Fragmente extrase din volumul Ne salvăm trăind activ ortodoxia. Apărarea identităţii naţionale şi spirituale a românilor. Redescoperirea valorilor creştine.  – Antologie cu texte culese şi comentarii de Radu Iacoboaie (vol. 2, 2007)

Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

Universitatea trebuie să serbeze universaliile. Vocaţia sa nu este să creeze specializări înguste, să parceleze câmpul cunoaşterii, ci să creeze şi să disemineze cultură, să înveţe oamenii să gândească, să formeze nu atât inteligenţe, cât caractere. Obiectivul său este omul deplin, miraculos şi misterul său. În loc de aceasta, ea produce în serie mare intelectuali lipsiţi de cultură, produce diplome, parafe şi titluri, cultivă o funcţie preponderent comercială, un soi de negoţ intelectual în care numărul distruge calitatea. Idioţia savantă, beţia de cuvinte, perspectivele obscure s-au cuibărit şi se simt bine în acest spaţiu consacrat al ’’gândirii libere”.

Universitatea nu trebuie să predea ’’materii”, ci spiritualitate. (…)Un profesor este ca un actor, de dorit magistral, un model de erudiţie şi comportament, ce îţi oferă chei de descifrare a tainelor cunoaşterii şi vieţii, de împlinire destinală. De aceea, învăţământul la distanţă este un nonsens. (…) Oricât de mare ar fi orgoliul specialiştilor, ei nu pot vedea dincolo de peştera în care s-au autoclaustrat, de îngustimea propriei specializări, devenind ceea ce Malraux numea “intelectuali lipsiţi de cultură”.

Consider că nu se poate conduce performant (o universitate şi nu numai – n.a.) decât în baza unor principii ce reprezintă atributele Divinităţii: Binele, Adevărul, Dreptatea, Frumosul, Dragostea.

[…]

Apariţia lui homo globalis, cu identitate transmisibilă pretutindeni în “satul global”, despre care vorbea Marshall McLuhan cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, şi a noilor mize conflictuale, viteza nemaiîntâlnită cu care se derulează evenimentele, precaritatea funcţionării instituţiilor şi lipsa de control asupra proceselor, ca şi o seamă de provocări pe care omenirea nu le-a mai cunoscut par să-i dea dreptate lui Robert Kaplan, care avertiza că ne îndreptăm către anarhie. […] Aşa cum arătarecent şi Henri Kissinger, spre deosebire de trecutul nu foarte îndepărtat, astăzi ameninţărilesunt abstracte şi difuze. ’’Niciodată înainte, spunea el, nu a fost necesar un război fărăfronturi şi fără repere geografice bine definite şi să se desfăşoare, în acelaşi timp, eforturipentru reconstruirea principiilor fundamentale ale unei ordini mondiale, care să ia locul celeidispărute în fumul şi flăcările celor două turnuri de la World Trade Center”. […] Am creat riscuri pentru planetă pe care nici o altă generaţie nu le-a creat. […]

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, nu cumva un guvern mondial a şi apărut, devreme ce n-a apărut încă? Puterea nici nu mai aparţine preponderent statelor. Din primele 100 de puteri economice ale lumii, 51 sunt corporaţii multinaţionale. Primele 200 de astfel de corporaţii deţin 28% din activitatea economică a lumii, iar primele 500 realizează 70% din comerţul mondial. Ele sunt avangarda unei organizări darwiniene a politicii, în care toată lumea se luptă cu toată lumea şi supravieţuieşte cel mai apt. La fel s-a întâmplat şi când principatele feudale au devenit state. Acum, puterea trece preponderent dinspre acestea, dinspre politic, spre economic, spre finanţe, informaţii şi medii de comunicare. Ia naştere un Leviathan corporatist, care acţionează global, sinergic cu mediile politice, academice şi comunicaţionale, bazat foarte mult pe performanţele noilor tehnologii. Cum profetiza Saint-Simon (apologet al comunismului! – n.a.), „guvernarea oamenilor va fi înlocuită de administrarea bunurilor” (omul ca marfă – n.a). În aceste condiţii, democraţia îşi pierde înţelesul (drepturile omului nu mai au sens – n.a.), mai ales că guvernanţii şi guvernaţii nu mai aparţin neapărat unei comunităţi sau unui teritoriu anume, iar ceea ce ne paşte este un regim hibrid, care nu ştim încă prea bine cum va arăta.

[…]

Huntington (Samuel P.) evidenţiază clivajele ce se adâncesc în interiorul societăţii americane, faptul că elitele sale s-au deznaţionalizat şi nu mai reprezintă America profundă, în vreme ce religiozitatea, patriotismul şi ataşamentul faţă de tradiţii, mândria de a fi american rămân, mai curând, apanajul claselor defavorizate. America este condusă de un mic grup de oameni, care au confiscat puterea în scopul dominării întregii lumi, o elită cosmopolită, formată din politicieni, lideri ai marilor corporaţii tradiţionale, proprietari ai unor trusturi de presă şi câţiva intelectuali globalişti, în timp ce majoritatea populaţiei devine tot mai naţionalistă şi mai tradiţionalistă. Aşadar, elite cosmopolite, adevărate „suflete  moarte”, rătăcesc poporul american, târându-l în aventura globalistă, unde îl ameninţă dezastre de proporţii. Soluţia ar fi, în opinia autorului, întoarcerea la origini, la spiritul religios şi autentic patriotic al părinţilor fondatori. (ai naţiunii – n.a.)

Naţionalismul şi patriotismul sunt înfierate ca „forţe ale răului” oriunde în lume, în timp ce excepţionalismul american promite realizarea „naţiunii universale”, prin răspândirea, chiar şi forţată, a valorilor americane în alte societăţi.

[…]

Dar cel mai puternic vector al globalizării este cel economic. Economismul a creat o forţă ce transcende, în desfăşurarea ei tot mai orgolioasă, frontierele naţionale, tinzând spre o piaţă unică, adică spre integrarea vechilor economii naţionale într-o entitate globală, cu erodarea corespunzătoare a rolului şi autorităţii guvernelor naţionale. În context, constatăHuntington, marile corporaţii întorc spatele Americii. Concerne mari, cu baza în S.U.A.,precum Ford, Motorola, Coca-Cola, Aetne, Kimberly-Clark, Price Castco şi multe altele, audevenit tot mai puţin americane, recrutându-şi conducerea şi mâna de lucru practic dinîntreaga lume, în slujba intereselor globale, care nu întotdeauna coincid cu cele ale guvernuluiamerican. […]

Viziunile cvasi-profetice ale lui George Orwell şi Aldous Huxley par să fie confirmate, în bună măsură, de desfăşurările actuale. […]Huxley „construieşte” o lume ce astăzi ne apare nu doar ca înspăimântător de posibilă, o anti-utopie de genul celor din imaginarul lui Bosch, privind o lume degradată, răsturnată cu susul în jos, ci chiar o prezenţă reală, generând unele dintre spaimele noastre cele mai profunde: este lumea în care trăim.

Huxley prezintă o lume dominată de „o nouă ordine mondială”, condusă de un organism supranaţional, ale cărui decizii sunt adoptate într-un cadru non-transparent, fără consultarea indivizilor în numele cărora se iau respectivele decizii, un guvern totalitar, o „dictatură binevoitoare”, ce se preocupă de grijile şi nevoile oamenilor aşa cum le înţelege ea, prin prismă ideologică. De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. Nu se mai produce pentru a se consuma, ci se consumă pentru a produce, un consumerism ieftin şi gratuit (vezi şi Pascal Bruckner, Mizeria prosperităţii, sau Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).

[…]

Un alt proces anticipat de Huxley este cel de desacralizare, de pierdere a verticalităţii şi, prin aceasta, de dezumanizare, de alterare a esenţei umane a sistemului de maternitate bunăoară, sau a respectului filial, ajungându-se la o socializare artificioasă, lipsită de comuniune, de solidaritate, de etică. Structura socială nu se mai bazează pe un cod moral puternic, pe valori comune. Dragostea şi căsătoria devin non-valori prohibite şi degradante. Oamenii trăiesc ca într-o rezervaţie, sau într-o imensă eprubetă, cu impresia fermă că aceasta e lumea, că aşa arată ea dintotdeauna…

Produsele „noii culturi” se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate. Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, „valorile” noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente „potrivite”. Aceasta începe încă din copilărie, cu ajutorul televizorului, calculatorului şi al unei educaţii „adecvate” şi continuă, desigur, la maturitate. În ficţiunea (?) lui Huxley, oamenii trăiesc o viaţă secularizată (aceeaşi, timp de secole – n.a.) şi bine „securizată”. Orice urmă de spiritualitate autentică, valorile şi simbolurile sunt deturnate şi distorsionate până la grotesc, golite de sens şi, până la urmă, înlocuite. […]

Avem nevoie în analiza teoretică şi în acţiunea noastră practică, ce nu trebuie despărţite, de un principiu teandric, divino-uman, integrator, care nu poate fi decât o formă de revelaţie care să recenzeze ideile şi fiinţele până la unitatea propriei sale esenţe, principiu aflat în lume, dar care nu este din lume, ci de mai presus de lume: este principiul cristic, în care integrarea nu e una pur conceptuală, ci existenţială, ontologică. […]Paul Evdochimov spunea că „nu cunoaşterea limpezeşte taina, ci aceasta din urmă limpezeşte cunoaşterea. Cunoaştem numai datorită celor pe care nu le vom cunoaşte niciodată”.

[…]Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale. […]Singura valoare preţuită sunt banii. Întregul sistem este proiectat având în centru idolul monetar (şi înmulţirea banilor – n.a.). Am introdus astfel, în inima economiilor şi societăţilor noastre un fetiş pe care-l slujim cu cele mai sofisticate mijloace disponibile şi care ne condiţionează decisiv viaţa. […]

Majoritatea fuziunilor corporative procură „prestigiu corporativ”, dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a.

[…]

Discrepanţele de avuţie s-au accentuat mai mult ca oricând. O elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi specialişti în higt-tech conduce lumea, în timp ce marea majoritate sărăceşte. Diferenţa între venitul pe locuitor între Nord şi Sud a crescut de la 5 USD în 1960 la 15 USD în 2003. Cincimea cea mai bogată din populaţia planetei deţine 85% din avuţia globală, iar cincimea cea mai săracă doar 1,4%. Averea primelor trei persoane cele mai bogate o depăşeşte pe cea a celor 600 milioane cele mai sărace. Chiar în S.U.A, 15% din populaţie trăieşte încă sub pragul sărăciei. … Costurile ecologice ale noii economii sunt încă şi mai grave decât impactul lor social, afectând biosfera şi viaţa umană în general, în moduri ce pot deveni curând ireversibile. Competivitatea în economia globală este atât de acerbă, încât reglementările de protecţie a mediului sunt eliminate în loc să fie întărite, pentru a reduce cât mai mult costurile de producţie. […]

Reţeaua a devenit forma de organizare dominantă în toate domeniile, iar participarea la aceste reţele a devenit, în zilele noastre, sursa esenţială de putere. Indiferent că e vorba de economie, de educaţie, de politică, de comunicaţii sau de domeniul militar, aceste reţele sunt, de fapt, interconectate la nivel global şi dezagregă puterea statală prin coruperea procesului democratic, devenit astfel, unul plutocratic. … Uniunea Europeană este, în acest sens, cel mai bun exemplu, prin multiplele conexiuni orizontale, interregionale, pe care le asigură. Aici statele au cedat din propria suveranitate, în schimbul unei influenţe crescute a blocului continental la care au aderat. Oricum, adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat.

[…]

 

După 17 luni de negocieri sterile, eurocraţii au reuşit să-L alunge pe Dumnezeu dintre coperţile Constituţiei, de teama “ameninţării” la adresa laicităţii şi a Republicii. Şi atunci, în ce cred europenii? […]

 

Această altă modernitate pentru care pledează Burke (Edmundi, în sec. al XVIII – lea), împotriva „Luminilor” şi a raţionalismului cartezian, reflectă o schismă vizibilă până astăzi în Europa […] Legile morale sunt, potrivit filozofului englez, legi naturale, înscrise în natura umană. […] Moralitatea naturală se manifestă în comportamentul omului şi în funcţionarea instituţiilor sale, în primul rând în religie şi în drept, care formulează limitele morale ale vieţii în comun, în societate, care este cadrul în care adevărata natură umană capătă expresie, dezvoltându-se ca fiinţă morală, virtuoasă. Statul sau comunitatea politică au menirea de a crea şi respecta condiţiile acestei dezvoltări. Politica nu este altceva decât o prelungire a moralei (ce frumos!) în civilizaţie.

[…]

Libertatea pentru Burke nu poate fi înţeleasă decât în contextul diversităţii, al inegalităţilor naturale şi ordinii sociale, al moralităţii, care respectă diferenţa, limitele şi tradiţia. Revoluţia franceză ar fi păcătuit nerespectând toate acestea, introducând un egalitarism şi un individualism periculos, confundând libertatea cu libertinajul şi centralizând excesiv puterea, ceea ce a dus, până la urmă, la pierderea libertăţilor fundamentale şi, desigur, a egalităţii, la distrugerea ordinii sociale, ceea ce reprezintă păcatul capital. […]

 

Spiritul cartezian a infestat Franţa până în esenţa sa profundă. De aceea, religia cu cei mai mulţi practicanţi aici este Islamul. Chiar un om luminat, erudit, un sociolog eminent ca Edgar Morin ajunge să scrie într-un număr recent din Le Monde des Religions o “Evanghelie a pierzaniei”, în care parafrazează credo-ul creştin “Să fim fraţi pentru că suntem mântuiţi!” cu lozinca “Să fim fraţi pentru că suntem pierduţi!”, propunând o acceptare a crizei de sens, sau acceptând că suntem pierduţi, forjarea unui sens pur uman, plecând de la ideile de fraternitate şi solidaritate, dar fără mântuire. Te strânge în spate…Citind toate astea mi-am amintit de bisericile din Belgia şi Danemarca, pe care le-am văzut transformate în restaurante (brrr!), mi-am amintit cum anul trecut la Paris, un nespălat mi-a ţinut calea către biserică cu un fluturaş pe care desenase o măicuţă fumând sub inscripţia “Să salvăm Republica, să salvăm laicitatea!” Au salvat-o.

Văzând ce imensă nevoie de sacru a relevat moartea Papei Ioan Paul al II-lea, mă întreb ce va urma? Vor urma libertina Olandă, unde sondajele ne arată o rată de 73% împotriva Constituţiei, “putreda” Danemarcă, nerecunoscătoarea Irlandă ş.a.m.d. O civilizaţie bătrână, imobilă, aflată la sfârşitul unui ciclu de dezvoltare şi care nu realizează beneficiile pe termen lung, pe care le poate aduce sângele proaspăt al Estului şi vocaţia sa spirituală.

[…]

Poate că americanii au înţeles mai repede decât alţii miza strategică uriaşă pe care o are acest spaţiu (al lumii arabe sau Orientul mijlociu) în noua eră pe care o vor’’globală” dar un război rămâne, totuşi, un război care, pe lângă toate ororile tradiţionale, poate conduce la discreditarea democraţiei şi la apariţia unui pericol totalitar, ce se naşte chiar în interiorul societăţilor cele mai dezvoltate’’ în numele libertăţii”. Or, adevăraţii creştini ştiu că singurul război îngăduit după chemarea Mîntuitorului este lupta cu propriile păcate… […]

Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

 

 

Omul izolat de Creator este egoist, opunânduse lumii ca lumen şi neantizând-o, convins că i se cuvine orice. […] Am insistat atât de mult asupra antropologiei creştine pentru a demonstra că există alternativă mai bună la “noul antropocentrism” postmodern. De fapt, acest “nou umanism” este încă o utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai “realist” între “realisme”. Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist. Or, omul “concret” sau “recent”, creaţie a paradigmei postmoderniste, râde de omul care se roagă şi-l crede anacronic, mitoman etc. Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracţii, în pornografie şi în violenţă malefică. […]

 

Secolul al XVIII-lea a adâncit, în Europa, o falie puternică între creştinism şi lume. […] Biserica se depărtase cam de mult de doctrina “simfoniei” care făcuse gloria creştinismului patristic din Bizanţ. Teologia scolastică, indulgenţele şi Inchiziţia au determinat marile zguduiri ale Reformei. […] Uluitor devine faptul că revoluţiile europene se declanşează în numele Luminii. Este o cruntă ironie că în plină domnie a Bisericii lumea se descoperă fără lumen, opacă şi încâlcită, încât începe să creadă că lumina poate veni din sine însăşi, ruptă de religie. Îţi vine să crezi că religia însăşi s-a rupt de Hristos, de vreme ce în numele ei se pot comite orori. Oare nu condamna Inchiziţia luminile minţii, pe un Giordano Bruno, pe un Galilei? […] masoneria îşi va lua misiunea să aducă în lume lumina în locul religiei. Aşa începe Lucifer să treacă drept Dumnezeu. Gloria secolului al XVIII-lea este de a fi al Luminilor. Una din cele mai stranii răsturnări din istoria lumii, încât secolul cel nou se ridică împotriva lipsei de lumină, ajungând să numească evul mediu creştin drept obscurantism (întunecat – n.a.), adică înăbuşitor de lumină în lume!

Când ne gândim la lumea – lumen din teologia creştin-ortodoxă a Părintelui Stăniloae, conchidem automat că Europa se depărtase, de fapt, de marea comoară a creştinismului patristic, acesta, la rându-i fiind înfrânt, ceea ce şi explică prăbuşirea Bizanţului. Omul a mărit, astfel, distanţa dintre el şi lumina Duhului sfînt, recăzând în violenţă malefică. Franţa se pomeneşte în plină criză sacrificială, uitând calea hristică a rezolvării acesteia şi pariind doar pe raţionalismul justiţiei.

[…]

Violenţa în lume nu ţine de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violenţă malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă, dincolo de care tronează nimicul. Moartea e forma ultimă a violenţei, cu o dublă privare de libertate, a victimei şi a călăului. De aceea moartea este ultimul dintre mistere, în faţa căruia toţi suntem “egali”, cum a spus-o Eminescu. Poetul a numit-o enigma, runa. Ea e lumea fără lumen.

