti” (asa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de “opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea “valorilor” slabe, convenţionale, confirmiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care “oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă până la fanatism” şi în care va predomina “libertinajul neruşinat”, “tinereţea fără disciplină”, “regii fără lege”, “femeile fără morală”, “oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, “odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta “legatură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar “elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a “elibera” din “lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de “filosof rege”, pretenţia “experţilor” de a fi depozitarii unor “adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite “vulgului”. Observând că esoterismul e “o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care “îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: “Această moralitate secreta şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”.Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că “scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei.Încercând să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rânduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: “libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii(Williams). Înteles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastra are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atât tirania minorităţii, cât şi tirania plebiscitară.

“Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul “deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul “despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile “sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma “lanţurile” a ceea ce el numea “natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un “sclav fericit” şi a fi “robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o când a scris că, “pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem “sclavi” ai “dreptăţii”.

Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe “intelectualii” corupţi, pe complicii “sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cârdăşie între beţia de putere şi beţia la putere.Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaireadevaratul progenitor al decazutei dinastii a “intelectualilor” ideologi.Voltaire a fost primul “tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al “despoţilor luminaţi “, primul scriitor care a facut avere din duplicitatea sa, primul spirit “UEuropean”, primul mare creator de “reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei,primul “intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om “civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de “fanatism”.Şi, dacă de la halucinogenele stângii la antidepresantele “dreptei” faimoasa legatură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legatura dintre “intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul “intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încarcată drogându-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricât de mârşavă i-ar fi fost bio-bibliografia,Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vântul. Şi “sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili. 

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de “elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care suntem obligaţi să ne hrănim sunt perfect autentice. 

Autor: Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/03/mitul-euro-pesterii-prea-mult-popor.html

%d bloggers like this: