Material preluat de pe Sociologia Azi.

Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu

CONVERSIUNEA SISTEMELOR

Pustiul postmodern şi deformările lumii

Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8)

Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21)

Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu)

We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo)

Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1],

În loc de cuvânt introductiv

“Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21)

Conversia Sistemelor Pustiul porstmodern Ilie Badescu si-Ciprian-BadescuSindromul dependenţei de sistem

Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică.

Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi.

Web-lore-ul ne oferă o excelentă prezentare a acestui fenomen al dependenţei de sistem. Reproducem această poveste savuroasă şi amară, totodată, care circulă în spaţiul virtual ca o ilustrare pentru noul tip de imaginar creator datorat creatorului colectiv din reţeaua web, web-lore, creaţia web:

De ce va intra Olanda în criză?Nu pentru că bancherii sunt hoţi şi-i jupoaie pe cetăţeni prin credite şi guvernele prin taxe ci …din cauza bicicliştilor ! Biciclistul este un dezastru pentru economie. El nu-şi cumpără maşină, deci nu ia credit pentru bicicletă, nu cumpără benzină, nu cumpără cauciucuri de iarnă, nu apelează la auto service, nu plăteşte asigurare, nici vinietă, nici taxa de poluare, nici amenzi, nu foloseşte parcarea cu plată, nu-şi dotează bicicleta cu tehnică audio de ultimă generaţie. În plus nu suferă de obezitate. Deci este sănătos! Oamenii sănătoşi nu sunt necesari pentru economie. Ei nu cumpără medicamente să înflorească farmaciile, nu plătesc analize, nu merg la medicii privaţi să-i ghiftuiască, una peste alta, nu cresc PIB-ul!…. Trebuie stârpiţi de mici!

Ce înseamnă această dependenţă, acest prizonierat sistemic şi cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns la sclavia modernă pe care un savant britanic, Rowbotham („Debt Slavery and Destructive Economics[2]) o defineşte răspicat prin elementul ei generator: datoria? Dependenţa este, cum spune cineva, „dorită de sistem”, adică, spunem noi, derivă din logica sistemului, este o faţetă a expansiunii acestuia: Sistemul mondial modern creşte prin conversiune, adică se extinde convertind lumea, aducând-o la logica lui, cu toate deformările care decurg de aici.În maniera specifică web-lore-ului este ilustrată cu ironie amară fenomenul dependenţei de sistem. Societatea bicicliştilor olandezi este, desigur, o ficţiune, dar funcţia epistemologică a acestei ficţiuni este în afară de îndoială. Ea ne ajută să înţelegem tocmai fenomenul dependenţei de sistem şi funcţia lui productivă şi reproductivă. Nu sistemul este unealta noastră, ci noi suntem unealta sistemului. Aceasta este, în esenţa sa, dependenţa de sistem.

De la manualul naturii la „învăţăturile sistemului”

S-a spus că sistemul modern a adus prosperitate, progres etc., etc. Probabil. Dar atunci, cum se explică sărăcia mondială a popoarelor, spectrul foamei, spasmul unor ecosisteme de scară continentală, oceanică, semiplanetară; cum se explică degenerarea făpturii aşa de adânc încât omul se împacă „nesilit” cu întoarcerea pe dos a multor rânduieli şi întocmiri „naturale”, adică a celor ce ţin de logica firescului şi deci de manualul natural al vieţii? Chiar şi întrebarea pe care mulţi teoreticieni şi-o pun legată de apocalipsa sistemului este una indusă, prin conversiune, tot de logica sistemului. Ce se întâmplă dacă sistemul intră în colaps? Aceasta este întrebarea care, paradoxal, ne îndrumă la un şi mai mare ataşament faţă de sistem. În realitate, criza mondială arată deja semnele colapsului sistemului şi mari savanţi, în frunte cu Im. Wallerstein şi N. Chomski, o spun răspicat, fără de înconjur. Sistemul este în colaps. Lumea trebuie să revină la firescul vieţii şi la manualul sistemelor naturale ale existenţei, să redescopere, cum spune un specialist american, că pământul însuşi este un manual. Aceasta este concluzia, dar pentru a găsi metode pentru revenire este necesar să cercetăm căile rătăcirii, feţele deformării, adică să cercetăm conversiunea de 400 de ani a lumii prin şi în cadrul procesului de expansiune a sistemului mondial modern. Este evident că într-un atare studiu nu mai sunt lămuritoare conflictele geopolitice, dualismul geopolitic resuscitat prin operaţii conversioniste în subregiuni ca cea ucraineană, ori cea de ieri din Kosovo, ori din alte părţi, căci problema este a întregii lumi, a oricărui popor. Ieşirea din cleştele colapsului nu poate veni pe căile vreunui război sistemic, ideologic, geopolitic (toate acestea sunt faţete ale conversiunii şi ale crizei induse de aceasta) etc., ci pe cu totul alte căi. Analistul conversiunii nu este un avocat, nici al Apusului, nici al Răsăritului, al nici unei grupări geoeconomice, geopolitice etc. Ce relevanţă poate să aibă faptul de a fi în BRIC ori în altfel de alianţă declarată antisistemică dacă practici şi deci consimţi la logica conversiunii sistemice? Aceasta este chestiunea şi de aici porneşte cartea noastră.

Înainte de a intra pe firul examinărilor propriu-zise, este absolut necesar să facem cuvenita precizare, pentru a preveni avântul clevetitorilor, că lucrarea de faţă se reazemă pe alte lucrări şi studii ale noastre (ale autorilor), unele publicate, preluând părţi din ele spre a le reaşeza interpretativ într-un întreg nou datorat ideii axiale a cărţii de faţă: conversiunea sistemelor. Cadrul teoretic şi ipoteza pivot a întregii lucrări au o noutate, nu atât prin ideea conversiilor, care nu este nouă, cât prin tentativa noastră de a-i conferi caracter general, de a o regândi ca teorie generalizată. Ideea că lumea noastră este supusă unor deformări grave, cauzate de dinamica expansionară a sistemului mondial modern, este cu totul nouă în abordările noastre chiar dacă îi putem căuta şi găsi vecinătăţi epistemologice în foarte multe abordări mai vechi ori mai recente, atât spre Apus, cât şi mai spre Răsărit. Faptul că modernitatea este ţesută din impulsuri care au scos lumea din matca ei milenară nu are noutate, deşi are o tragică actualitate. Dintre multele impulsuri care dospesc în aluatul lumii moderne, unul anume hrăneşte o bizară şi durabilă tendinţă spre de-naturarea vieţii. Acest impuls dobândeşte, în vremurile noastre, forţa stihiilor care fac ravagii pe scena vieţii, întorcând multe pe dos şi pustiind veacul. O putem denumi forţă sistemică dat fiind că sistemul mondial modern o selectează, potenţând-o, conferindu-i preponderenţă pe seama celorlalte energii ale mediului. Această forţă atrage lumea într-o deformare pustiitoare de aproape 100 de ani[3]. – [3] „The space of rights can be measured by the notion of ‘de-commodification’ inspired by Karl Polanyi, namely the degree to which social rights ‘permit people to make their living standards independent of pure market forces’ (Esping-Andersen 1990: 3)” . Particularitatea sistemului mondial postmodern este că nu mai „permite oamenilor să-şi conceapă standardele de viaţă independent de forţele pieţei”. – Dat fiind că această desfigurare de proporţii mondiale are caracter sistematic, decurge, altfel spus, din logica sistemului mondial modern, am denumit-o conversiune sistemică. Lumea nu mai are puterea să-şi fixeze propriile sale standarde de viaţă fiind supusă unor modelări deformatoare cauzate de dinamica expansionară a sistemului modern. Lumea se lasă modelată de forţa sistemului, suportă deformări teribile (esenţa conversiunii sistemice), preia standardele gata elaborate după reţetele sistemului. Care este natura acestei forţe sistemice şi cum arată sistemul capabil s-o folosească împotriva altor sisteme naturale, cu preţul denaturării lor şi a lumii în dreptul lor? În viziunea savantului american Imm Wallerstein, condiţia lumii noastre este inteligibilă în şi prin ceea ce el denumeşte „sistem mondial modern”. Acesta este factorul motor al mondialismului şi al procesului globalizării. Sistemul mondial modern se distinge mai ales prin aceea că preschimbă „instinctul câştigului” şi deci banii în forţa predominantă a lumii. O asemenea forţă, în ciuda caracterului ei ademenitor, înaintează asupra lumii asemenea pustiului, secătuind-o progresiv de resurse şi de o parte a energiilor morale atât de necesare pentru victoria asupra morţii spirituale. Lumile tradiţionale erau conectate direct la dinamismul sistemelor naturale, la manualul naturii.

Sistemul mondial modern a deconectat lumea de la sistemele naturale, reconectând-o la roadele lor dar numai prin legăturile mijlocitoare ale pieţei şi ale banilor. Am denumit această deconectare sistemică, de-naturalizare a lumii moderne. Banii au devenit instrumentul-pivot al acestei de-naturalizări. Particularitatea banilor este că ei creează datoriiiar volumul îndatorării este tot timpul mai mare decât suma de bani disponibili în sistem (volumul datoriei include, precum se ştie, şi dobânda, ceea ce întreţine asimetria tocmai menţionată)Banii şi datoria devin, iată, forţele secetoase ale sistemului, căci secătuiesc sistemele naturale, adică denaturează lumea. Am denumit această denaturare conversie sistemică dat fiind că logica şi tensiunile acestor forţe şi deci ale sistemului care le vehiculează, trec asupra tuturor celorlalte sisteme cu care acesta, ca sistem mondial, interacţionează, atât pe orizontala cât şi pe verticala lumii. Sistemele cu care metasistemul mondial interacţionează pe orizontala lumii sunt: ţările, popoarele, statele, economiile naţionale, civilizaţiile şi toate tipurile de entităţi geopolitice, geoculturale, geoistorice. Sistemele cu care interacţionează pe verticala lumii sunt, de jos în sus, sistemele naturale, adică pământul apa, flora, fauna, pe temelia cărora se ridică, apoi, stratul entităţilor sociale, de la familii la toate tipurile de organizări, exploataţiile familiale şi suprafamiliale, firmele etc., şi, mai sus, suprastratul culturii, cu paideuma duhului, a spiritului, cu forţele supramundane accesate de om şi de societăţile omeneşti şi trecute în supraorganizările inspirate de marile învăţături, care-l ridică pe om la forma cea mai curată de organizare spirituală, eclesia.

Relaţia de conversiune intersistemică

Ca şi ideologia, banii şi datoria sunt forţe meta-sistemice absorbante care nutresc un proces de convertire sistemică progresivă la scara lumii, unanim denumit mondializare sau globalizare. Din nefericire, prin efectul său denaturant, sistemul, cu forţele şi cu aceste procese ale lui, deformează lumea, malformând multe dintre peisajele ei. Aceste două forţe sistemice sunt, precum s-a arătat, măcinate de o tensiune endemică. Competiţia dintre suma de bani şi volumul datoriei[4] se revarsă asupra lumii ca un ţunami planetar, modificându-i peisajul cu totul[5]. Sistematizarea monetară a fluxului convieţuirii umane induce o conversiune sistemică de la care lumea nu se mai poate sustrage. Este suficient să ne gândim că, datorită sistemului, simpla înscriere a unui număr pe o bucată de hârtie, numită check, provoacă un flux de bunuri spre semnatar într-o abundenţă nefirească, ceea ce în economiile naturale ar fi imposibil de imaginat. Or, este puţin credibil că munca singură este factorul explicativ şi garantul concentrării supra-abundenţei la 5% dintre locuitorii planetei, în vreme ce restul de 95% primesc ce mai rămâne. Regula care guvernează această distribuţie este regula paretiană a lui 20 la 80, adică 20% dintre oameni primesc 80% din bogăţia lumii şi 80% primesc restul de 20%. Fenomenul acesta, care denaturează lumea, îşi are explicaţia în logica sistemică a celor două forţe: banii şi datoria. Acestea au, iată, puterea să modifice peisajul „natural” al lumii, adică îi induc „tulburări de conversie”, cum le-ar denumi Freud, de care se leagă multe dintre înţelesurile tragice ale acestei lumi în care trăim. Prin urmare, nu munca este regulatorul convieţuirii în cadrul sistemului (chiar dacă este sursa vieţii), ci acel tip de profit care se reazemă pe un raport absolut nefiresc, pe o disproporţie teribilă între suma de bani şi volumul datoriei, cum ne spune autorul citat. Altminteri spus, în cadrul proceselor de sistematizare a covieţuirii intervin tendinţe care nu derivă din schema originară a lucrurilor, din imanenţa lor, dar care se infiltrează spre nucleul acestora preluând controlul direcţiei lor de propagare. Asemenea vectori acţionează cu puterea şi persistenţa unor mecanisme ale dinamicii „sistemului” şi se disting prin aceea că induc masive deformări şi valuri pustiitoare asupra peisajelor mundaneităţii. Expansiunea sistemului mondial modern, adică, în termeni proprii, „creşterea economică”, conţine în ea un potenţial de conversiune sistemică progresivă care se revarsă asupra tuturor subsistemelor naturale ale vieţii. Deşi „creşterea economică” este privită şi prezentată ca un proces pozitiv, în realitate, ea se hrăneşte din energia sistemelor naturale, provocând substituirea acestora cu sisteme artificiale („natura este preschimbată în bunuri, relaţia darului, a dăruirii, este preschimbată în servicii, bunurile şi serviciile sunt preschimbate în bani etc.”[6], care devin treptat forţa dominatoare a lumii). Accesul la hrana zilnică nu mai este unul direct, ci este mijlocit de un lanţ de sisteme artificiale, care costă enorm şi provoacă, peste tot unde ajung, alungarea „logicii” sistemelor naturale, substituirea eiAceasta este, în esenţa sa, conversiunea sistemică a lumii moderne şi efectul ei este, cum sesizăm, deformator. Procesul economic, în general, ne spune Nicolas Georgescu Roegen, „consumă” ordine (naturală) şi produce entropie, altminteri spus, denaturează ecosistemele, degradează natura, deformează şi debilitează (entropizează) ordinea naturală. Creşterea economică este, aşadar, unul dintre mecanismele conversiunii, cu efecte deformatoare şi debilitante la scara vieţii cotidiene a marilor colectivităţi sociale. În răspăr cu progresivismul doctrinar, nu putem subtiliza faptul elementar că acest proces denumit „creştere economică”, în realitate, a provocat ruptura noastră de natură şi de comunitate, deopotrivă cu o teribilă amplificare a singurătăţii ca fenomen global. Planeta nu mai poate susţine actualul sistem de creştere economică şi nici procesul propagării lui, numit mondializare sau, cu termenul ango-saxon, globalizare. Mecanismele procesului economic participă azi, în toată amănunţimea lor, la conversiunea sistemică a lumii adică la o remodelare amănunţită a lumii în conformitate cu „logica” sistemului mondial postmodern. În principiu, banii, bursa, piaţa etc., sunt subsisteme sau mecansime ale conversiunii lumii prin macrosistemul economiei mondiale de ciclu postmodern[7]. Secţiunea semnată de I. Ciprian Bădescu va prezenta fenomenul conversiunii lumii prin sistemul economiei moderne. Prin urmare, sistemul mondial modern, ca sistem global, converteşte faţa lumii, remodelează şi, peste un prag critic, denaturează sistemele lumii, atât pe orizontala cât şi pe verticala ei, şi acest fenomen este cel pe care încercăm să-l prezentăm în cartea de faţă. Sistemul mondial modern este cadrul general al conversiunii sistemice a lumii noastre cu toate entităţile ei.

Un caz extrem – conversiunea bolşevică

Comunismul, ca fenomen de incidenţă universală, a fost cercetat din unghiuri multiple, mult prea puţin, însă, din perspectiva teoriei conversiunilor sistemice. Cu toate acestea intruziunea ciclului bolşevic în dinamismul istoriei popoarelor răsăritene este una dintre cele mai tulburătoare întâmplări la scara istoriei universale. Totul a început printr-un grup de „gânditori”, care au avut năzărirea şi impulsul malefic de a se face stăpânitori, îndrumători (diriguitori) ai gândirii omeneşti. Acest arbitrariu este şi fără de precedent şi terifiant şi el se leagă de specificul propagării puterii ca fenomen de gândire, nu pur şi simplu ca expresie a forţei pure şi deci a violenţei de tip „material”. Avem de-a face cu transformarea spiritualităţii omeneşti în teren al unui experiment conversionist incredibil, deopotrivă arbitrar, anarhic şi nihilist. Chestiunea ni se lămureşte din capul locului prin cuvintele rostite de Lenin în 1921: „O luptă ca aceea care se desfăşoară sub ochii noştri n-a mai cunoscut istoria… Această experienţă trebuie s-o creăm noi înşine”[8]. Se inaugurează, iată, un ciclu politic care izvorăşte dintr-o doctrină.