Dacă norma augustiniană era Iubeşte şi fă ce vrei!, acum, după André Bercoff, libertatea eului nu mai poate fi îngrădită de iubire, ci e la voinţa nelimitată a individului: “Laissez-moi faire de moi ce que je veux”. Desigur fără nici o autoritate transcendentă. Omul e liber cu telecomanda televizorului în mână, într-un ocean de cultură fără capodopere […]Spre a nu se cădea în elitism, mess-media a decretat vremea showbussiness- ului, a publicităţii, a filmului american contra celui european, care e anacronic prin problematizare şi fineţuri artistice. Tradiţiile au fost abandonate ca rămăşiţe posibile ale trecutului. A trecut pentru totdeauna şi vremea modernismului “disperaţilor”, al lui Kafka, al lui Emil Cioran, al lui Eugen Ionescu şi al altora.[…]

Un conflict de remediat, zice Finkielkraut (Alain), rămâne încă între şcoală şi elevi, fiindcă în vreme ce “şcoala este modernă, elevii sunt postmoderni”, încât se poate vorbi de o criză a învăţământului. În consecinţă, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica, limbile clasice şi depuse la muzeul de curiozităţi, iar în locul lor introduse disciplinele opţionale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai eficientă trebuind să devină jocul. “Puţin importă ce inteligenţă dezvoltăm prin joc”, precizează Fienkielkraut, important e ca, finalmente, tânărul să ştie a mânui maşina, nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În şcoală şi societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart, de o filozofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski şi Proust, o artă fără Michelangelo şi Brâncuşi etc. Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa uşor pe Fienkielkraut, scoţându-l din istorie pe Mihai Viteazul şi introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenţei în manualele şcolare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriţei, locul lor putând fi uşor luat de postmoderniştii în viaţă, care cultivă jocul simulacrelor.

Peste toate, însă marea performanţă a “noului antropocentrism”, apreciază Fienkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial şi etnic. Iată cum multiculturalismul a dat roade. Cum se numeşte acest nou “popor”? “Tinerii”: acest popor este o apariţie recentă.

[…]

Tinerii au puterea să respingă “convenţiile vestimentare”, să se lepede de literatură, să prefere “benzi desenate”, muzica rock etc., toate contra exprimării verbale: cultura coca-cola în locul culturii cuvântului. […] Or, omul postmodern s-a săturat de a fi persoană… Iată de ce persoana (Je) a fost înlocuită cu Je-une, zice Finkielkraut, recurgând şi el la un joc de cuvinte. Spre a scăpa de ruşinea identităţii naţionale şi individuale (care te mai obligă să te şi exprimi într-un idiom destinat dispariţiei!), societatea postmodernă are datoria să stea cu faţa spre Jeune, spre adolescenţa fără prejudecăţi identitare. […] Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existenţial, ca ultimă fază a democraţiei. Delirul mascator al nimicului, a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în “idolatria valorilor juvenile”. Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de adolescentul fără personalitate: “Le Bourgeois este mort, vive l’Adolescent!” Înlocuirea conceptului de popor cu acela de jeunesse, observa şi Edgar Morin, înseamnă apariţia unei “bioclase”, în spiritul politicii corecte americane. Postmodernitatea riscă să fie dictatura minorităţilor de diverse soiuri, a discotecilor, a copiilor care cântă şi dansează. Aneantizarea semnificaţiei, din care postmodernii îşi fac un titlu de glorie, dezvoltă în creierul uman “emisfera nonverbală”: ”Noi suntem lumea, noi suntem copii”. Este izbânda infantilismului, a barbariei, a lui Zombie …

[…]

„Jocul” poate înlocui memoria tradiţiei, a istoriei, a familiei. Nu întâmplător noii ideologi declară istoria ca teritoriul minciunii, de care trebuie să ne debarasăm prin postistorie (conform „sfârşitului istoriei”, pronunţat de Fukuyama – n.a.). […] postmodernismul pretinde, mai departe, că a deschis un nou ev cultural şi civilizaţional. […] Acum, el (Alain Finkielkraut) ne surâde din utopia jeunesse, pe care am calificat-o drept cea mai iresponsabilă agresiune educaţională din istoria lumii împotriva copiilor şi adolescenţilor. În noul „paradis” terestru, norma „libertăţii” este cea intuită de Ivan Karamazov: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis […] Jocul „poporului” jeune, în schimb, a putut prinde repede teren pe ruinele lui homo sovieticus, cu varietăţi în celelalte ţări foste comuniste. Şi prinde ca orice simulacru sau kitsch, aşa cum au prins mărgelele de sticlă la popoarele amerindiene, atunci când au venit europenii, exersaţi în viclenii, ca să le jefuiască aurul strămoşilor. […] Prima defecţiune a modernităţii a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiţia dintâi a istoriei. […] Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar şi de „moartea” lui Dumnezeu. Apusul metafizicii şi al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului.

