Ilie-Badescu Prof-Univ-Dr-Ilie-Badescu1Fragmente din conferinta Calea taraneasca, razboiul civilizational, globalizarea si doctrina suveranitatii alimentare

După „războiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman” (Dan Zamfirescu), poporul român, ridicat pe fundaţia unei civilizaţii ţărăneşti remarcabile, a făcut experienţa unor sisteme dominatoare, numite de către Nicolae Iorga imperii de substituţie sau de imitaţie, sisteme cu care societăţile ţărăneşti s-au aflat permanent într-un tip de „război social” 1 . În acest război s-au ales şi „neomartirii” cei mari, în frunte cu Sfinţii Brâncoveni şi cu martirul care a încheiat veacul fanariot, cu Tudor Vladimirescu 2 , urmaţi de neomartirii ardeleni: Sfinţii mărturisitori ai Şcolii Ardelene, Sf mucenici Sava Brancovici şi Iorest 3 , Sfinţi neomartiri ţărani năsăudeni şi de pe Valea Chioarului („capetele celor martirizati, Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Marin din Zagra şi Vasile din Telciu, care fuseseră condamnaţi de o comisie aulică, au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri”) 4 , neomartirul tribun al neamului ţărănesc al românilor ardeleni, Avram Iancu şi seria continuă până la neomartirii temniţelor comuniste, în frunte cu marea cunună a neomartirilor din temniţe, ţărani şi intelectuali sfinţiţi prin mucenicie, ucişi în temniţe pentru credinţă şi iubire de neam, precum Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopentia 5 .

În tot acest război civilizaţional se poate identifica şi falia războiului purtat de societatea ţărănească împotriva sistemelor fiscale. Putem vorbi despre un război social înlăuntrul unui război civilizaţional care atinge durata a 400 de ani. Atâta măsoară ciclul acestui lung război cu cele patru sisteme de opresiune fiscală, începând cu cel fanariot, căruia i-a urmat cel fiscal-mercantil periferial 6 , lumpencapitalist, apoi regimul de neofiscalism crâncen, cu care va lupta Eminescu, gânditorul care a şi reuşit cel dintâi să ne ofere explicaţia acestui tip de opresiune fiscală prin teoria păturii suprepuse 7 , în fine, după un intermezzo de echlibrare şi de pace de la Marea Unire până în 1945, se abate asupra lumii ţărăneşti urgia sistemului de opresiune fiscală 8 comunistă combinat cu marea deposedare a ţăranilor în numele şi în cadrul colectivizării forţate şi, de 20 de ani încoace, ne aflăm sub domnia sistemului fiscal al reformelor oligarhice care-au adus restituirea unui lot fără unelte, ceea ce echivalează cu o a doua desproprietărire rurală, constând din deposedarea ţăranilor de echipamentul agricol care era, de fapt şi de drept, proprietatea muncii ţărăneşti, dar pe care legea 18 a fondului funciar nu l-a restituit ţăranilor, ci l-a trecut, în chip subtil, în proprietatea privată a statului.

Acest tip de reformă a epuizat şansa relansării unui posibil proiect ţărănesc în spaţiul de viaţă al ruralului românesc.

Odată cu veacul fanariot începuse seria istorică a marelui dualism economic (o economie rurală bazată pe gospodărie familială mică şi mijlocie, destinată hranei şi deci subzistenţei membrilor gospodăriei, dublată de o economie rurală bazată pe exploataţii mari, superspecializate, cu o producţie destinată pieţei nu hrănirii populaţiei etc.) şi al războiului social ţărănesc, cele două faţete ale războiului civilizaţional răsăritean din cuprinsul spaţiului românesc dintre sistemele fiscale înrobitoare şi societatea ţărănească.

Asupra sistemelor fiscale de exploatare ca și asupra rezistenței și a ripostei societăților țărănești al expansiunea sistemelor de opresiune fiscală vezi H.H. Stahl, Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 172-173

(“Spre deosebire de cele arătate de Marx cu privire la comunităţile agrare din India, comunităţile noastre, remarcă Henri H. Stahl, se dovedesc a nu fi fost mase amorfe şi inerte, ci, dimpotrivă, capabile de acţiuni militare, fiind organizate confederal şi dispunând de o categorie socială de căpetenii capabile să se organizeze şi în forme sociale. Fenomenul “republicilor ţărăneşti”, la care se referă D. Cantemir, este o realitate certă care nu se cade a fi minimalizată ci, dimpotrivă, se cere interpretată, în istoria noastră socială ca una din piesele ei de bază (…). O deosebire importantă faţă de despoţiile asiatice consta astfel tocmai în această existenţă a unor formaţiuni confederale locale, care au făcut ca seria comunităţilor pastorale şi agrare de la noi să fie capabilă să opună rezistenţă năvălitorilor asiatici”.)

În veacul al XIX-lea, secol care a adus oarece progrese de tip protocapitalist, s-au impus, în cele din urmă, trendurile capitalismului periferial 12 , căci progresul a însemnat o sincronizare cu stilul apusean de viaţă la nivelul păturii superpuse, nu şi la nivelul popular.
11 Vezi I Bădescu, Sincronism european și cultură critică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984
12 Asupra capitalismului periferial din spațiul românesc și al reacției împotriva unui asemenea trend, reacție care a îmbrăcat forma culturii critice, o paradigmă izvodită Mihai Eminescu în cadrul acestui prim ciclu de război cultural împotriva sistemelor opresoare și anti-identitare, vezi I Bădescu, în Ibidem, în special partea a treia a cărții, Cultura critică.

capitalism periferial sau de suprastructură, căci s-a edificat, tot la fel, pe fundaţia unui sistem de exploatare fiscală şi mercantilă de mari proporţii.

exponenţii ideii creştine de stat ţărănesc, adică de stat care are grijă de hrana poporului şi deci năzuieşte să se ridice pe fundaţia organizatoare a forţelor gospodăriei ţărăneşti scoasă de sub opresiunea fiscală fanariotă.

cultura critică. Apare pentru prima dată un tip nou de ciocnire, aceea dintre elitele sistemelor aflate în coliziune, în acest caz fiind vorba despre sistemul de dominaţie şi opresiune fiscal-comercială şi sistemul societăţii ţărăneşti. Aceasta este noutatea: apăruse cultura critică, o invenţie a elitei organice al cărei exponent a fost Eminescu, iar promotorul instituţional şi discursiv al noii paradigme de gândire şi deci de luptă cu arma cuvântului, a fost Titul Maiorescu.

Desigur că, istoriceşte, primul care a folosit diplomaţia culturii trasând frontiera Duhului în chiar miezul imperiului, până în Siria, Antiohia, Georgia şi Ivir etc., a fost Constantin Brâncoveanu, marele sfânt martir al războiului de apărare a frontierei Duhului în faţa rostogolirii imperiului anticreştin 14

14 Sfântul martir mărturisitor se făcuse vinovat că inventase o nouă formulă de cruciadă, prima de acest fel în Europa și în lume, pe care o putem denumi prin sintagma „cucerire pașnică”. Aceasta face din războiul spiritului și din frontiera Duhului arme înlocuitoare ale sabiei și tunurilor. Victoria crucii n-avea nevoie de sabie și de tun, ci de carte sfântă și de tipografii, de biserici și de mănăstiri, de liturghier în limbile bisericilor urgisite, de Evanghelii și de Psaltirioane, de ctitoriri și de danii. Domnul creștin de la Dunărea de jos deschisese ciclul unificării învățătorești a Europei care ar fi azvârlit Semiluna la marginea lumii. Or lucrul acesta n-avea cum să le scape viclenilor inamici ai lui Hristos.

„La 1704 Constantin Brâncoveanu avea să dăruiască tipografia de la Snagov, pe care Atanasie Dabbas o transportă la Alep, în Siria. Aici el a tipărit o Evanghelie şi o Psaltire arabă, făcuse danii însemnate, în bani şi pământuri, în odoare şi cărţi de cult şi alte obiecte bisericeşti Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol şi în insulele Halki, la multe dintre mânăstirile din Sfântul Munte al Athosului şi la Locurile Sfinte din Ierusalim, dar şi la Muntele Sinai” (Marian Frigură, Teză de doctorat, p 157 și Del Chiaro, op.cit), la Patriarhiile apostolice ale Alexandriei şi Antiohiei, în Georgia și Ivir” (vezi și studiile Pr.Prof.I.Rămureanu)

Veacul al XX-lea aduce al treilea moment al ciocnirii dintre sisteme, în care regăsim acelaşi fundal ţărănesc pentru sistemul luptător şi aceiaşi formă fără fond pentru agresor.