Teoria lui Lenski a ciclurilor politice[9] ne avertizează asupra fenomenului de ciclicitate arbitrară în dinamica puterii politice. Un ciclu politic este, de fapt, expresia unui proces de propagare a puterii înlăuntrul unei cadenţe doctrinare. Mişcarea sau propagarea puterii în cicluri este echivalentă cu pulsul aparatului de gândire al liderilor politici. Fenomenul este foarte curios şi el ne dovedeşte că societatea se mişcă politic înlăuntrul sistemelor de gândire ale unor „elite” politice şi, mai specific, ale unor elite doctrinare. Dăm numele de „elite doctrinare”, sau ale doctrinei, acelor elite intelectuale care acompaniază clasa politică, slujind-o, adică oferindu-i un stil de gândire dimpreună cu maşinăria logică a manevrării orientărilor. Elitele doctrinei sunt cele ce dau viaţă dogmei politice, care, mai departe, transmite ritmul sau pulsaţiile sale procesului politic şi social. Referindu-ne la elita doctrinei bolşevice, putem spune că întreaga evoluţie a regimului sovietic este încadrabilă în „ciclul bolşevismului leninist”. Depăşirea acestui ciclu, precum şi ieşirea din el, au fost echivalente cu o eliberarea a gândirii sociale şi politice din şi de sub controlul maşinăriei logice a gândirii leniniste. Practic, eliberarea de „stilul de gândire a lui Lenin” a fost un proces dificil fiindcă, până la Gorbaciov chiar, elita sovietică s-a mişcat intelectual înlăuntrul acelui stil de gândire, încât, cu adevărat, se poate vorbi de constrângerea leninistă a gândirii şi mişcării structurilor politice din Rusia sovietică. Mişcarea disidentă faţă de stilul leninist de gândire a fost o constantă a elitelor politice din statele comuniste satelizate. În acest sens putem spune că toată gândirea politică a acestor elite din statele satelit a fost de la un moment încolo integral disidentă. Restrângerea noţiunii de disidenţă la un segment foarte îngust, care după căderea regimurilor comuniste a folosit acest adjectiv pentru a prelua puterea, este expresia intrării într-un alt ciclu politic, o ciclicitate arbitrară nouă, marcată şi aceasta de coerciţie cognitivă şi de conversie doctrinară sau dogmatică. Raportul dintre stilul de gândire şi ciclurile politice este o legitate şi aceasta ne avertizează asupra unui fenomen interesant care intervine în dinamica politică a societăţilor şi anume conversiunea ideologică (o ilustrarea a conversiunii sistemice). Aceasta descrie eficacitatea unui stil de gândire de a converti minţile la o maşinărie logică şi semantică pe care o elită politică le ridică la rangul de paradigmă sau doctrină politică dominantă. Acestea se propagă apoi în cicluri „învăţătoreşti” denumite şi procese propagandistice. De aici şi importanţa uriaşă atribuită propagandei politice la startul ciclurilor politice. Într-un plan secund, accelerarea alternanţelor ciclice este folosită şi ca mijloc de luptă pentru consolidarea puterii fiindcă alternanţele ciclice induc un sentiment de nesiguranţă, o angoasă specifică numită frică difuză. Toate aceste trăsături le regăsim la modul de propagare a ciclurilor politice în şi pe toată durata puterii politice comuniste şi în tot sistemul comunist. Doar că la ciclicitatea specifică se adaugă şi diastola disidenţei. Altminteri spus, maşinăria logică şi semantica sistemului se manifestă prin sistole coercitive şi diastole disidente astfel că întreaga mişcare a sistemului induce o fază sistolică A (alfa) şi o fază diastolică B (beta). Pe această particularitate se reazemă şi posibilitatea eliberării din şi deci de sub puterea conversiunii sistemice, a sistolei coercitive sau consensuale. Practic toate sistemele se propagă după acelaşi model de alternare a conversiunii sistemice cu un fel de anticonversiune sistemică predominată de diastola reacţiei şi deci a mişcării antisistemice. După 1958, practic, mai toate regimurile comuniste din lagăr au intrat în faza beta a diastolei disidente cu vârfuri anticonversioniste vicariante: după vârful titoist a urmat cel maghiar, apoi cel cehoslovac, românesc, polonez. Beta-ciclul diastolic a atins şi Rusia începând cu Gorbaciov, continuând cu un alt ciclu politic după 1991, pentru ca mai încoace, odată cu instaurarea regimului Putin, s-a procedat la o redefinire a identităţii strategice a Rusiei, cu două subfaze: faza eliberării de stilul neoleninist gorbaciovist (un fel denepism reluat) şi cu subfaza revenirii la stilul de mare putere, care a condus la dramatizarea foii de parcurs a noii puteri de la Moscova, precum ne arată evoluţiile actuale. Arareori se poate găsi o situaţie atât de răspicată cu privire la specificul manifestării sistemelor de gândire ca sisteme de conversiune ca în cazul acelui sistem de gândire numit bolşevism. Perioada de după 1917 a debutat cu deschiderea ciclului acestui sistem de gândire sub denumirea de „teroare roşie”. După ce, în 1917 este creată CEKA, sub conducerea lui Djerzinski, printr-un decret din 1918, este oficializatămetodologia terorii prin termenul „teroare roşie” preluat de Lenin din „vocabularul revoluţiei franceze” (Ioan Popa) în care găsim noţiunea de „teroare revoluţionară”. Propagarea sistemului de gândire se operează prin cicluri politice, dovadă că după o fază ceva mai scurtă de abstractism coercitiv de tip totalitar, fundamentat pe „metodologia terorii” (impunerea unei ideologii unice, inflexibilă, intolerantă), urmează ciclul unei beta-faze disidente numită „nepism” (de la concepţia NEP – noua politică economică” – context în care se afirmă Buharin). Această fază începe cu 1921 (când e înlocuitădoctrina comunismului de război cu doctrina nepistă), pentru ca treptat să se revină la faza de tip alfa când deja nepmanii sunt redefiniţi ca speculanţi etc. Sensul termenului este reconvertit şi chiar se revine la „metodologia terorii” care va culmina prin „Marea teroare” introdusă de Stalin în 1937.

Totul decurge dintr-un sistem de gândire şi deci provine de la un „grup de gânditori”. Dovadă că reintroducerea metodologiei terorii începând cu marea teroare, deci cu 1937-38, este legată de numele celui care a perfecţionat procedeele de conversiune şi anume Ejov. Epoca toată este denumită „Ejovşcina” (Ioan Popa) după numele lui Nicolai Ejov, „şeful poliţiei politice secrete din perioada respectivă”[10]. La o şedinţă a CEC, Lenin definea explicit modul de implementare a sistemului: „inventariază bunurile acaparate …, iar dacă unii vor căuta direct sau indirect să le acapareze, atunci împuşcă-i ca pe nişte inşi care încalcă disciplina”. Prin urmare genul proxim al definirii recursului la pistol este „încălcarea disciplinei”. Toţi trebuiau aduşi la sistemul disciplinat de gândire bolşevică, iar pe cei care îl încalcă „împuşcă-i”. Răsăritul a devenit un laborator de studiere a conversiunii sistemice aplicată celui mai subtil dintre darurile divine, logosul, şi afectând deci aparatul de gândire, gândire liberă, libertatea cuvântului şi în cuvânt. Logosul este autonom, pe deplin liber, iar bolşevismul a fost prima tentativă de scară semicontinentală de a impune, prin teroare şi represiune, utopia unei lumi în care apare o categorie aparte, „stăpânitorii cuvântului”, cei ce aspiră să preia controlul logosului şi deci să convertească sensul divin al darului gândirii şi creaţiei. Experimentul acesta a început odată cu teroarea Revoluţiei Franceze şi a fost relansat la scara a două continente, Europa şi Asia, după instaurarea bolşevismului ca sistem de conversiune a gândirii libere. Prin urmare prima victimă majoră a acestui ciclu antiteist a fost poporul rus, pentru ca, în timp, pulsaţia ciclului să crească în amplitudine, copleşind o serie de popoare ale Europei şi Asiei. Moştenirea bizantină aspiritualităţii creştine părea întreruptă şi o recuperare a Bizanţului spiritual este o cale posibilă de normalizare. Însă, dacă procesul se reia prin etosul schismogenezei Apusului şi Răsăritului, tragedia conversiunilor şi a războaielor de falie civilizaţională se va perpetua. În contextul procesului de cunoaştere universală a mecanismului conversiunii bolşevice, a cărei ţintă a fost Cuvântul, cazul Basarabiei este cel mai reprezentativ, fiindcă aici s-a lucrat efectiv asupra substanţei cuvântului încercându-se o mutaţie lingvistică, adică un triumf al unei bizare revoluţii lingvistice şi în acest context poeţii Basarabiei devin poeţi de anvergură universală. Ei ajung pe prima linie a acestui război al conversiunii lingvistice şi logice a fiinţei spirituale. Peste tot în aria experimentului bolşevic conversiunea logică şi semantică s-a derulat pe liniamentul care opunea Biserica şi Statul bolşevic. În Basarabia, însă, ţinta a fost Cristul lăuntric, adică Cristosul Cuvântului, duhul divin al limbii. Operaţia a început cu agresiunea asupra acelui Mittelpunkt al cuvântului de expresie fiinţial-românească, dovedind că aici se iniţiase un proces de conversie a fiinţei spirituale colective a unui neam. Fenomenul este unul de conversie bolşevică extremă şi nu trebuie abordat ca expresie a relaţiei dintre două popoare, ci ca expresie a relaţiei dintre un sistem conversionist de gândire, antiteist, antiuman, pe de o parte, şi fiinţa spirituală a popoarelor (inclusiv a poporului rus), pe de altă parte. Faptul că bolşevismul este o ilustrare extremă a unui fenomen de conversiune sistemică bicontinentală a fost sesizat profetic de către Dimitrie Gusti chiar la doi ani de la instaurarea noului sistem hegemonic, adică în 1920. Iată ce scria marele sociolog-profet: „Nu a venit timpul de a face un bilanţ social, economic, politic şi moral al acestui regim: ceea ce însă toată lumea trebuie să recunoască este că avem prilejul de a asista la cel mai grandios spectacol de experimentare socială din câte cunoaşte istoria universală”[11]. Gusti remarca trăsăturile procesului conversionist aplicat asupra poporului rus mai întâi subliniind: „îndrăzneala sălbatică, energia intransigentă şi idealismul fanatic cu care conducătorii bolşevismului oferă omenirii, pe spinarea poporului rus, o experienţă fără pereche în istorie… Nu este discurs în care Lenin să nu mărturisească faptul că Rusia îi serveşte ca experienţă: în acest vast laborator viu şi experimental Lenin procedează cu aceeaşi metodă rece ca şi chimistul în laboratorul său cu materia inertă”.[12] Gusti sesiza esenţa procesului de conversiune sistemică şi caracterul excepţional de dramatic spre tragedie al conversiunii de tip bolşevic, remarcând că atunci când experimentul eşuează într-o anume fază, Lenin „trece mai departe la o nouă experienţă până ce va ajunge la rezultatul dorit”.[13] Esenţa conversionistă a bolşevismului, ca stil şi sistem de conversiune a procesului de gândire omenească, este definită chiar de către Lenin: „oricâte prostii şi greşeli scandaloase am comis noi… totul a fost bine”[14]. Arbitrariul şi anarho-nihilismul dogmatic al gândirii conversioniste atinge chiar norma morală. Stăpânii actului de gândire se decretează stăpâni ai criteriului moral, ai distincţiei dintre bine şi rău. Aceasta este esenţa anarhismului profund al acestui tip de conversiune sistemică. Ideologia a jucat, în cadrul conversiunii bolşevice, rolul ce revine abstracţionismului banilor în cadrul conversiunii capitaliste.