[…]

Adevărul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului. Nu adevărul este relativ, ci minciuna,care ascunde o parte a adevărului. […] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului înistorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu facealtceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cufalsificarea însăşi a cântarului, ignorând că această falsificare înseamnă a recunoaşte domniaexclusivă a diavolului, într-o lume devenită opacă.

 

Şi atunci mai putem conchide împreună cu Vattimo (Gianni) că „nihilismul deplin e unica noastră chanse…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar valoarea supremă”, Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună. Valori supreme inventează oamenii, după diverse criterii, dar Dumnezeu este deasupra oricărui criteriu. […] Te întrebi pe ce lume continuă să trăiască filosofii. Dimpotrivă, e suficient să deschizi ochii şi să constaţi că în lume violenţa, cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât sporeşte. Ba, mai mult, modernii şi postmodernii au generalizat violenţa în mass-media, cea mai postmodernă ţară de pe glob producând o industrie colosală de filme sufocante prin violenţă. […] Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei şi a umanismului tradiţional, ci şi a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta.

[…]

Aversiunea lui Foucault faţă de heterosexuali a ajuns până acolo încât a emis teza că „discriminarea” sexuală în bărbat şi femeie este o structură impusă de societate, nefiind „naturală”, astfel că îi rămâne omului, ca sarcină a „noii antropologii” (!), o revoluţie comparabilă cu a Supraomului nietzschean. Iar prima teză a acestei revoluţii ar fi: „Trebuie să ne eliberăm de instanţa sexului, teză asociată cu întrebarea cheie: ”Avem nevoie de un adevărat sex?” Evident, răspunsul e negativ (potrivit pentru Foucault, nu şi pentru toţi oamenii – n.a.). E nevoie de o desprindere a omului de natural, de biologic, de sub tirania sexului[…] „Foucault este un vizionar: el prevede o nouă cultură şi civilizaţie, cu un stil de viaţă „gay”, în care înclinaţiile heterosexuale să fie excepţia, iar nu regula. De aici repulsia lui Foucault (dar şi a celorlalţi filosofi ai nonidentităţii) faţă de origine, de identitate. Ambiguitatea fiinţei care-şi neagă originea duce la necesitatea transformării radicale şi perpetue a omului.

[…]

În orice caz, descreştinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanţului. […] Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă îi apărea ca tonică, înlăturarea de ultim obstacol în calea libertăţii omului. (sau, mai degrabă, aşa apare Nietzsche în tălmăcire postmodernă). El n-a vrut să ştie că păzitorul libertăţii omului e Dumnezeu, iar nu diavolul. El n-a vrut să ştie nici de afirmaţia lui Baudelaire că viclenia cea mai frumoasă a diavolului e să ne facă să credem că nu există. A crezut că omul, prin sine , îşi poate păzi singur libertatea. Omul nu are nimic de păzit, fiindcă Dumnezeu l-a creat liber.

[…]

Deşi postmoderniştii îi dau dreptate lui Nietzsche şi-l ignoră pe Eminescu, se dovedeşte că Nietzsche, cel interpretat de portmodernişti, e pierzător, iar Eminescu – câştigătorul încă ignorat. Şi asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii şi a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi şi critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintaşilor iar nu epigonilor. Punctul de divergenţă este credinţa. (Eminescu e un gânditor profund creştin). Epigonii lui Eminescu sunt „modernişti” şi, deopotrivă „postmodernişti”.

[…]

Ştiut e că şi Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu şi Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel (genial – n.a.), dar în ecuaţii ontologice total diferite. O „ecuaţie” sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru.

[…]

Dacă în 15 ani de tranziţie postcomunistă România a fost (şi mai este) cea mai slabă ţară din vechiul sistem, e fiindcă i-a lipsit intelighenţiei o veritabilă conştiinţă naţională. Şi aici se vede cât de bine a lucrat ideologia comunistă la neantizarea acestei conştiinţe. Iar intelectualii care au pus mâna pe frâiele culturii după 1989 s-au trezit în bună companie cu ideologia postmodernistă a stângii americane, iluzionându-se – culmea ironiei! – că face o politică de „dreapta”. […]

[…]

Goma reprezintă conştiinţa naţională de sorginte eminesciană, în contra pseudo-naţionalismului de tip ceauşist. Înfrânt ca disident şi alungat din ţară în anii lui Ceauşescu, el este astăzi înfrânt ca naţionalist. E un alt paradox, fiindcă Paul Goma n-a dat niciodată impresia că e un militant naţionalist. Şi nici nu e. Dar îi pasă profund de destinul României, ca urmaş al urieşeniei naţionale basarabene a lui Constantin Stere. Goma trăieşte acum sărac şi bolnav la Paris, după cum la fel trăiesc mulţi scriitori din ţară, spre deosebire de o minoritate profitoare, care şi-a asumat rolul de neoactivişti, „formatori” şi „diriguitori” de opinie în numele unei pseudo- societăţi civile.