În prima jumătate a veacului se manifestă puternic ideologia antiţărănească, dar toată Europa este cuprinsă acum sub revărsarea valului insurecţionar al substratului, revărsare atestată de marile mişcări poporaniste şi de una dintre primele unificări stilistice ale Nordului cu Sudul în cadrul stilului 1900 Este primul Kondratiev 16 relativ normal, cu o fază fericită, al românilor şi el cuprinde cele două reforme rurale care ating fondul problemei: proprietatea. Este vorba de reformele lui Cuza-Kogălniceanu şi de reformele agrar-unionale ale primului liberalism naţional- organic din istoria acestei doctrine euratlantice. Al doilea ciclu Kondratiev al veacului debutează cu o nouă escaladă a războiul ţăranilor contra sistemelor de deposedare ţărănească şi de dominaţie fiscală opresivă, acela dintre societatea ţărănească şi sistemul comunist.

În mod paradoxal, România intră sub dominaţia sistemului comunist în faza de declin a ciclului Kondratiev. Faza declinului din desfăşurarea acestui ciclu la români este totodată faza unor înfrângeri ţărăneşti decisive, a ştergerii proprietăţii ţărăneşti, care supravieţuise totuşi războiului cu capitalismul periferial, ba ieşise chiar întărită din acel război.

Acum se derulează colectivizarea forţată, mutarea în temniţele comuniste a vîrfurilor

ţărănimii şi a vîrfurilor intelectualităţii organice româneşti, practic a întregii elite naţionale, astfel că pe durata unei subfaze eroice, poporul român va livra scenei istorice o surprinzătoare elită naţională, ivită ca prin miracol în plin deşert comunist.

Din cuprinsul acestei elite se va recruta şi prima tehnocraţie care va susţine proiectul numit de către Viorel Roman, „dictatură de dezvoltare”. Tot atunci se va ivi, tot miraculos, generaţia renaşterii literare româneşti denumită generaţia Labiş. România intrase în era urbanizării accelerate (şi oarecum forţate) şi a emergenţei societăţii de masă urbane, un trend nou care nu va mai fi răsturnat, al cărui început se suprapune, iată, cu startul fazei ascendente a ciclului Kondratiev.

Dacă faza ascendentă a Kondratievului roşu a adus şi formarea primei falange culte a războiului naţional-ţărănesc contra sistemului comunist, prin cea de-a doua intrare a ruralilor în iteratură, ca să folosim expresia călinesciană, faza descendentă a primului Kondtratiev albastru- murdar de după 1989 aduce cel dintâi triumf al subliteraturii şi al pseudoculturii totalitare: manele, zeflemea, revoluţia beletristică a libidoului (formula periferială a revoluţiei sexuale 17 propagată sub forma subliteraturii, a romanului pornografic, a unei arte cu influxuri polimorf perverse, aşa cum s-a putut constata în exponatele bienalei de la Veneţia din anul trecut), triumful pornografiei mediatice, cu efecte dezastruoase asupra mentalului colectiv…

17 In the late 1970s and 1980s, newly won sexual freedoms were exploited by big businesses looking to capitalize on a more open society, with the advent of public and hardcore pornography.

Ascensiunea dictaturii qualiilor monocromatice a început în prima fază a Kondratiev-ului roşu şi tot atunci a început prima fază a războiului literaturii rurale şi a poeziei creştine cu dicatura monocromatică.

Toate acestea sunt feţele libertăţii spirituale cucerite prin cea de-a doua intrare a ruralilor în literatură. Lupta dintre formula zombi şi omul care se bucură de sărbătoarea adjectivelor este unul dintre fronturile războiului lumii ţărăneşti şi al etnoistoriei propagate de generaţia Labiş contra comunismului monocromatic al încăperii închise de zidurile ideologiei comuniste.

tratat de sociologie rurala.jpgRăzboiul dintre sistemul dictaturii de dezvoltare şi neoimperiul bancar mondial s-a încheiat şi el odată cu înfrâgerea sistemului comunist provocând şi marele dezastru al megamaşinii naţionale a dictaturii de dezvoltare, care a costat enorm poporul român, şi costurile sale au fost suportate, cel puţin în faza acsendentă a acestei megamaşini, tot prin supraexploatarea fiscală a ţăranilor.