Statul magic global. Deformarea prin inducţie magică

Un alt mecanism şi deci cadru, cu totul aparte, al conversiunii sistemice a lumii şi, din nefericire, al denaturării vieţii este, pentru epoca postmodernă şi deci pentru era globalizării, ceea ce, pe urmele lui Aldous Huxley, s-ar putea denumi statul magic global. Esenţa lui de mecanism şi de cadru al denaturării vieţii omului n-a fost îndeajuns examinată. La caracteristica sa de stat magic, denumit ca atare de către Huxley, noi sesizăm că el a devenit un sistem etatist global şi ca atare putem vorbi despre un „stat magic global”. El întruneşte cele două trăsături, aceea de stat magic şi de stat global (trăsătura globalizării). Sistemul mondial modern şi statul magic global sunt, aşadar, cele două încadrări ale procesului de conversiune sistemică spre denaturare a lumii noastre. A sosit clipa în care trebuie să ne despărţim de faza mesianică a mondialismului spre a-i cerceta faţa tragică şi, câteodată, infernală. Unirea sistemului mondial cu statul, prin intermediul noilor mijloace de comunicare, a indus cea mai teribilă forţă conversionistă din istoria planetară a lumii. Noua cercetare a sistemului nu începe cu noi şi cu această carte. Fenomenul a devenit obiect de studiu şi deja nume celebre, în frunte cu savanţi precum Im Wallerstein şi Noam Chomsky, au semnat cărţi decisive asupra chestiunii. Contribuţia noastră face parte dintr-o serie şi se distinge doar prin unghiul nostru de analiză şi prin tentativa de autonomizare teoretică a acestui gen de cercetări în şi sub forma unui ansamblu de ipoteze prin care nădăjduim să prefigurăm osatura unei teorii generalizate a conversiunii sistemice. Dacă sistemul mondial şi crizele lui au fost amplu studiate, statul magic global ca mecanism şi cadru al conversiunii sistemice a vieţii omului modern a fost mai puţin studiat. Această nouă perspectivă (conversionistă) asupra statului magic global a fost prezentată sintetic de către noi într-un interviu publicat de Cotidianul.ro. „Un psiholog umanist american, precizam în acel interviu, a cercetat acest fenomen prin ceea ce el a denumit «sand-box syndrome» (sindromul cutiei de nisip), adică inducţia la scara popoarelor a unor modele de viaţă care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepţia realistă şi gravă, matură a lucrurilor”[15]. Inducţia unor modele de viaţă, care fac din stările ludice vehiculul uitării de sine şi al suspendării percepţiei realiste a lucrurilor, este, iată, o ilustrare a fenomenului conversiunii sistemice prin mijlocirea statului magic. Startul conversiunii trebuie căutat, aşadar, în atari scheme de viaţă care se fac vehiculul unor procese falsificatoare, denaturante. Teoria conversiunii ne avertizează asupra acelor scheme de viaţă care induc deformări, depotenţări asupra lumii însăşi. În acest sens, trebuie să remarcăm faptul elementar că banii şi datoria, de pildă, sunt scheme de viaţă, nu pur şi simplu elemente economice. Ele par să depotenţeze lumea, nu s-o împuternicească, aşa cum ne arată progresul sărăciei, al periferializării la mai mult de trei sferturi din omenire şi deci din popoarele planetei. Teoria conversiunii sistemice se referă, deci, o spunem încă odată, la schemele de viaţă care induc deformări, depotenţări, denaturări.