[…]

Christophor Norris, într-un studiu din 1991 (Ce nu e în ordine cu postmodernismul?), constată că, intrat în politică, postmodernismul îşi pierde bruma de predispoziţie ludică şi ameninţă să fie „o adevărată catastrofă”, căci deformează, în primul rând, generaţiile tinere, ceea ce confirmă constatările lui Alain Finkielkraut produse ceva mai devreme. Dacă acestea sunt simptome de postmodernitate, România se poate lăuda că se găseşte în avangarda curentului, devenind încă de pe acum oglinda lumii viitoare. Există, altminteri, un contrast izbitor între spectacolele – parodii distractive din televiziuni şi starea naţiunii.

Mai mult, postmodernismul românesc a creat un nou tip uman – teleintelectualul, ipostaziat în analist politic, economic, cultural. „Sunt oare, neapărat, elitele mediatice veritabile elite?” se întreabă Adrian Dinu Rachieru. În realitate, e vorba de o pălăvrăgeală infinită, de o perfectă perpetuare a ceea ce Mircea Iorgulescu numea marea trăncăneală, referindu-se nu numai la eroii lui Caragiale. E la mijloc o exhibare narcisistă, caracterizată de conformism politic pus în slujba intereselor individuale şi de grup, cum observa şi sociologul francez Pierre Bourdieu. „Dacă revoluţia va fi ratată, ne atenţionează Rachieru, elitele vor trebui să răspundă la judecata Istoriei”. Părerea mea e că nu se vor sinchisi de starea naţiunii, fiindcă mentalitatea postmodernă nu aduce nici o responsabilitate faţă de patrie, nemaivorbind că în faţa Istoriei nici atât, din simplul motiv că am trăi nu în istorie, ci în postistorie. Adrian Dinu Rachieru invocă opinia lui Mihai Ungheanu conform căreia „Cine se plasează în afara ţării reale nu poate fi elită”.

[…]

Modelul noului nomadism este, desigur, american. America absoarbe nu numai migratori de pe întreg globul, dar şi-n interiorul statului nu mai există prejudecata ataşării de locul natal (sau de patrie) […]Nomadismul postmodern, eliberat de orice complexe mesianice naţionale, religioase, culturale, pare a fi spaţiul paradisiac al globalizării.

[…]

Se pare că, în România, primul criteriu de promovare în funcţii de importanţă naţională (ca şi Uniunea Scriitorilor Români ş.a. – n.a.) a unui individ este lepădarea de Eminescu (dar acelaşi Eminescu reunindu-i pe toţi adevăraţii intelectuali! –n.a.). Exact după acelaşi criteriu i-a fost plasat preşedintelui Emil Constantinescu un consilierpolitic, Cristian Preda, tot mutant postmodernist, imediat după ce a declarat în faimosulnumăr din Dilema că Eminescu este nul din toate punctele de vedere.

[…]

Ateismul postmodern este ultima fază a secularismului început de mişcările protestante şi amplificat de Revoluţia Franceză, până în zilele noastre.[…] Uriaşul progres al Occidentului s-a făcut cu preţul nevăzut al pierderii credinţei. Intelectualii hiperraţionalişti ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie/ştiinţă, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândreşte, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariţia unui gol, a unui vid fiinţial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de numeroase secte religioase, dar mai cu seamă de cele două mari „religii” ateiste: comunismul şi nazismul. Acestea sunt marile „roade” ale capitalismului care şi-a pierdut rădăcinile religioase.

[…]

În vreme ce creştinul occidental îşi poate permite luxul de a nu mai fi creştin, ateismul fiind forma lui de a fi extremist fără a lăsa impresia extremismului (ideologic, prin cultul libertăţii extreme – n.a.), extremismul islamic nu-şi îngăduie luxul de a nu fi fundamentalist, ceea ce este, în realitate, tot o abatere radicală de la preceptele Coranului. Ciocnirea devine, astfel, inevitabilă, căci nu miza credinţei intră în joc, ci mizele politice şi ideologice. Occidentul secularizat acuză islamul ca fiind ostil modernizării şi progresului (condus fireşte de Israel şi S.U.A. – n.a.). E o iluzie ideologică lucrând în defavoarea Occidentului. […] Estimp, europenii atei nu văd că, în realitate, islamul cucereşte paşnic Occidentul, slujindu-se de armele democraţiei, ale modernităţii, contrazicându-i, astfel, pe ideologii europeni care-i cred „primitivi” pe orientali.