Probabil că cel mai mare cost social al sistemului a constat în marea înfrângere a ţăranilor. După 89, satul s-a întors la gospodăria de subzistenţă reinventată de ţăranul român ca singura tehnică ce-i rămăsese la dispoziţie, fiindcă reforma oligarhică rurală, în frunte cu legea 18 a fondului funciar, a adus şi cea mai teribilă expropriere din istorie, desproprietărind munca ţărănească de ceea ce-i aparţinea de drept şi anume proprietatea asupra uneltelor agricole. Legea 18 a transferat, prin operaţiuni uzurpatoare, în numele reformei rurale, echipamentul agrar al fostelor CAP-uri, care erau proprietate a muncii ţărăneşti, în proprietatea privată a statului şi astfel a lăsat ruralii cu mâna goală.

Războiul civilizaţional al lumii şi civilizaţiei săteşti cu civilizaţiile edificate prin sisteme de opresiune fiscală şi de exploatare uzurpatoare a intrat într-o fază nouă şi a îmbrăcat o formulă ciudată, aceea a războiului logistic, care ţinteşte distrugerea suportului de luptă, a „sistemului de spate”. Războiul nu se mai dă cu cei ce compun frontul ci cu cei ce reprezintă spatele frontului având ca ţintă distrugerea sistemelor de susţinere a frontului: infrastructurile, în primul rând, şi sistemele de aprovizionare. Este şi prima bătălie contra suveranităţii alimentare a statelor.

Prin urmare, suveranitatea alimentară are ca suport un sistem logistic alcătuit din aceste patru componente: pământul, stocul de animale, exploataţiile (dimpreună cu sistemele de exploataţie şi cultura mediului), populaţia agrară (cu cele patru componente: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii, cultura sufletului, cultura hranei).

Când, ca urmare a războiului logistic, un popor nu mai poate susţine, prin sistemele de spate ale

19 http://www.viacampesina.org/en/

frontului agricol naţional, funcţionarea agrosistemului, putem spune că a fost înfrânt logistic şi astfel şi-a pierdut suveranitatea alimentară.

În afara suveranităţii alimentare nu putem imagina o securitatea alimentară sustenabilă, fiindcă alimentaţia unui popor care şi-a pierdut suveranitatea alimentară nu mai depinde de agrosistemul naţional,ci de comerţul internaţional, de importul agricol (în România acest tip de import atinge 80% în totalul necesarului alimentar al populaţiei)

Pornind de la constatarea că reforma oligarhică a împins agrosistemul românesc într-un câmp de acumulare a excluziunilor şi arbitrariului, dominat de intersele din umbră ale regimului corporatist şi de egoismul marii pieţe, care opera şi el tot prin excluziunea socială a ţăranilor, un program de inspiraţie gustiană valorifică ideea unei renaşteri rurale bazată pe cultura muncii, şi pe resuscitarea valorilor marii civilizaţii ţărăneşti.

Acest proiect se fundamentează pe cinci puncte: 1. Dreptul comunităţilor la cultura muncii şi deci la producerea hranei prin munca proprie, pe pământul lor propriu, pe o muncă protejată, stimulată şi augmentată de înlesniri juridice şi civilizaţionale mijlocite şi garantate de stat; 2. Dreptul comunităţilor la cultura sănătăţii şi deci la o hrană şi o alimentaţie specificată cultural, de calitate şi în cantitate suficientă pentru o viaţă sănătoasă; 3. Dreptul comunităţilor la cultura mediului, deci la un mediu sănătos, protejat de efectele unor exploataţii devastatoare, adică pe o industrializare care aduce istovirea pământului şi îmbolnăvirea ecosistemelor naţionale; 4. Dreptul comunităţilor la cultura minţii şi deci la o educaţie bazată pe preţuirea modului naţional de viaţă, a valorilor spirituale şi a tradiţiilor comunitare proprii, deodată cu garantarea accesului la „comunitatea şcolară universală”; 5 Dreptul comunităţilor la cultura sufletului, şi deci la respectul credinţelor proprii, a tradiţiilor şi a acelor obiceiuri, simboluri şi sărbători prin care o naţiune s-a autodefinit identitar în decursul timpului.

doctrina suveranităţii alimentare nu se poate subordona acestora fiind expresia celeilalte entităţi rurale: mica gospodărie şi exploataţia familială, care poate evolua spre formule asociative diverse, absolut necesare.