Asemenea scheme de viaţă, «în alianţă cu răul, pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii», precum ne spun doi sociologi creştini americani. Un fel de puteri decăzute (păcatele omeneşti sunt toate expresii ale puterilor decăzute) pot ajunge stăpâne peste stările sufleteşti la scară mare. Aceste puteri sunt asemenea stihiilor, care, în chip de duhuri devastatoare, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al auto-îndreptăţirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea şi viaţa, ne fac incapabili să reacţionăm împotriva nihilismului şi anarhiei acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenţei[16]. Efectul lor sigur este deformarea lumii, denaturarea ordinii fireşti. „Duhul urât al banilor deformează astăzi, la scară înteţită, fiinţa colectivă după ce abia s-a ieşit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiştii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper, sunt iubitori de violenţă, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat”[17]. În Statul şi revoluţia „Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este «groparul burgheziei», deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa[18]. O asemenea răsturnare adevereşte gravitatea răsturnărilor axiale şi a denaturărilor unei întregi epoci. Timpul modern este integral marcat de asemenea răsturnări şi denaturări care compun turbulenţele conversiunii. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor şi pornografiei a pus stăpânire peste starea sufletească a întregii civilizaţii postmoderne. Acelaşi duh dospeşte în aluatul instituţiilor postmodernităţii. Scriitorul britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergenţa în istorie a unei asemenea configuraţii instituţionale pe care a denumit-o generic, aşa cum s-a precizat deja, „stat magic”. Funcţia sa dominantă: a iniţia şi a derula operaţii de „spălare a creierului” „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deşănţate, în genere, a unor forme de viaţă care „excită simţurile şi imaginaţia”, deodată cu o perversă cultivare a iluziei puterii şi a unor „plăceri ce zguduie simţualitatea şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeţii, profesor de bioetică creştină, Virgiliu Gheorghe. Folosirea acestei combinaţii dintre sexualitate deşănţată şi excitarea instinctului puterii este schema de „producere” şi de ascensiune a dictatorilor, la care pot să recurgă laboratoarele secrete ale marilor puteri oriunde voiesc să-şi impună interesele. Este cunoscut că toţi procuratorii romani, începând cu Ponţiu Pilat[19], au dovedit un profil dictatorial practicând o guvernare care a scăldat provinciile Romei în sângele martirilor creştini, începând cu sângele divin al Mântuitorului pironit pe cruce, cu coastele străpunse de suliţa blestemată a primilor exponenţi ai procesului de falsificare sistemică a lumii restaurate de şi prin chiar jertfa divină. Spre deosebire de formula statului dictaturilor tiranice, represive, dictatura statului magic este „blândă” dar încă mai devastatoare decât aceea ilustrată în istorie de guvernatorii provinciilor robite ale imperiilor istorice, culminând cu imperiul bolşevicilor. Este prima victorie a satanocraţiei care a reuşit să transforme blândeţea în viclenie, în forţă vicleană, falsificatoare. E, într-adevăr, înspăimântător. „Dictatura statului magic este mai teribilă şi decât aceea a statului posomorât al idolatriei ideologice, aşa cum l-a imaginat Marx şi l-a pus în practică Lenin”[20] în cazul imperiului bolşevic. Întregul proces politic este, iată, răsturnat, confirmând polimorfia conversiunii sistemice. Am semnalat, deodată cu marea conversiune prin subsistemele economiei (banii, băncile, bursa, creşterea economică etc.), şi aceste două faţete ale conversiunii sistemice moderne şi postmoderne – dictatura ideologiilor şi dictatura statului magic – care schimbă faţa lumii în chip devastator. Studiul fenomenului de conversiune sistemică prin opera statului magic ne ajută să căutăm răspunsul la întrebarea eminentului jurnalist de la Cotidianul.ro: „Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”? În esenţă, victoria statului magic se nutreşte din căderea elitelor şi, pe cale de consecinţă, din declinul sufletesc al comunităţilor omeneşti, care astfel nu mai au vlagă să se opună conversiunii şi deci amănunţimii denaturărilor. Căderea elitelor este ca un fel de trădare a unei misiuni divine şi a unui angajament metafizic. „Teribilă este singurătatea popoarelor, subliniam în acel interviu, trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: «Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă»” (Iezechiel, 34: 5-6). Ba chiar dimpotrivă: sub diavoleasca ocrotire a statului magic se înmulţesc învăţătorii pe dos, falşii profeţi, lupii îmbrăcaţi în piele de oaie. S-au împlinit, precum vedem, cuvintele lui Ieremia profetul: „Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteea s-a risipit” (Ieremia, 10, 21). Ideologii statului magic pervertesc înţelesul mai tuturor categoriilor vieţii colective, de la popor la familie. Popoarele sunt prezentate de aceştia ca nişte majorităţi posace, coercitive. În consecinţă, subculturile anarhizante sunt decretate normalităţi, chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea rânduielilor convieţuitoare ale majorităţilor şi mai grav la dezagregarea unităţilor spirituale fireşti. Decretul normei răsturnate se extinde asupra dinamicii discursului public sub formula „corectitudinii politice”. Toate enunţurile întemeiate pe organizările tradiţionale, fireşti, ale vieţii comune sunt decretate drept acte ale incorectitudinii politice şi prohibite. Reapare astfel fenomenul dublului limbaj specific dictaturilor de orice fel. Corectitudinea politică este dictatura statului magic asupra comunităţii lingvistice, vorbitoare, a unei societăţi. Ea tinde să se generalizeze în comunitatea epistemologică pretinzând drept de veto asupra definiţiilor sociale. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei[21]. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii în comun încât poporul a fost chemat la referendum pentru a se conveni dacă definiţia familiei trebuie să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie ca mod al convieţuirii consacrate şi cadru al procreării.

A fost necesar un referendum pentru adeverirea unei definiţii «naturale» sau fireşti. Lucrul tulburător este că anumite state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare. Elitele false reuşesc să răstălmăcească definiţiile paradigmatice ale schemelor de viaţă ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional (de termeni) ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când într-o societate este convertit înţelesul juridic al unor categorii de viaţă comună, într-un domeniu al convieţuirii omeneşti, statul este deja împins în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual, jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar. A fost necesar apelul la «arma plebiscitară» pentru a preîntâmpina redefinirea noţiunilor fondatoare ale vieţii fiindcă, altfel, corectitudinea politică ar fi urmat să interzică prin lege dreptul la delimitare faţă de caruselul definiţiilor răsturnate. Statul magic ţinteşte o anestezie a majorităţilor spre a le provoca cea mai teribilă amnezie ontologică şi anume uitarea de Dumnezeu şi de rânduielile consacrate prin genuri de viaţă filtrate de timp şi de experienţa popoarelor pentru a plonja în somnambulismul plăcerilor anarhice, în schizoidia definiţiilor arbitrare şi în primirea minorităţilor despotice ca pe un semn de bunăvestire. Scrutinul popular se află, iată, în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile statului magicSegmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor moderne se revendică de la principiile statului magic prin care dobândesc puterea de a transforma anumite formaţiuni sociale în «forţe, activităţi şi seducţii» (Tony Campolo) capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire amarnic urnită din frământătura plăcerilor, acest aluat otrăvit al noilor farisei. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic” [22]. Din acel moment începe o epocă a „tulburărilor de conversie” căci viaţa colectivă a fost supusă unui adevărat ţunami al denaturărilor.

Statul ideocratic, „statul magic”,statul ascuns” – piloni ai conversiunii sistemice

O altă faţetă, teribil de agresivă şi ea, a conversiunii se referă la denaturarea prin etichetare şi prin epurarea „incorecţilor politici”. La epurarea iniţiată de statul ideocratic (al puterii ideologiilor şi ideologilor) se adaugă, iată, epurarea indusă de axiomele statului magic, iar în Estul excomunist cele două forme de epurarea se recombină, alcătuind un mix, o promiscuitate deosebit de agresivă[23]. Toate acestea induc o predispoziţie schismogenetică, separări, bătălii ideologice, excomunicări ale incorecţilor politic etc.