[…]

Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu consecinţe grave pentru umanitate, căci, în realitate, este un grosier anti-feminism. Feminismul postmodern e o pornire contra firii, deoarece vrea să adopte „virilismul”, să dobândească pseudo-drepturile bărbaţilor: grosolănie, cinism, viaţă aventuroasă, violenţă, neglijarea familiei, fumatul, drogurile etc. Din acest punct de vedere, critica feminismului aminteşte de cea a lui Nietzsche.

[…] Dar, surprinzător, există câteva puncte comune între neo-gnostici şi feminişti, care, la rându-le, sunt tot nişte gnostici. Adepţii ambelor tabere năzuiesc la mai mult de a fi doar nişte militanţi laici, visând la întemeierea unei noi religii în zona New Age. De aceea, ţinta comună este „demitizarea” lui Iisus şi, deci, răpunerea creştinismului considerat muribund. […] De la o emancipare firească a femeilor, feminismul a putut ţinti să devină o nouă religie împotriva creştinismului, îndeosebi. Nu altul e mesajul cărţilor de mare ecou ale lui Dan Brown, din seria Codul lui Da Vinci. Autorul este sclipitor de inteligent şi a avut dibăcia să recurgă la formula cărţilor de consum, atât de căutate în Kitsch-ul postmodernist.

[…]

Viclenia glosatorilor gnostici vine de acolo că ocultează esenţa creştinismului ca religie a iubirii, propunând alternativa Sexualităţii sacre. În asemenea demers, sunt manipulate cu multă abilitate erorile Bisericii, care n-au fost puţine în decursul istoriei, îndeobşte prin instituţia Inchiziţiei (justificabile, parţial poate în parte, în context, în acele vremuri tulburi, când credulitatea şi bunătatea creştinilor erau atacate şi uşor de exploatat – n.a.). Fireşte, ignoră ortodoxia răsăriteană care n-a cunoscut Inchiziţia. În esenţă însă, disputa se reduce la opoziţia dintre agapè, iubirea împlinită în instituţia căsătoriei (în creştinism), şi iubirea pasională, pură (în erezii). Fenomenul a fost analizat cu ascuţită luciditate de Denis de Rougemont, în cunoscuta sa lucrare Iubirea şi Occidentul.

Cercetând mai în profunzime lucrurile, paradoxal, mişcarea feministă postmodernă are o influenţă nefastă asupra familiei, destrămându-o, căci, neaşteptat lucru, duce la isterizarea şi masculinizarea femeilor […]. Departe de a crea o „religie a echilibrului”, feminismul declanşează un dezechilibru cu adevărat grav, punând civilizaţia pe o pantă a autodistrugerii demografice nu doar spirituale. […] Altfel spus, o veritabilă revoluţie a omenirii nu poate fi ruptă de întoarcerea la familia creştină, de care lumea postmodernă s-a depărtat sinucigaş. E o naivitate crasă să crezi că unul dintre sexe poate decide în faţa Sfântului Duh, ca ipostas al dumnezeirii treimice. Femeia, ca individ uman în sine, nu e mai bună decât bărbatul. Creştinismul nu e o religie „masculină” şi familia nu înseamnă raport de la stăpân la slugă între cele două sexe.

…o revoluţie de tip feminist, cum preconizează Dan Brown şi comilitonii împotriva creştinismului, este o utopie menită să destrame familia creştină…

„Dacă civilizaţia noastră – spune Denis de Rougemont – trebuie să supravieţuiască, ea va fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluţie: să recunoască faptul că instituţia căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât iubirea cultivată de ea şi pretinde o altă temelie decât o fierbinţeală frumoasă”.

[…]

[…] atitudinea postmodernistă […]  a înlocuit afectivitatea (iubirea) cu sexualitatea. “Noi suntem – zice Basarab Nicolescu – cei care am ucis Erosul acestei lumi, favorizând dezvoltarea deşănţată a masculinităţii lumii noastre. Erosul a fost înlocuit cu mascarada erotică, nunta feminităţii şi masculinităţii cu o eliberare sexuală ce are toate caracteristicile unei sclavii (în măsura în care fiinţele umane devin anexele propriului sex), iar iubirea, înlocuită cu supravegherea atentă (posesivă – n.a.) pentru apărarea teritoriilor.” În arta şi literatura postmodernistă există o invazie de limbaj pornografic de cea mai joasă speţă. […]