Aici intervine, diferenţierea noastră de doctrina Via Campesina. Noi credem că gospodăria familială mică şi mijlocie singură nu se poate apăra de ofensiva corporaţiei agricole şi de presiunea spre excluziune a marii pieţe. De aceea este absolut necesar să fie dezvoltate mecanismele asociative şi comunitare şi reforma rurală trebuie să meargă în această direcţie, adică să suţină gospodăria familială prin regimuri asociative şi prin crearea de comunităţi săteşti, micoregionale şi naţionale sustenabile. Din mediul acestor aspiraţii legitime, deşi limitate la entitatea singulară a micii gospodării familiale, s-a născut şi organizaţia internaţională Via Campesina.

Organizaţia Via Campesina a fost constituită ca o organizaţie mondială (în nouă regiuni, având membrii în 69 de ţări din toată lumea şi reprezentând un număr estimat de circa 150 milioane de persoane) 20 . Ea a promovat doctrina suveranităţii alimentare ca replică la doctrina securităţii alimentare. Suveranitatea alimentară se referă la „dreptul popoarelor de a-şi defini propria lor alimentaţie, agricultura, stocul de animale, sistemele de pescuit, în contrast cu sistemele bazate pe comerţ alimentar transfrontalier”. Să reţinem, aşadar, că doctrina suveranităţii alimentare se fundamentează pe ideea axială a dreptului popoarelor de a-şi defini: porpriul lor agrosistem, propria lor alimentaţie, stocul de animale şi orice altfel de sistem de exploataţie a resurselor destinate alimentaţiei naţionale şi nu pieţei, adică sistemului de exploatare internaţională a agrosistemelor: pământ, animale, familii rurale. Programul „Via Campesina” enunţă şapte principii ale suveranităţii alimentare:

1 „Hrana – un drept elementar al omului. Orice om trebuie să aibă acces la alimentaţie

sigură, hrănitoare şi specificată cultural, de calitate şi în cantitate suficientă pentru a garanta o viaţă sănătoasă şi deplină demnitate umană. Fiecare naţiune trebuie să declare accesul la hrană ca pe un drept constituţional şi să garanteze dezvoltarea sectorului primar pentru a asigura realizarea concretă a acestui drept;

2. Refoma agrară. Este necesară o reformă agrară autentică, pentru a asigura celor fără

de pământ şi fermierilor – în special femeile – proprietatea şi controlul pământului pe care-l lucrează şi să restituie teritoriile care-au aparţinut popoarelor indigene. … Pământul aparţine celor care-l muncesc;

3. Protecţia resurselor naturale Suveranitatea alimentară antrenează grijă şi folosinţă

durabilă a resurselor naturale, în special, pământul, apa, seminţele şi reproducerea stocul de animale. Oamenii care muncesc pământul trebuie să aibă dreptul să practice un management sustenabil al resurselor naturale şi să conserve biodiversitatea liber de orice drepturi restrictive de proprietate intelectuală. Aceasta poate fi făcută numai pe baze economice sănătoase cu siguranţa posesiunii, cu soluri sănătoase şi cu o folosinţă redusă de chimicale agricole;

4. Reorganizarea comerţului alimentar. Hrana este mai întâi şi în primul rând o sursă de alimentare şi numai în chip secundar un item comercial. Politicile agricole naţionale trebuie să prioritizeze producţia pentru consum intern şi pentru alimentaţie autosubzistentă (food self- sufficiency). Importurile alimentare nu trebuie să dizloce producţia locală şi nici să micşoreze preţurile;

5 Sfârşitul Globalizării foamei. Suveranitatea alimentară este subminată de instituţii multilaterale şi de capitalismul speculativ. Controlul crescând al corporaţiilor multinaţionale asupra politicilor agrare a fost facilitat de politicile economice ale organizaţiilor multilaterale precum Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), Banca Mondială (WB), Fondul Monetar Internaţional (IMF). Reglementarea şi taxarea capitalului speculativ şi un strict Cod de conduită a Corporaţiilor Multinaţionale (TNC) sunt aşadar necesare.

6. Pace socială. Orice persoană are dreptul să fie liberă de orice formă de violenţă. Hrana

nu trebuie folosită ca armă. Nivelurile crescânde de sărăcie şi marginalizare în mediul rural (countryside), dimpreună cu opresiunea crescândă …., agravează situaţiile de injustiţie şi de absenţă a speranţei. Dizlocările, urbanizarea forţată, opresiunea şi incidenţa rasismului contra micilor fermieri (smallholder farmers) nu pot fi tolerate;

7. Controlul democratic. Micii ferimieri trebuie să aibă acces şi deci intrare directă la formularea politicilor agrare la toate nivelurile. Naţiunile Unite şi organizaţiile adiacente trebuie să fie supuse unui proces de democratizare pentru ca acest acces să devină o realitate. Oricine are dreptul la informaţie corectă şi onestă şi la o decizie deschisă şi democratică” 21 .

Suveranitatea alimentară este o doctrină de apărare împotriva unui regim de utilizare a agrosistemului aşa cum apare el definit de doctrina „securităţii allimentare”, centrată pe un „dicurs dominant global asupra siguranţei şi politicilor alimentare”. Această doctrină porneşte şi ea ca şi sora ei, doctrina suveranităţii alimentare, tot de la ideea accesului la hrana adecvată pentru toţi. Numai că, de aici încolo, adică în privinţa căilor care pot garanta siguranţa alimentară şi deci accesul la alimentaţie adecvată, cele două surori se despart, prin căsătorii cu entităţi opuse: cu mica gospodărie familială şi deci cu formele ei însoţitoare, una, cu regimul corporatist şi cu interesul marii pieţe, cealaltă. „În numele eficienţei şi al productivităţii sporite, această doctrină a servit promovării a ceea ce a fost denumit regimul alimentar corporatist”: fondat pe „exploataţii corporatiste mari, industrializate, bazate pe producţie specializată, pe concentrarea pământului şi pe liberalizarea comerţului 22 . Cred că mai corect este să vorbim despre două sisteme şi regimuri alimentare opuse. Regimul şi sistemul alimentar de piaţă, bazat, cum s-a precizat deja, pe exploataţii mari, pe producţii specializate, pe concentrarea pământului, pe liberalizarea comerţului şi pe utilizarea pieţei ca mijloc şi cale de acces la hrană, pe de o parte, şi sistemul şi regimul alimentar suveran, pe de altă parte, în care poporul are dreptul său de a-şi defini alimentaţia şi sistemele care o pot susţine.

Or, cum s-a lămurit, există două căi de acces la hrană: calea bazată pe autonomia pieţei şi pe regimul alimentar corporatist, pe de o parte, şi calea bazată pe autonomia agrosistemului comunitar, adică pe suveranitate alimentară, pe de alta.

Vedem, deci, că doctrina suveranităţii alimenare se fundamentează nu doar pe gospodăria fmilială mică şi mijlocie ci pe autonomia agricolă şi alimentară comunitară (regională şi naţională).

Economia politică a regimului corporatist al alimentaţiei este total insensibilă faţă de grava problemă a degradării ecologice globale şi deopotrivă în legătură cu „deposedarea extinsă a micilor producători agricoli”. Pentru doctrina securităţii alimentare o producţie specializată în cereale, de exemplu, apare ca o „garanţie a hranei celor mulţi”. În realitate, aceasta este un răspuns la o comandă a pieţei şi deci la o economie centrată pe profit, nu pe siguranţa hranei şi pe o viaţă demnă, autonomă, sănătoasă.

Dacă produci mult grâu o faci „ca să practici un dumping comercial” provocând o prăbuşire a producţiei proprii (autoproducţia) şi facilitând o şi mai mare „pătrundere a marilor corporaţii pe pieţele naţionale”.

Penetrarea pieţelor merge mână în mână cu specializarea agriculturii şi deci cu sacrificarea biodiversităţii şi cu „subminarea producţiei locale de hrană” (sistemul autoproducţiei alimentare). 23

În perioada interbelică, un mare economist ţărănist, precum V. Madgearu, poate fi considerat doctrinarul şi între cei dintâi teoreticieni ai suveranităţii alimentare. Un alt mare sociologi şi economist finanţist, Mircea Vulcănescu, a fondat doctrina socio-economică a gospodăriei ţărăneşti, adică a micii gospodării.

Chestiunea a revenit în actualitate începând cu anii 90, şi în 2003 Peter Rosset sublinia expres dualismul doctrinar al concepţiilor asupra exploataţiilor ţărăneşti şi deci asupra

modelului alimentar al lumii: „Securitatea alimentară înseamnă că … fiecare trebuie să aibă siguranţa sau certitudinea că va avea destulă hrană ca să se poată hrăni zilnic, ….dar nu spune de unde vine această hrană sau despre cum e produsă” 24 . Suveranitatea alimentară are drept suport şi scop totodată micile gospodării, gospodăriile colective, pescăriile etc., arătându-se mai puţin interesată de „industrializarea acestor sectoare într-o economie globală minimal reglementată”. Tot Peter Rosset arăta că „suveranitatea alimentară este o platformă pentru revitalizarea rurală la un nivel global, bazată pe o distribuţie echitabilă a pământului (farmland) şi apei, pe controlul fermierului asupra seminţelor şi pe exploataţii mici productive furnizând consumatorilor hrană sănătoasă, local produsă”. 25 Global Small-Scale Farmers’ Movement Developing New Trade Regimes”, Food First News & Views, Volume 28, Number 97 Spring/Summer 2005, p.2. apud ibidem

Dacă populaţia sătească nu poate controla pământul, ea va fi înclinată fie să-l vândă, fie să-l lase în paragină, fie este eliminată de marile corporaţii agro-alimentare ori cade răpusă de prăbuşirea preţurilor, adică de concurenţă.

Dacă nu-şi poate controla regimul exploataţiilor, atunci tinerii vor fi atraşi de alternativa migraţionistă, căutând loc de muncă acolo unde remuneraţia le procură un câştig cu mult peste nivelul cheltuielilor accesibile pentru susţinerea unei exploataţii proprii. Migraţia pentru muncă în şi din România induce un efect copleşitor, încât trendul migraţionist este mai puternic decât inerţia naturală a legilor comunitare, care, în genere controlează mişcările oamenilor în aşa fel încât comunitatea să nu se destrame. Or ceea ce constatăm, în cazul României sociale din ultimii 20 de ani este tocmai o aglomerare de trenduri care ameninţă să scufunde România comunitară într-un ocean de curenţi submersibili cu efecte dintre cele mai grave şi destul de imprevizibile. Analiza hărţii rurale ne conduce la concluzia că, pentru prima dată în istoria rurală a acestei ţări, satul şi deci comunităţile rurale par a fi complet răvăşite, incapabile să se mai refacă după potopul acestor trenduri, încât numărul satelor care mor a crescut pe harta României rurale. Din acest curent al vârtelniţei migraţioniste nu se poate ieşi atâta vreme cât nu se va rezolva dualismul economic rural în termenii unor politici de echilibrarea acelor două sisteme: marea proprietate superspecializată destinată pieţei şi mica fermă familială destinată producţiei proprii şi pieţei locale.

În fine, dacă populaţia nu are mijloace pentru controlul stocului de animale, acesta va fi expus unui trend rgresiv spre catastrofal fără ca ceva ori cineva din afara sistemului să-l poată stopa prin vreun mecanism, oricare ar fi acela. La aceste trei stocuri putem să-l adăugăm şi pe cel demografic. Dacă o comunitate (fie ea cea sătească, fie chiar şi cea naţională) nu poate controla mişcarea generaţiilor tinere, acestea for fi atrase de forţa curentului migraţionist şi vor fi smulse comunităţii locale şi naţionale expunând-o unei prăbuşiri sigure. Propunem, deci, o nouă cale care să valorifice lecţiile mişcării neoruraliste Via Campesina, ale marilor erori din cuprinsul reformelor oligarhice răsăritene şi învăţăturile moştenirii interbelice româneşti. O doctrină neoruralistă românească este urgentă dacă vrem să stopăm calea spre dezastrul iminent al României naţionale. Destinul României naţionale depinde astăzi din nou ca şi la începutul veacului trecut de România rurală. România industrială a devenit o amintire şi eventual un vis. România rurală este o realitate impusă de cele patru sisteme naturale pe care România încă le deţine: pământul, stocul de animale, exploataţiile şi stocul demografic.

Să examinăm starea celor trei stocuri pentru a ne da seama de ameninţarea cea mai teribilă de mâine a societăţii europene la marginile ei şi probabil şi în centrul ei: foamea. Chestiune hranei, a dreptului la hrană se defineşte în cadrul şi prin exerciţiul dreptului popoarelor de a dispune de stocurile naturale ale ecosistemului lor teritorial.

sociologia-azi.ro

Cititi si:

Întreprinderile de tip cooperatist

Economia dăruirii

Wendell Berry: Modelul agrarian și industrialismul