La multe dintre sciziparităţile sociale şi politice, au fost adăugate, astfel, şi acestea cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporţii, pe orizontala şi pe verticala societăţii, şi, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reuşit în vremea comunistă este vizat să izbândească acum: ridicarea unei majorităţi contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică decât semănarea unui indiferentism religios asemănător celui năzuit în comunism de către pătura bolşevizantă. „Discuţia este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte”. Ţinta acestui proces aşa de trist este, precizam în interviul menţionat, apariţia generaţiei fără identitate. Desigur, calea de ieşire din şi de pe tărâmul conversiunii, al unei lumi falsificate, este, o reafirmăm şi aici, poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educaţie care să-l facă destul de puternic în faţa inducţiei anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu. Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul Său nu e retras niciodată popoarelor care-l păstrează, activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate la scară colectivă.

Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.

Tradiţiile şi cultura acestora, ca încadrări ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra „proprietăţii identitare” (Tudorel Postolache) a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, oamenii devin vulnerabili în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi doctrina comunistă a lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, a contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice, şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama aşadar că salvarea vine de la o reformă spirituală a elitelor şi a popoarelor deopotrivă. Soluţia este spirituală şi NU economică, aşa cum se crede îndeobşte”[24].

Toată problematica se reduce la rezolvarea acelei chestiuni care a devenit un fel de prag critic al lumii postmoderne şi anume aceea a raportului dintre ştiinţă şi credinţă. „Acestea au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or, cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o concepţie de tip imanentist, materialist etc. Un asemenea deznodământ nu este rodul vreunei legităţi obiective, ci al marii conversiuni sistemice pe care a provocat-o sistemul mondial modern.

Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, din punct de vedere fiziologic, cu structura lui cerebrală, moare în momentul în care a murit individul. Mintea, nu. Aceasta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian!”[25] Tot ceea ce s a întâmplat în ultima perioadă în domeniul cunoaşterii duce intr o singură direcţie: spre treptata eliberare a ştiinţelor din captivitatea conversionistă a sistemului mondial modern şi deci spre restaurarea unităţii dintre ştiinţă şi credinţă pe care se întemeiază toată cunoaşterea. Un asemenea triumf este condiţionat de progresul cercetării fenomenelor de conversiune sistemică în toată gama lor de manifestare. Aceste fenomene sunt cele care se ascund sub conceptul şi teoriile globalizării.

În ea însăşi globalizarea poartă o teribilă ameninţare, pe care societatea tradiţională n-are puterea s-o conceptualizeze, precum subliniază un mare profesor alsacian, Raul Weiss: „Aceasta este tragedia societăţii tradiţionale: ea, cultural, nu este echipată conceptual, pentru a măsura primejdia care se apropie. Asta e o foarte mare problemă, care a fost sesizată de cei care au încercat să conceptualizeze problema asta. Cum ar putea societăţile tradiţionale să reziste globalizării? E întotdeauna aceeaşi poveste – omul tradiţional nu înţelege logica globalizării. Şi fiindcă nu o înţelege, nici nu are arme împotriva ei”[26]Ceea ce vede R. Weiss este, iată, un fenomen care include două civilizaţii, dintre care una o malformează pe cealaltă, adică o denaturează, îi schimbă natura, îi modifică logica şi o determină să-i adopte semantica şi pragmatica, felul de a exista, a acţiona, a gândi, a simţi. Acesta este, în esenţa sa, procesul de conversiune sistemică şi asupra lui se opreşte cartea de faţă care nu este totuşi decât o primă treaptă spre o teorie bine închegată a legităţilor şi a mecanismelor conversiunii.

Deconstrucţiile denaturante ale ciclului modern şi postmodern s-au generalizat în aproape toate domeniile astfel că este îngăduit să vorbim despre o conversiune sistemică la scară globală. Planeta a devenit scena unei asemenea conversiuni la care participă nu doar statul magic şi ideologia, ci însăşi economia şi paradigmele ei. O examinare sistematică unui asemenea proces global a devenit un obiectiv de maximă urgenţă al ştiinţei şi, în ceea ce ne priveşte, am încercat doar să deschidem fereastra cunoaşterii fenomenului cu un unghi ceva mai mare fiind convinşi că suntem doar în antecamera marilor cercetări dedicate unui asemenea proces.

Chestiunea a fost formulată de cele mai active minţi americane. Iată un extras din cele spuse de către republicanul Jesse Helms, preşedintele Comisiei pentru Relaţii Externe din cadrul Senatului, pe 15 decembrie 1987, în faţa Senatului american în legătură cu proiectul Noii Ordini Mondiale preconizat a fi pus pus în aplicare după „căderea planificată a comunismului”: „Examinând atent ceea ce se petrece în spatele uşilor închise constatăm că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Dartmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale… Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. […] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sunt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în nici un caz nu sunt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta, nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică“[27].

Astfel se conturează programul în care sunt exprimate liniile de gândire ale aparatului care gestionează conversiunea sistemică a lumii, n-o generează, cum înclina să aprecieze senatorul american. În procesul conversiunii este implicat, e drept, ceea ce Lofgren numeşte Deep State (statul adânc, ori cu o traducere mai adecvată, „statul de dedesubt” sau „ascuns”),o vastă încrengătură de interese guvernamentale, corporatiste şi interese legate de complexul militar-industrial. Statul adânc sau ascuns se sustrage controlului democratic şi influenţează în mod decisiv politica externă a SUA.”[28]Statul ideocratic (al dictaturii idelogiilor), statul magic şi statul ascuns (adânc) sunt, iată, trei piloni instituţionali (etatişti) ai megaprocesului conversiunii sistemice care, pe durata epocii moderne, a denaturat viaţa lumii şi a falsificat înţelegerea omenească. Războiul dintre sistemul conversiunii şi religie a trecut deja în spaţiul cunoaşterii fiind asumat de mai toate ştiinţele. Putem spune că acestea trec printr-o revoluţie paradigmatică, în accepţiune khuniană, din care va ieşi transformată însăşi ştiinţa economiei.

Specificul economiei politice relative

Toate abordările economice co-disciplinare, multi şi interdisciplinare relativizează enunţurile economice, adică preschimbă economia într-o ştiinţă relativă, condiţionată de un anume sistem de referinţă. Eco-Economia, Noo-Economia, Socio-Economia, Economia socială, Geo-Economia, Etno-Economia, Economia stilurilor de viaţă (o variantă a Socio-Economiei) etc., sunt toate faţete ale Economiei relative. În cadrul abordărilor eco-economice, de pildă, vom afla cât de relative sunt noţiunile de surplus sau profit şi, în plus, vom descoperi o faţetă neaşteptată a rentei diferenţiale. În abordările de etno-economie, noţiunea de profit trece pe locul doi şi pe locul I se situează o noţiune precum cea de cvasirentă, respectiv cea desemnată prin sintagma „rentă identitară” (Tudorel Postolache). Şi aşa mai departe. Teoria conversiunii lumii prin economie este una dintre cele mai strălucite afirmări ale economiei relative, motiv pentru care am considerat lucrarea de faţă deopotrivă una de introducere în economia relativă. Pe de altă parte, tulburările de conversiune sistemică la scară globală au îmbolnăvit lumea ceea ce reclamă convocarea de urgenţă a unei „sociatrii” (J. Moreno) noi, o sociatrie a dezordinii (turbulenţelor) mondiale, adică a tulburărilor mondiale de conversie. Lucrarea noastră încearcă să schiţeze şi articulaţiile unei asemenea ştiinţe terapeutice asupra capacităţii de autoreparare şi deci de vindecare naturală a societăţii omeneşti, lovită, ca de o viitură planetară, de aceste tulburări de conversie (denumite şi turbulenţe) induse de expansiunea sistemului mondial modern şi deci de procesul globalizării. Cartea de faţă a fost definitivată printr-o conlucrare online, unul dintre autori aflându-se la Manchester, celălalt într-un sat din Valahia Mare. Acest fapt este el însuşi grăitor şi am ţinut să-l menţionăm ca pe o dovadă că satul ilfovean şi metropola industrialismului clasic britanic sunt mai integrate ca oricând, ceea ce confirmă faptul că entitatea care se află între Urimul şi Tumim-ul lui Dumnezeu este însăşi civilizaţia europeană cu lumea atrasă în conversiunile sale sistemice.

Autorii,

23 mai 2014, de Sfântul Ier. Mihail Mărturisitorul

Sursa: Mica Valahie si  Roncea.Ro

[1] Această introducere include excerpte preluate din interviurile acordate de către Ilie Bădescu unor publicaţii precum Cotidianul.ro (http://www.cotidianul.ro/ 15 aprilie 2013) şi Familia ortodoxă.

[2] Michael Rowbotham, “The Grip of Death – A Study of Modern Money, Debt Slavery and Destructive Economics”, John Carpenter, 1998,

[3] „The space of rights can be measured by the notion of ‘de-commodification’ inspired by Karl Polanyi, namely the degree to which social rights ‘permit people to make their living standards independent of pure market forces’ (Esping-Andersen 1990: 3)” . Particularitatea sistemului mondial postmodern este că nu mai „permite oamenilor să-şi conceapă standardele de viaţă independent de forţele pieţei”.

[4] Cf. Charles Eisenstein, Sacred Economics, Money, Gift and Society in the Age of Transition, PDF, pe site-ul: http://sacred-economics.com/wp-content/uploads/2012/01/sacred-economics-

book-text.pdf Citatele sunt preluate prin mijlocirea filmului documentar Sacred Economics, Directed & Edited by Ian MacKenzie Producers: Ian MacKenzie, Velcrow Ripper, Gregg Hill Cinematography: Velcrow Ripper, Ian MacKenzie, https://www.youtube.com/watch?v =EEZkQv25uEs

[5] În secţiunea (semnată de I. Ciprian Bădescu) dedicată conversiunii lumii prin economia de ciclu postmodern este examinat fenomenul emergenţei unei asemenea configuraţii societale la scara lumii.

[6] Cf. ibidem

[7] Cf Cartea I, Partea a III-a, Conversiunea lumii prin sistemul economiei. Naşterea societăţii mondiale îndatorate (semnat de Ciprian Bădescu)

[8] Lenin, V. I., Noua politică economică şi sarcinile comitetelor pentru educaţie politică, în Opere complete, Bucureşti, Ed. Politică, 1967, vol 44, pp 166-167

[9] Cf. şi Ioan C. Popa, Destine frânte. Pagini despre românii de est (1917–1947), Ed. Academiei Române, 2014

[10] Cf. Ioan C. Popa, Destine frânte. Pagini despre românii de est (1917–1947), Ed. Academiei Române, 2014, 22

[11] Gusti, D., (1920), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, Tipografia Gutenberg Soc Anonimă, p. 43 (apud Ioan C. Popa, op. cit., p. 38)

[12] Ibidem, p. 56-57, apud ibidem

[13] Ibidem

[14] Lenin. V.I., op. cit., p. 210-211, apud Ioan C. Popa, op. cit., p. 39

[15] Cf. I. Bădescu, interviu în Cotidianul.ro (http://www.cotidianul.ro/, 15 aprilie 2013)

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Filon spune despre el că: „Pilat era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obţine în Iudeea fără corupţie; peste tot domnea orgoliularoganţa şi insolenţaţara era jefuită oprimată şi insultată în tot felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată.” Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pilat_din_Pont

[20] Cf. I. Bădescu în op.cit.

[21] Asupra prezentării acestui referendum şi a comentariului asociat, preluat şi aici printr-o nouă redactare, cf. Ibidem

[22] Cf. ibidem

[23] În acelaşi interviu din Cotidianul.ro, chestiunea a fost explicit formulată prin întrebarea dacă în perioada postdecembristă „asistăm, din nou, la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaţi, urmându-se tipicul anilor ’50”. Răspunsul meu (IB) cuprinde o nuanţă ipotetică dar şi o judecată de constatare fiindcă, într-adevăr, „noul ciclu politic al României, cel postdecembrist, a început printr-o operaţie de marginalizare şi de epurare: instituţii, reviste, edituri au fost fie desfiinţate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulţi în afara „instituţiei”. … S-a declanşat operaţiunea antiprotocronistă, de un primitivism care aminteşte „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetaţi oameni şi opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generaţie expirată”, deşi cei loviţi cu pietre proveneau din generaţii diferite, de la nonagenari la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viaţă. … Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza şi a-i ţintui pe liste ale ostracizării pe cei vizaţi. La etichetele de naţionalist, naţional-comunist, ortodoxist (iar reluarea etichetei kominterniste clasice, de „ortodoxist” a fost pusă sub un accent prin care se voieşte, de fapt, subtilizarea ţintei reale a atacului: Ortodoxia Răsăriteană), fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi etc. Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor grupări şi reţele obscure, adăpostite uneori inclusiv în universităţi prestigioase.

[24] Cf. Cotidianul.ro (15 aprilie 2013)

[25] Cf. I. Bădescu, interviu în „Familia ortodoxă”

[26] Cf: http://citynews.ro/eveniment-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643

[27] Senator Jesse Helms, Congressional Record, Vol. 133, p. 18146, 1987

[28] Mike Logfren, Deep State. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren