Home

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

2 Comments

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai recunoaşte statul-naţiune şi suveranitatea naţională, contestă culturile naţionale şi valorile specifice (care asigură fiecărei naţiuni unitatea şi dăinuirea), dar şi moştenirea creştină a continentului ca principiu unificator, care poate crea adevărata solidaritate şi coeziune, în locul solidarităţii artificiale „a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment”. Falsa Europă nu mai crede în familie şi căsătorie ca temei al societăţii, deşi se confruntă cu o gravă criză demografică. Se autodistruge folosind arme ideologice (precum ideologia de gen) menite să conducă la dispariţia familiei, la divizarea şi destrămarea societăţilor. Oamenii de cultură avertizează că „O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor”.

Să ne amintim şi ce spunea marele om de cultură român Alexandru Paleologu (a se vedea acest interviu): „Structurile europene sunt dirijate în mod deliberat împotriva elementelor constitutive şi generatoare ale Europei, adică elementului creştin în special. (…) Toată această idee că Europa trebuie să fie construită pe nişte principii exclusiv economice şi monetare este pură barbarie!”

Mai jos, puteţi citi textul declaraţiei:

DECLARAŢIA DE LA PARIS – EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE
More

Advertisements

Mircea Platon: Mitul euro-peşterii: prea mult popor, pană de elită

Leave a comment

Rousseau

Un articol excelent, scris de Mircea Platon:

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept “părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept “protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a “ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mâinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcându-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, “ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rânduiala deja existentă, predicând catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sunt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzând tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzând că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. româneasca Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un “nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui “contract social”, impus cu forţa de statul “totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul “dădacă”, “intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. “Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, “urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul “să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gânditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul “capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stângişti moderni şi un ideolog “totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de “fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mâna unor “intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al “luminaţilor” şi “iluminatilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un “Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă până în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson.“Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau, dupa ce conformismul generalizat al vremii lui astfel: “Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpânirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum suntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrângeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel.”

Discutând atitudinea dispreţuitoare a “intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă “am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi“. Dar, întreabă Rousseau: Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sunt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultându-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigând din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu exista corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decât materia şi nici un alt Dumnezeu decât lumea. Unul spune că nu exista virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sunt doar iluzii. Altul, că oamenii sunt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu va ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semanat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veti face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai vostri“.

Dacă rândurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decât “comunist”, mai degrabă acuzând decât aprobând ingineriile sociale ale “experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajând anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decât abstracţiunile scoase din pălăria “think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.  

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie “totalitară”, ca pe “cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii. 

Mergind înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al “ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptând pentru restabilirea “libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de “checks and balances” pus in mişcare cu atât de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al “despotismului soft” al “elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca “erezie”, ci doar celebrată ca “diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un “inamic al libertăţii”. Din contra, afimaţia sa conform căreia “omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare “libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricând, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că “lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sunt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei pesteri cu lanţuri la gât şi la picioare astfel încât “să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decât drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sunt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte “sclavi fericiţi”, refuză mâna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, “opinii”, aparenţe, iluzii, “umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află “proiecţioniştii” umbrelor, “elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă “sofisti” (asa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de “opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea “valorilor” slabe, convenţionale, confirmiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care “oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă până la fanatism” şi în care va predomina “libertinajul neruşinat”, “tinereţea fără disciplină”, “regii fără lege”, “femeile fără morală”, “oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, “odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta “legatură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar “elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a “elibera” din “lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de “filosof rege”, pretenţia “experţilor” de a fi depozitarii unor “adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite “vulgului”. Observând că esoterismul e “o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care “îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: “Această moralitate secreta şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”.Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că “scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei.Încercând să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rânduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: “libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii(Williams). Înteles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastra are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atât tirania minorităţii, cât şi tirania plebiscitară.

“Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul “deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul “despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile “sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma “lanţurile” a ceea ce el numea “natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un “sclav fericit” şi a fi “robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o când a scris că, “pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem “sclavi” ai “dreptăţii”.

Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe “intelectualii” corupţi, pe complicii “sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cârdăşie între beţia de putere şi beţia la putere.Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaireadevaratul progenitor al decazutei dinastii a “intelectualilor” ideologi.Voltaire a fost primul “tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al “despoţilor luminaţi “, primul scriitor care a facut avere din duplicitatea sa, primul spirit “UEuropean”, primul mare creator de “reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei,primul “intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om “civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de “fanatism”.Şi, dacă de la halucinogenele stângii la antidepresantele “dreptei” faimoasa legatură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legatura dintre “intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul “intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încarcată drogându-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricât de mârşavă i-ar fi fost bio-bibliografia,Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vântul. Şi “sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili. 

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de “elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care suntem obligaţi să ne hrănim sunt perfect autentice. 

Autor: Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/03/mitul-euro-pesterii-prea-mult-popor.html

Memoriu privind actele electronice de identitate adresat Senatului României. 43 de asociații semnatare

1 Comment

Pe ordinea de zi a Senatului este trecută, pentru marți, 12 februarie 2013, adoptarea prin lege Ordonanţei de urgență a Guvernului nr. 82-2012 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi actele de rezidenţă ale cetaţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România.

Chiar dacă actul normativ prevede și alternativa cărții de identitate simple – Expunerea de motive a Proiectului de Lege privind aprobarea OUG 82/2012  lămurind total controversa, fiind menționat expres ca se dorește respectarea dreptului de opțiune pe criterii de religie, conștiință etc. –, cele 43 de ONG-uri cer îndepărtarea totală a biometriei, care reprezintă un pericol în sine, afectând numai persoanele care o acceptă, dar și pe cele care o resping.

Asociaţia Pentru Libertatea Românilor,

Bacău, Str. Decebal, nr.6, sc.A, ap.11, cod 600283

http://asociatialibertatearomanilor.com/

Tel. 0744.590.721

E-mail: asociatialibertatearomanilor@gmail.com

CĂTRE SENATUL ROMÂNIEI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Calea 13 Septembrie nr. 1-3, sector 5, Bucureşti, 050711

În atenţia Domnului Darius-Bogdan VÂLCOV

Preşedinte al Comisiei pentru Administraţie Publică, Organizarea Teritoriului şi Protecţia Mediului

Spre ştiinţă: Domnului George Crin Laurenţiu Antonescu, Preşedintele Senatului României

Subiect: Proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români , precum şi actele de rezidenţă ale cetaţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România

Domnule Preşedinte,

În calitatea lor de organizaţii care au ca misiune promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, organizaţiile semnatare vă transmit următoarele observaţii referitoare la proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82-2012 :

Datele biometrice necesită o atenţie specifică, deoarece acestea identifică în mod neechivoc o persoană utilizând caracteristicile sale comportamentale sau fiziologice unice. Din acest motiv, studiile efectuate demonstrează [1] că impactul culegerii lor asupra vieţii private prezintă mai multe riscuri majore:

a) Primul risc îl reprezintă uzurparea identităţii, în special în cazul identificării sau al autentificării.

b) Cel de-al doilea risc îl reprezintă devierea scopului, fie de către operatorul de date însuşi, fie

de către un terţ, inclusiv autorităţile de aplicare a legii. Aici trebuie avute în vedere inclusiv posibilele abuzuri sau neglijenţe ale unor persoane însărcinate cu administrarea sau cu utilizarea datelor cu caracter personal[2].

c) Cel de-al treilea risc este breşa în securitatea datelor.

d) Cel mai grav risc este însă acela că biometria schimbă irevocabil relaţia între corp şi identitate  astfel că o maşină (un echipament tehnologic) poate citi corpul uman şi astfel datele sunt susceptibile de folosire ulterioară in diferite scopuri.

e) De asemenea, în ceea ce priveşte acurateţea citirilor, trebuie subliniat că, atunci când se utilizează sistemele biometrice, nu se pot obține rezultate 100% fără erori. Aceasta se poate datora diferențelor de mediu în momentul colectării datelor (lumină, temperatură etc.) sau diferențelor dintre echipamentele utilizate (camere video, dispozitive de scanare etc.).[3]

În aces sens, trebuie remarcat faptul că, în Franţa, un raport din anul 2011 dezvăluie securitatea îndoielnică a paşapoartelor biometrice. Acest raport arată că 10% din paşapoartele biometrice au fost obţinute fie de imigranţi ilegali în mod fraudulos, fie de indivizi în căutarea unei identităţi. Ca urmare a acestei probleme, dar şi a altora semnalate în statele U.E. (Anexa 1), membrii Parlamentului European au solicitat lămuriri Comisiei Europene cu privire la siguranţa documentelor biometrice[4]. Deşi Comisia urma să transmită un raport până pe 29 iunie 2012, acesta nu a fost finalizat şi dat publicităţii nici până astăzi.

Parlamentul European a atras atenţia asupra faptului că încă nu s-a acumulat suficient de multă experienţă în ceea ce priveşte utilizarea acestor noi tehnologii şi rămân prea multe probleme legate de:

– fiabilitatea şi utilitatea luării de amprente în cazul copiilor şi al persoanelor în vârstă;

– încrederea care poate fi acordată procesului de colectare a datelor biometrice;

– posibilele deficienţe ale sistemelor de identificare şi rata erorii în diverse state membre;

– disparităţile existente în ceea ce priveşte documentele care trebuie furnizate şi modalitatea de emitere a documentelor respective

Reiterăm faptul că nu exista niciun studiu din care să rezulte problemele şi numărul de cazuri de falsificare a actualelor acte de identitate, nici care să demonstreze necesitatea noilor acte de identitate şi nicio analiza cost/beneficiu a noilor implementări tehnologice[5].

Aderarea României la spaţiul Schengen NU impune existenţa obligatorie a cărţilor de identitate electronice. Rapoartele europene pregatite de ENISA 1 (Privacy Features of European eID Card Specifications, ENISA, Ian 2009 http://www.enisa.europa.eu/act/it/eid/eid-cards-en) demonstrează că există chiar state europene care nu au niciun fel de act de identitate obligatoriu (Danemarca, Irlanda, Letonia, etc.) şi acest lucru nu le impiedică pe unele din acestea să participe în programul Schengen.

Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 82-2012 este vădit neconstituţională întrucât introduce prevederi legale de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului[6]. De asemenea, potrivit Constituţiei României, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 82-2012 nu poate fi motivată prin necesitatea interoperabilităţii actelor de identitate electronice în diverse programe europene (cum ar fi STORK), în condiţiile în care discuţiile privind lipsa de securitate a documentelor electronice sunt foarte actuale, iar programele europene nu impun şi nici nu recomandă la acest moment implementarea obligatorie a unor astfel de acte.

Pe de altă parte, proiectul de Ordonanţă de urgenţă nu a facut obiectul consultărilor publice, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ordonanţa include în expunerea de motive câteva erori, lipsuri sau contradicţii, inclusiv cu textul Ordonanţei de urgenţă:

– Deşi expunerea de motive menţionează dreptul de opţiune pentru cărţile de identitate fără chip, în cuprinsul ordonanţei de urgenţă, prevederile sunt ambigue, neexistând o prevedere expresă în acest sens.

– Expunerea de motive menţionează expresia “retragerea eşalonată a cărţilor de identitate” pagina 2 – intrând în contradicţie cu dreptul de opţiune statuat în acelaşi document  (nu şi în textul ordonanţei).

–  Expunerea de motive nu prezintă cheltuielile bugetare implicate odată cu introducerea cărţilor de identitate electronice.

În acest conext, organizaţiile semnatare ale acestei petiţii solicită: 

A. Respingerea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012, nefiind justificat caracterul de urgenţă şi ca fiind nenecesară şi inoportuna în acest moment, în special până când:

a) Comisia Europeană va prezenta răspunsul vizavi de fraudele sistemului în Franţa sau de neconcordanţele raportate în Olanda;

b) Curtea Europeană de Justiţie se va pronunţa asupra cazurilor de interpelare preliminară din partea instanţelor din Germania şi Olanda.

B. Având în vedere iminenta atingere a dreptului la viaţă privată prin reglementarea posibilităţii colectării de date cu caracter personal de la toţi cetăţenii români, se impune în mod obligatoriu:

– realizarea unei analize de necesitate şi eficienţă a introducerii noilor acte electronice de identitate, prin prezentarea publică a numărului de cărţi de identitate falsificate în ultimii ani şi a costurilor actualului proiect. Aceasta cerinţă este imperativă mai ales în contextul în care Parlamentul European şi statele membre a semnalat deficienţele sistemului de colectare şi identificare be baza datelor biometrice.

– adoptarea unui astfel de act normativ doar printr-o lege, şi nu printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, după consultarea atentă a populaţiei şi prezentarea riscurilor sistemului;

–  includerea în textul actului normativ a principiilor de securitate şi protecţie a vieţii private (de ex. inexistenţa bazei de date unice cu date biometrice) ca şi a sancţiunilor drastice pentru incălcarea acestora;

C. Susţinem în mod obligatoriu necesitatea menţinerii unei alternative de carte de identitate simplă cu folosirea tehnologiei actuale pentru persoanele care, din diverse motive de conştiinţă, securitate sau opinie, nu doresc obţinerea unui act electronic de identitate. Insistăm asupra acestei prevederi cu atât mai mult cu cât aceasta opţiune nu împiedică cu nimic obligaţiile României faţă de Uniunea Europeană.

D. În cazul în care, chiar şi în condiţiile nesiguranţei emanate la nivel global de introducerea actelor de identitate electronică, veti proceda la propunerea unui raport favorabil privind aprobarea ordonanţei de urgenţa a guvernului, asociaţiile semnatare consideră absolut necesare următoarele modificări:

a) prevederea expresa în proiect a dreptului de opţiune al cetăţeanului între a i se elibera o carte de identitate/reşedinţă obişnuită (actualul tip) şi o carte electronică de identitate/reşedinţa.

b) păstrarea valabilităţii actualelor cărţi de identitate până la momentul expirării lor.

În acest sens, următoarele modificări sunt imperios necesare:

Art. I

Textul alineatului 1 al art 15 se modifică şi va avea următorul cuprins:

(1) Cererea pentru eliberarea actului de identitate reprezintă un formular-tip care conţine datele cu caracter personal ale solicitantului, declaraţia privind opţiunea între cartea de identitate şi cartea electronică de identitate, precum şi informaţiile stabilite de lege pentru constituirea şi actualizarea R.N.E.P.”

Textul alin. 2 al art. 16 se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2) Cartea electronică de identitate se eliberează:

a) cu valabilitate de 4 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;

b) cu valabilitate de 5 ani, dupa împlinirea vârstei de 18 ani.”

La articolul 17, după alineatul 6 se introduce alineatul 7 cu următorul cuprins:

(7) Titularul are dreptul de a opta între cartea de identitate şi cartea electronică de identitate”

La articolul 19, după alineatul (3) se introduce alineatul (4) cu următorul cuprins:

(4) La preschimbarea actului de identitate, titularul are dreptul de a opta între cartea de identitate şi cartea electronică de identitate.”

Art. V. –

Textul articolului 11 se modifică şi va avea următorul cuprins:

(1) Punerea în circulaţie a cărţii electronice de identitate şi a cărţii de identitate se realizează, în mod eşalonat, în termen de maximum 6 luni de la data emiterii primei cărţi electronice de identitate sau a primei cărţi de identitate, pe măsura asigurării cu suportul tehnic necesar a serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor.

Alineatul (1) al articolului X se modifică după cum urmează:

(1) Cărţile de identitate, cărţile de rezidenţă şi cărţile de alegator se produc şi se eliberează potrivit dispoziţiilor aplicabile până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Alineatul (2) al articolului X se abrogă.

Alineatul (7) al articolului X se modifică după cum urmează:

(7) Datele biometrice pentru cartea electronică de identitate se colectează, pentru cetăţenii români aflaţi în străinatate, de către Ministerul Afacerilor Externe, cu echipamentele utilizate la paşapoartele electronice, aflate în dotarea sa şi a misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare.

Asociaţia Pentru Libertatea Românilor,

Preşedinte Nicolae Livadă

În anexă prezentăm:

1. Aspecte legate de nefuncţionarea sistemului sau încălcari ale drepturilor fundamentale semnalate în statele membre (Anexa 1)

2. APADOR-CH în data de 23 august 2010 (Anexa 2)

3. Decizie a Curţii Constituţionale din Franţa referitoare la neconstituţionalitatea legii de introducere a cărţii electronice de identitate

4. Comunicat al Parlamentului European – referitoare la interpelarea Comisiei Europene referitoare la problemele semnalate legate de paşapoartele biometrice

ANEXA 1 – Situatii Biometrie in lume (format DOC)

ANEXA 2 – Scrisoare MAI Carţi Identitate Biometrice (format PDF)

ANEXA 3 – Decizie Franţa neconstituţionalitate lege (format PDF)

ANEXA 4 – Comunicat al Parlamentului European (format DOC)

ARL: Memoriu către Senatul României, cu privire la actele electronice de identitate.

Completare:

Propunerea de modificare a actualului format al cărţilor de identitate, în care numele părinţilor nu mai este menţionat, s-a realizat tocmai la sugestia organizaţiilor homosexuale, pentru ca cei pe care îi reprezintă să nu se simtă discriminaţi. Democraţia presupune puterea de decizie a unei majorităţi şi obligaţia minorităţilor de a se supune deciziei, cu evitarea discriminării minoritarilor. Prezenţa numelui părinţilor nu este un caz de discriminare, deoarece toţi cetăţenii, fiind egali în faţa legii, trebuie să se supună Codului civil, care menţionează expres identificarea persoanei fizice în faţa autorităţilor legale sub acest aspect. Vă cerem, aşadar, ca actul de identitate să conţină la vedere numele părinţilor posesorului.

În plus, susţinem documentele simple, întrucât aparatura pentru emiterea acestora există deja, noua tehnologie fiind foarte costisitoare şi, evident, împotriva vieţii sub toate aspectele.

 În acest sens aducem argumentele reliefate într-o conferinţă pe acest subiect desfăşurată cu foarte puţin timp în urmă în Grecia (6 Octombrie 2012):

1. Nu este vorba de o obişnuită înlocuire a actelor de identitate. Vom fi înzestraţi cu un card foarte inteligent dotat cu microcip aparţinând avansatei tehnologii RFID, care are o mare capacitate de stocare a datelor şi posibilităţi de permanente reprogramări, prelucrare şi stocare, desigur, independent de voia noastră. Toate acestea sunt realizabile deja.

2. Puterea legislativă trebuie să ia aminte la faptul că Comisia Europeană afirmă că nu îi obligă pe cetăţenii europeni să accepte actul de identitate electronic, ci doar îl recomandă.

3. Prin încălcarea caracterului privat al vieţii, omul poate să îşi schimbe atitudinea de viaţă. Sunt extrem de serioase repercusiunile sociale şi psihologice ale impunerii acestui sistem asupra personalităţii umane, atât în viaţa cotidiană, cât şi în evoluţia istorică şi culturală a neamului nostru.

4. Actele de identitate electronice constituie metoda cea mai sufocantă de control, de urmărire şi înrobire a cetăţenilor, cu mult mai eficientă decît a oricărui regim totalitar din trecut.

5. Libertatea personală şi caracterul privat al vieţii sunt garantate atât de Constituţia statului şi de Constituţia Europeană, cât şi de Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. În aceste reglementări legale sunt conţinute mijloacele de protecţie legală a cetăţenilor împotriva impunerii forţate a noilor acte de identitate. Conform legilor româneşti [Legea nr.677/2001], prelucrarea datelor cu caracter personal este permisă doar în cazul când subiectul datelor respective îşi dă consimţământul. Intrând „de bună voie” în posesia actului de identitate electronic, ne pierdem drepturile de la sine înţelese şi abrogăm protecţia pe care ne-o oferă Constituţia. Cu toate acestea, ar trebuie ca guvernul să conştientizeze că, dacă decide emiterea actelor de identitate, va fi obligat să acopere cu dispoziţii juridice alternative şi pe cei care nu le acceptă.

Se cuvine ca legile în vigoare să respecte şi libertatea de conştiinţă a creştinilor ortodocşi. Chiar dacă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu s-a exprimat încă pe această temă, Sinodul Bisericii Greciei şi Sinodul Bisericii Rusiei au făcut-o de mai multe ori, iar aceste poziţii sînt cunoscute în rîndul creştinilor ortodocşi. Astfel, în comunicatul Sinodului Permanent al Bisericii Greciei referitor la cardul cetăţeanului emis pe 18 decembrie 2010 se subliniază „neclaritatea, caracterul contradictoriu şi confuzia” care există în proiectul de lege referitor la guvernarea electronică şi „… îşi declară reţinerea”, pentru că „Biserica respectă caracterul irepetabil al omului şi libertatea-i de Dumnezeu dăruită. Persoana umană nu poate fi dezgolită de demnitatea şi de însuşirile sale”.

De asemenea, Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a emis la 5 februarie 2013 un comunicat din care redăm următorul fragment: „Ținând strajă libertăţii omului, Biserica cheamă statul să nu impună oamenilor să accepte acele tehnologii care ar putea împiedica pe oameni să mărturisească liber credinţa în Hristos şi să-i urmeze ei în activităţile lor personale şi sociale. Acceptarea diverselor acte de ordin legislativ, politic sau ideologic de către creştini depinde, de asemenea, de compatibilitatea acestor documente cu modul creştin de viaţă.”

În consecinţă, solicităm să respingeţi integral OUG 82/2012 şi să o retrimiteţi Guvernului pentru refacerea actului normativ, astfel încât în România să nu existe decât acte de identitate simple, neelectronice şi nebiometrice şi care să conţină explicit numele părinţilor (prin scoaterea prenumelor părinţilor, obţinută la cererea homosexualilor, se încalcă Legea Stării Civile, respectiv Noul Cod Civil, unde ca element esenţial de identificare a persoanei fizice este trecut şi numele părinţilor), adică revenirea la formatul Cărţilor de Identitate de pînă în anul 2008.

Vă rugăm să aveţi în vedere toate argumentele prezentate în memoriul iniţial, în măsura în care nu sunt contrare prezentei precizări.

Depunem în dovedire şi anexa nr.4 constând în documentaţia ce priveşte scandalul la care am făcut referire şi solicităm numirea unei Comisii speciale de anchetă, pe această temă, în cazul în care Senatul nu este lămurit asupra aspectelor sesizate de noi, Comisie din care să facă parte senatori de o probitate morală ireproşabilă.

Asociațiile semnatare:

1. Asociația pentru Libertatea Românilor

2. Asociaţia Naţionala a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere – Filiala Vrancea „Ştefan cel Mare”

3. Asociaţia Pro-Vita – Filiala Bucureşti

4. Asociaţia Umanitate Pentru Toţi – Bacău

5. Asociaţia Culturală Valea Muntelui – Neamţ

6. Asociaţia Bucovina Profunda

7. Alianţa pentru Demnitate Naţională

8. Asociaţia Christiana

9. Alianţa Familiilor din România

10. Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România

11. Asociaţia Prietenii Sf. Efrem cel Nou

12. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului

13. Asociaţia ProTinereţe Alba Iulia

14. Liga Studenţilor din Universitatea din Bucureşti

15. Liga de Utilitate Publică

16. Liga Distributistă Română „Ion Mihalache”

17. Asociaţia HRISDORIA

18. Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa

19. Asociaţia Rost

20. Asociaţia Predania

21. Asociaţia Civică a Tinerilor Creştin-Ortodocşi Români

22. Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sfântul Daniil Sihastrul”

23. Asociaţia „Ortodoxia Tinerilor”

24. Asociaţia „Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti”- Alba

25. Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”

26. Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca”

27. Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava

28. Asociaţia Antimis – Timişoara

29. Liga Tineretului Creştin-Ortodox Român

30. Fundaţia Sfinţii Închisorilor

31. Asociaţia Dascălilor din România

32. Asociaţia Familia Ortodoxă

33. Asociaţia „Copil dorit”

34. Asociaţia „Triada”

35. Fundaţia „Sfânta Irina”

36. Asociaţia „Prietenii de Familie”

37. Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova – Iaşi

38. Asociaţia Prologos – Timişoara

39. Asociaţia Prologos – Oradea

40. Asociaţia Prologos – Cugir

41. Asociaţia Enable

42. Asociaţia Synaxis 2010

43.Asociaţia Basarabii

[1] Avizul 3/2012 privind progresele înregistrate de tehnologiile biometrice,http://ec.europa.eu/justice/data-protection/article-29/documentation/opinion-recommendation/files/2012/wp193_ro.pdf, pag 32

[2] A se vedea https://www.eff.org/deeplinks/2012/01/biometrics-argentina-mass-surveillance-state-policy

[3]Ibidem, pag. 6

[4] A se vedea in acest sens http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+OQ+O-2012-000052+0+DOC+XML+V0//EN

[5]PETITIE. Solicitam retragerea proiectului de introducere a cartii de identitate biometrice!, ActiveWatch, 23 august 2010

[6]A se vedea raportul întocmit pentru Comisia Juridică şi Drepturile Omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în anul 2011, de către dl. Holger HAIBACH. Acest raport iterează care sunt mutiplele drepturi şi libertăţi ce pot fi grav atinse din cauza deficienţelor sistemului electronic: riscurile falsificării, atentatul la demnitatea umană, riscul major al incălării dreptului la viaţă privată – art 8 CEDO, dreptul la o justiţie echitabilă (care poate fi încălcat prin riscul existent al falsificării) –  articolul 6 din CEDO, încălcarea principiului non-discriminării – art 14 CEDO, încălcarea liberei circulaţii – art 2 din protocolul 4 CEDO, etc.

CARTE electronica-DE-IDENTITATE

Neoliberalii sustin necesitatea unei „structuri suprastatale” si a dependentei Romaniei de UE si FMI

1 Comment

Citat din articolul http://www.contributors.ro/dezbatere/evident-nu-voi-merge-la-referendum/: “Nu sunt ceea ce s-ar numi un „cosmopolit”, nu alerg cu limba scoasă după orice are parfum vestic, nu-mi fac iluzii extravagante în privința Occidentului, dar cred că, dacă există un criteriu politic simplu după care ne putem orienta, acesta e apropierea de lumea civilizată. Autohtoniștii de ieri și de azi ignoră un fapt elementar: originalitatea noastră culturală s-a dezvoltat sub stimul european – altminteri ea s-ar fi sulemenit cu sacâz și cârmâz sau ar fi fost impusă silnic prin ucaz. Credeam că pentru toți aceia care intră în categoria vagă de „intelectuali” e un lucru de la sine înțeles, însă văd acum că, lăsând la o parte toate hăhăielile lui, pentru Traian Băsescu busola indică limpede vestul, în vreme ce destui oameni fini și cultivați sunt gata să ia în brațe o întreagă șleahtă de farfuridiziaci antioccidentali.”

 – Este un discurs tipic neoliberal.  “Dreapta” de la noi e reprezentata, in general, de neoconservatori, care sustin libertarianismul economic si capitalismul corporatist, aceste “minuni” venite din “Occidentul civilizat”. Nu poti sa pretinzi ca esti de “dreapta”, ca aperi valorile crestine, traditiile identitare, modelele, dar, in acelasi timp, sa perorezi despre beneficiile unui capitalism neoliberal defunct,  care loveste tocmai in aceste valori si netezeste calea instaurarii unei globalizari tiranice. Neoliberalii se intalnesc cu socialistii utopici tocmai in acest punct, fiindca ajung sa se sustina reciproc pentru a instaura ceea ce Hilaire Belloc numea “statul servil” – complicitatea dintre “big business” si “big government”

Tocmai neoliberalii care indeamna sa nu mergem la referendum fac apoligia necesitatii ca Romania sa ramana dependenta de UE (“Occidentul civilizat”) si a necesitatii unei “structuri suprastatale”. Iata: http://www.blogary.ro/2012/07/romania-este-un-esec-romanii-sint-incapabili-sa-se-guverneze/ – din care citez:

Dependența politică, economică, financiară, comercială și de securitate a României de Occident (UE, USA, FMI, BM etc) este unica garanție a statului de drept și democrației în România.

România nu poate supraviețui ca stat civilizat, democratic în afara unei construcții suprastatale occidentale capabile să intervină și să apere statul de drept, libertatea și democrația de români.”

E o conceptie nociva care ni se tot baga pe gat cum ca “nu suntem in stare sa ne guvernam”, ca “romanii au ramas un popor de tarani si de ortodocsi si de aceea au ratat modernizarea”, ca Occidentul este cel care ne-a “civilizat” sau ne va “civiliza”. Intre timp, in urma aplicarii politicilor neoliberale, agricultura si satele ne sunt ruinate, economia tarii lichidata, tara indatorata pentru cateva generatii la organismele financiare internationale si vanduta bucata cu bucata, toate astea fiind prezentate ca “beneficii” ce ne vin de la “Occidentul civilizat”. Ce dovada de civilizatie poate fi in aplicarea celor mai dure masuri de austeritate din UE, nejustificate economic, in distrugerea statului national (prin inglobarea in SUE) si in inrobiea deplina fata de structuri supranationale? Sau in faptul ca, pretinzandu-se un sustinator al valorilor vestice “civilizate”, presedintele este un vajnic sustinator al intereselor unor companii straine precum RMGC si Chevron in dauna noastra, a romanilor, a sanatatii si a patrimoniului nostru natural?

Romania nu are nevoie sa i se aplice in continuare o ideologie straina, importanta, cum e cea neoliberala – nu avem de ce sa desfiintam salariului minim garantat, pensiile publice, sa privatizam sistemului de sanatate, sa liberalizam cu orice pret comertul, nu avem nevoie sa ne vindem resursele “investitorilor” straini. Contrar a ceea ce sustin neoliberalii (care pledeaza pentru necesitatea dependentei Romaniei de UE), putem razbi prin noi insine, fara sa sa ne inrobim nimanui. Avem nevoie de masuri viabile aplicate realitatilor romanesti, care sa respecte valorile crestine, persoana umana, familia, micul intreprinzator (masuri care nu apar in programul niciunui partid), care sa consolideze legaturile de comuniune dintre noi, si nu sa conduca la masificarea si destramarea societatii, rezultate in urma impunerii “masurilor” neoliberale. Daca vrem o astfel de ordine a firescului, care sa apere aceste valori, ni se spune ca suntem “antioccidentali”, ca ne opunem civilizatiei pe care “ne-o aduce” UE si pe care, chipurile, suntem “incapabili” sa o cream prin fortele proprii.

Linkuri similare:

Mircea Platon: Cum votez

Tinerii de azi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti”

Mircea Platon: Economia de “servicii” a lui Herr Syrup

“Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti”

2 Comments

Comentarii pe Facebook:

Ovidiu Hurduzeu: Adevarata tragedie. Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti. Mai este si o problema de mentalitate. Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” desi studiile superioare astazi te trimit direct in somaj. Daca un tanar ar sti sa lucreze pamantul sau ar fi stapan pe un mestesug ar avea asigurata ziua de maine. Ajung insa la varsta de 25 de ani si chiar “nu sunt buni de nimic”. Nu este vina lor ci a sistemului de educatie, a societatii in general.

Ovidiu Hurduzeu: O situatie generala. In SUA, ii tin pe tineri in scoala pana la 18 ani fara sa-i invete ceva folositor pentru ei sau societate. Toti sunt “pregatiti” ptr “college” desi unii dintre ei abia stiu sa scrie la varsta de 18 ani. Cand i-am intrebat pe profesorii americani de ce copiii nu sunt indreptati catre scoli de meserii (vocational school), s-au uitat lung la mine. “Nu se poate, asa ceva ar fi considerat o discriminare.” In timp ce milioane de tineri ard gazul prin “college” si se indatoreaza la banci ptr toata viata – taxele scolare la stat au ajuns aproape la fel de mari ca cele din invatamantul particular – nu-ti vine nimeni sa-ti repare ceva in gospodarie fara cel putin o suta de dolari.

Ioan Andoni: …și aceasta pentru că   familia, ca instituție, a cedat/transferat/ aproape integral responsabilitatea pentru propriii membri, î n seama a ceea ce a devenit cu asentimentul (citește: ne-grija noastra) și sprijinul inconștient al „maselor largi, populare”, Statul. Plecarea din Biserică, secularizarea î și arată „din plin” (dacă   se poate numi așa…) consecințele, că   roade nu sunt.

Irina Bazon: Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” si fara munca in corporatii fiindca se desprind de familii la varste fragede si de mici le este indusa, inclusiv prin scoala, mentalitatea ca trebuie sa se “realizeze” in cariera, iar scoala, si mai ales “studiile superioare”, ii pregateste pentru societatea de consum https://irinamonica.wordpress.com/2011/12/13/scoala-pregateste-individul-pentru-societatea-de-consum/ (se cultiva si mentalitatea ca in strainatate e “civilizatia” si acolo se pot realiza si pot trai cel mai bine). Scoala nu-si mai propune formarea unor oameni intregi, ci “competente”, oameni asimilabili, utili in multinationale; oameni specializati intr-un domeniu restrans, care nu mai au cunostinte in afara celor limitate la domeniul respectiv, nu mai spun de o cultura generala mai larga si de acea cultura care sa le formeze constiinta radacinilor. Se pune accent pe competente si specializare. Limitarea omului la un domeniu restrans conduce la imposibilitatea de a-si mai forma o viziune globala asupra lumii, de a mai intelege ce se intampla in jurul lui sau cu sine. In plus, e incapabil sa mai perceapa ce e aceea o ierarhie a adevarurilor, care sa-l ajute sa se orienteze, sa aiba niste repere solide si sanatoase. Accentul pe specializare si acest tip de pragmatism reductionist a facut si din economie o stiinta fizica, in care accentul s-a deplasat de pe om pe atingerea “eficientei”, pe maximizarea profitului. Desigur, cauza acestei situatii, de fapt principala, este si secularizarea tot mai accentuata, care a promovat o viata iesita din rost si din limitele firesti, relativismul valoric, idolatrizarea muncii corporatiste.

Omul se dezvolta firesc si armonios in cadrul familiei, insa tinerii sunt smulsi din familie la varste fragede, parintii nevoiti sa munceasca in corporatii nu mai au timp pentru ei sau, si mai rau, si-i abandoneaza pentru a slugari la straini, departe de casa si tara. Astfel are loc erodarea familiei, de care profita sistemul neoliberal corporatist. “Specialistii” vin cu tot felul de “solutii” false, fie statul minimal, pentru a permite big business sa-si intinda tentaculele distrugatoare fara sa mai intampine niciun fel de ingradire, fie big government. Dar ambele sisteme se sustin de fapt reciproc, sunt construite pe individul masificat, dezradacinat si nu pot asigura conditiile ca acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este de baza si cea mai importanta: familia.

Ei nu inteleg ca restaurarea familiei traditionale trebuie sa fie prioritara. Doar astfel se va crea si o coeziune, se va intari si va fi restaurata societatea in ansamblu. Cum arata Allan Carlson intr-un articol pe care l-am tradus (Economia centrata pe familie), solutia este crearea acelor conditii care sa permita familiilor sa fie din nou numeroase si puternice, capabile sa se autosustina. Daca aceste celule de baza sunt sanatoase, intregul organism social este sanatos. El mai arata necesitatea ca familiile sa-si recapete functiile firesti (fiindca un numar prea mare dintre aceste functii pe care le indeplineau inainte familiile au fost transferate catre corporatii si stat, aceasta fiind o cauza esentiala a destramarii familiei si a societatii), in principal cea educativa si cea economica. De insanatosirea acestei unitati de baza a societatii depinde insanatosirea altor sfere esentiale precum economia si invatamantul.

Mircea Platon: Putzi-clone

Leave a comment

1. Cum, nu ştiţi cine e Putzi? Putzi?! Putzi Hanfstaengl: pianistul lui Hitler. Şi al lui Roosevelt. Un germano-american educat la Harvard. Băiat subţire. Şi nu sărac. Ernst “Putzi” (“Piciul/Ţâncul”) Hanfstaengl a fost principalul propagandist internaţional al lui Adolf Hitler. [1] Putzi l-a cunoscut pe Fuehrer prin intermediul unui amic comun, membru, ca şi Putzi, al exclusivistei frăţii harvardiene “Clubul Budincii Pripite” (Hasty Pudding Club). Fascinat de “miraculoasa construcţie a gâtului” care îi permitea lui Hitler “să creeze o rapsodie a isteriei”, Putzi a devenit un fidel şi un apropiat al liderului nazist. Putzi l-a introdus pe Hitler în saloanele lumii bune bavareze. Putzi a susţinut financiar publicarea bibliei naziste Mein Kampf  şi a oficiosului NSDAP,  Völkischer Beobachter. Putzi a adaptat marşul Tineretului Hitlerist (Hitler-Jugend) după un cântec al echipei de fotbal (american) a Harvardului. Hitler, în schimb, a devenit naşul fiului lui Putzi, Egon. Şi, după preluarea puterii, l-a numit pe Putzi şef al Biroului Presei Străine din Berlin, adică omul care aproba acreditările corespondenţilor de presă străini şi care putea cere expulzarea lor în 24 de ore. În această calitate, Putzi avea “nesimţirea”, după cum scrie William L. Shirer, de a cere ziariştilor străini să scrie despre evenimentele din Germania nazistă “fără a le interpreta”: “Doar istoria, răcnea Putzi, poate să judece evenimentele care se petrec sub Hitler. Ceea ce voia să spună, împreuna cu Goebbels şi cu Rosenberg, era că ar fi trebuit să sărim cu toţii în barca propagandei naziste.” [2]

Putzi şi cumătrul său Hitler au trăit în fericită simbioză din 1922 până în 1937. În 1937, lui Putzi i s-a năzărit că nănaşul Adolf şi Goering au pus la cale lichidarea lui. [3] Şi a fugit în Elveţia. De acolo, în Anglia, unde în 1939 a fost internat în lagăr, şi, mai apoi, trimis în S.U.A. via Canada. În Statele Unite ale Americii, Putzi a devenit consilier pe probleme naziste al preşedintelui Roosevelt, alt frate harvardian întru Budincă. În noua sa calitate de antinazist de profesie, Putzi “turna” agenţiilor guvernamentale americane informaţii despre structurile de conducere ale Germaniei naziste şi analiza discursurile radiofonice ale lui Hitler şi Goebbels (vechiul său inamic). FBI a decis totuşi că Putzi nu era om de încredere şi că informaţiile sale nu aveau valoare operativă.  În 1944, Putzi a fost returnat Angliei. În 1945, lui Putzi i s-a îngaduit să se reîntoarcă în patrie (Germania), unde a trăit liniştit dând interviuri despre bunele vremuri de altădată, cântând vizitatorilor la pian repertoriul preferat al lui Hitler şi publicându-şi memoriile. Putzi a decedat în 1975. [4]

2. Geoffrey Dawson, educat la Eton şi Cambridge, Fellow al Colegiului All Souls (Oxford) şi editor al ziarului The Times între anii 1912-19 şi 1923-41, era şi el un om subţire. Ca atare, de aceeaşi părere cu Putzi în privinţa locului şi rolului Germaniei în Europa. Dawson a fost, în anii ascensiunii hitleriste, unul din principalii avocaţi ai politicii “împaciuitoare” (de “appeasement”) faţă de Germania nazistă. Ideea era că Germania era fie prea slabă (“victimă” a Tratatului de la Versailles), fie prea puternică pentru a fi atacată. Istoricul oxonian Alfred Leslie Rowse [5] a relatat cu uimire şi frustrare despre tehnica amneziei interesate la oamenii subţiri:  

“Despre toate acestea am avut cu Dawson una din cele mai tăioase, dacă nu chiar aprinse, discuţii. Ne plimbam de-a lungul pistei care duce la Iffley – data poate fi aflată pentru că tocmai vizita un prinţ japonez Oxfordul. I-am spus lui Dawson: ‘Uite, nu ai putea să abandonezi campania de presă împotriva italienilor? Nu ei reprezintă pericolul. Ci germanii, care sunt atât de puternici încât ne ameninţă pe toţi laolaltă.’ Dawson mi-a dat un răspuns care m-a lăsat mut de uimire: ‘Dacă  ar fi să accept validitatea argumentului tău – şi, ţine cont, nu spun că sunt de acord cu el -, dacă germanii sunt atât de puternici precum spui, atunci nu ar trebui să ne aliem cu ei?’ Am fost atât de uimit încât nu mi-a venit să cred. Nu mai era, în răspunsul lui, nici urmă de vechiul principiu al Marii Alianţe care a stat, cu atât de mare succes, la baza politicii britanice vreme de secole; nimic din ideea conform căreia noi trebuia să devenim pilonul oricărei alianţe împotriva agresorului care era atât de puternic încât să ne ameninţe existenţa tuturor celorlalţi – Filip II al Spaniei, Franţa lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon, Germania Kaiserului şi acum a lui Hitler; nici o idee despre faptul că singura noastră şansă de supravieţuire era să menţinem balanţa puterilor în favoarea noastră. Crasă ignoranţă! – dar apoi Dawson nu studiase niciodată istoria Europei, şi nici pe a Angliei […] Dar, când mi-a venit bine, nu am ezitat să-i zic ‘Ţi-am spus eu’. Într-o zi, în 1939, când rezultatul activităţilor lor se răsfrângea de acum şi asupra noastră şi eram singuri în faţa unei Germanii a cărei putere fusese reînviată în toată forţa ei brută, Dawson a venit la colegiul All Souls şi s-a oprit pe trotuar ca să discute. M-am folosit de ocazie ca să-i reamintesc ce a spus despre Germania şi despre cum ar trebui poate să mergem pe mâna ei. Am fost din nou uimit de răspunsul său: ‘E imposibil să fi spus aşa ceva vreodată,’ mi-a răspuns.” [6]  

3. Dacă “poporul” poate păcătui prin brutalitate, oamenii subţiri păcătuiesc prin cinism. Şi, întotdeauna, cinismul oamenilor subţiri e responsabil pentru organizarea şi catalizarea brutalităţii “poporului”. Lipsa de coloană vertebrală şi textuală a oamenilor subţiri l-a făcut pe Rowse să exclame că “moderaţii/intermediarii ne-au dus la ruină” (Appeasement 15). Dilematicii, am putea spune noi astăzi, oamenii care refuză clarificarea lucrurilor şi al căror relativism – interesat sau impotent – face posibilă tirania pentru că face imposibilă rezistenţa în faţa răului, coagularea în jurul binelui şi structurarea normalităţii. Sofismul şi minciuna programatică, lipsa de onoare a intelighenţiei în bloc fac din corpul social un zaţ neaşezat, o plastilină uşor de modelat în mâinile tiranului. Acest tip de relativism a jucat un rol important în ascensiunea nazismului, şi Rowse îl nota cu amăraciune chiar la unul dintre intimii săi, vlăstar al unei vechii familii nobiliare germane, Adam von Trott, ajuns demnitar nazist: “Pentru el negrul nu era niciodată negru, şi nici albul alb; negrul era întotdeauna pe cale de a deveni alb, iar albul pe cale de înnegrire. Nimic nu era clar definit, nimic nu era în esenţă diferit de altceva; hotarele realităţii erau neclare şi nimic nu era sigur în univers […] Nu puteam avea nici o simpatie faţă de modul în care Adam ridica acest lucru la rangul de principiu al vieţii sale intelectuale. Detestam hegelianismul – şi înca îl detest. Pentru mine, negrul e negru şi albul e alb, ce e adevărat e adevărat, şi ce nu e adevărat nu e.” [7]

4. În esenţă, acest tip de nihilism – pe care Rowse îl considera de esenţă hegeliană – face imposibilă continuitatea dintre gând şi cuvânt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi. Adică, face imposibilă aderenţa la istoria personală sau naţională. Şi lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională e responsabilă pentru multe din crimele şi masacrele secolului al douăzecelea. Lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională – adică lipsa de onoare şi de conştiinţă naţională – e ceea ce îi  uneşte pe oamenii subţiri cu tiranii pe care îi susţin. Iată-l, de exemplu, pe Hitler dând din umeri în faţa încercarilor ambasadorului britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, de a-l face să-şi respecte cuvântul dat şi de a nu invada Polonia:

“Am apelat chiar şi la sentiment citând un pasaj dintr-o carte pe care ştiam că a citit-o, despre epoca în care Germania lupta umăr la umăr cu Anglia împotriva lui Napoleon şi despre marele preţ pe care îl puneau germanii de atunci pe onoare şi cuvântul dat. Blucher, când se grăbea să vină cu întariri în ajutorul lui Wellington la Waterloo, şi-a mobilizat trupele obosite cu următoarele cuvinte: ‘Înainte, băieţi, înainte; mi-am dat cuvântul fratelui Wellington şi nu puteţi să vreţi să mi-l calc.’ […] I-am reamintit lui Hitler această istorie. Poate să fi fost momentan impresionat, dar nimic altceva.” [8]   

Gangsterul Hitler nu se simţea obligat la nimic de propriile promisiuni, nu se simţea solidar cu propria biografie, cu propriile angajamente. Şeful de stat naţional-socialist Hitler nu se simţea obligat să rămână fidel unei tradiţii – naţionale germane, conform lui Henderson – a cuvântului dat. Nu se simţea, adică, deloc solidar cu istoria naţională. Probabil că se gândea că “e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă. În viaţa internaţională, această concepţie poartă numele de realism.” [9] Iar sensul “realismului” lui Hitler, conform lui Putzi, urma să ni se reveleze abia mult mai în jos pe albia istoriei. Pe moment însa, cei înselati de aparenţe puteau să creadă că acţiunile lui Hitler şi ale acoliţilor săi din Germania şi ale suporterilor lui din Europa sunt doar o formă de brutalitate crasă, o demolare în drept şi în fapt a civilizaţiei creştin-europene pe care Hitler pretindea că o apără împotriva “hoardelor asiatice ale comunismului”.

Apărată de cel de al Treilea Reich, civilizaţia europeană s-a prăbuşit în fărădelege şi crimă la scară industrială. Şi acest lucru a fost cu putinţă nu doar din cauza unei ideologii, sau din cauza unor interese economice, ci şi din cauza lipsei de onoare generalizate, a confiscării spaţiului public de către armate de “Putzi” – comunişti, fascişti, conservatori, liberali – care se certau şi se împacau după criterii nebuloase, care trădau astăzi ce au susţinut ieri şi invers (vezi cazul partidelor comuniste occidentale după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov), care făceau pace cu criminalii şi război împotriva oamenilor cinstiţi în spiritul unei filosofii a intervalului şi al unei etici de gang.

5.  Date fiind aceste lucruri, nu pot să nu fiu alarmat de vidul moral creat astăzi de acţiunea Germaniei în Europa şi, implicit, în România. Poate că Germania nu mai funcţionează astăzi însufletita de mitul “rasei ariene, superioare”, deşi tonul presei germane şi al unor politicieni faţă de ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) nu a fost tocmai liniştitor, opunând stereotipul “hărniciei germane” stereotipului “corupţiei şi lenii mediteraneene/balcanice”. [10] Dar, dincolo de aceste lucruri, modul în care, de dragul “construcţiei  europene”, s-a reînceput manipularea istoriei, conştiinţelor şi celor mai elementare noţiuni de logică şi bun-simţ e neliniştitor spre revoltător.

Comparaţi, de exemplu, două articole, unul din 2005 şi unul din 2011. În primul, citim:  

“Cel mai mult dintre toate tâmpeniile pe care le aud zilnic mă enervează sintagma ‘integrarea europeană’. Păi până acum unde-am fost, în Asia, în Africa, pe lună? Nu tot în Europa am fost? […] Ţăranii noştri care se duc duminică de duminică la biserică sunt mai europeni decât locuitorii din Seine-Saint-Denis. România e europeană prin geografie, prin rasă, prin credinţă. Acestea trei sunt cele mai importante. Dar pentru Uniunea Sovietică Europeană ele nu au nici o valoare, aşa cum nu aveau pentru URSS. Vedeţi bine că UE nu se încurca în geografie, purtând tratative cu Turcia […] Sunt convins că UE, dacă va mai exista în 2050, va accepta şi Marocul, Tunisia şi Algeria, Libanul şi – dacă o va dori – Israelul! Cât despre ‘continentul alb’, azi e interzis de o poliţie a gândirii mai puternică decăt KGB-ul chiar şi să gândeşti că Europa ar fi populată de albi […] În ce valori crede atunci Uniunea Europeană în care dorim să ne integram, pe care o luăm drept singura şi autentica Europă? De rasă (cuvânt interzis azi), geografie (noţiune vagă şi interpretabilă) şi credinţă (reflex babesc) vedem că nu se sinchiseşte.”  

Concluzia autorului era, atunci, că U.E. e admirabilă doar ca alianţă politico-economică între state naţionale suverane:

“Comunitatea europeană ca alianţă economică şi politică între state suverane care vor să evite războiul şi să contribuie la prosperitatea comună este o construcţie admirabilă. Cincizeci de ani mai tarziu, dotată cu birocraţie, nomenclatură şi o ideologie stângistă depăşită de istorie, Uniunea Europeană începe să semene tot mai mult cu URSS. Un dinozaur ineficient, ca Imperiul K&K, URSS, ONU sau alte structuri supranaţionale. Statul-naţiune nu şi-a spus, cred, ultimul cuvânt.” [11]  

Asta era în 2005. În articolul din 2011, ni se spune că românii sunt un “amestec rasial”, ca şi francezii, de exemplu, şi că “statul naţional obliterează” această diversitate (“rasială”?):

“Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate. De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale […] Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial. Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străina de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.” [12]

6. Ambele articole sunt semnate de Adrian Papahagi, dar numai al doilea e publicat cu sprijinul Fundaţiei Hans Seidel şi al Automobile Bavaria. Din primul articol, din 2005, am înteles că ceea ce ar separa Uniunea Europeană de Uniunea Sovietică Europeană ar fi tocmai statul naţional suveran. La urma urmelor, liderii sovietici tocmai în acest sens au lucrat: pentru eradicarea identităţilor naţionale (română, ucraineană, armeană etc.) şi sintetizarea unei identităţi noi, “sovietice”. [13] A înlocui identităţile naţionale cu o identitate europeană de sinteză ar fi un pas care nu ne-ar îndeparta, ci ne-ar apropia de Uniunea Sovietică Europeană. Dar dacă statul naţional suveran nu mai face parte dintre materialele de construcţie europeană agreate de sponsorul german, atunci ce ne rămâne? Dl Papahagi spunea în 2005 că o Europă autentică ar fi definită de “rasă”, “geografie” şi “credinţă”. Să înteleg deci că dl Paphagi e gata să se lepede de statul naţional pentru că a găsit în industraşii bavarezi suflete şi pungi dedicate idealului unui “continent alb”?     

Întreb aceste lucruri pentru că, la un moment-dat, în cursul unei polemici cu dl Baconsky, am declarat ca „singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”. Afirmaţia mea i-a prilejuit lui Mihail Neamţu replica aiuritoare, publicată în revista Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici: „Cît de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să învete la Universitate?” [14] Dnii Papahagi şi Neamţu trag astăzi la vâslele aceluiaşi proiect politic. De aceea, întreb: dacă orice căpiţă de fân a unei Românii independente trebuie suspectată de antisemitism şi căutată de legionari, atunci să înteleg că “integrarea” României în “concertul european” wagnerian al unui “continent alb” (d.p.d.v. “rasial”) e soluţia FCD-istă la putativele nostalgii după “numerus clausus”?

Întreb şi pentru că, iată, un susţinător al proiectului european şi un mare admirator al Germaniei, Lordul David Baker, fost ministru al educaţiei pe vremea lui Margaret Thatcher, un idol al creştin-democraţilor şi neoliberalilor din România, a declarat că în şcolile din Marea Britanie ar trebui să nu li se mai predea copiilor despre crimele nazismului pentru ca elevii să vadă Germania într-o lumină mai bună. [15] Oare ce nu ni se va mai preda în România pentru ca românii să vadă Germania într-o lumină mai bună? Deocamdată văd că ni se predă “elita”, cu istorie naţională şi stat naţional suveran cu tot, capitalului german. [16]

7. Deja, ca şi în epoca interbelică, ni se spune că verticalitatea şi claritatea morală nu sunt pentru noi, că realismul ne impune să abdicăm. Iată, de exemplu, Noua Republică a lui Mihail Neamţu ne îndeamna să facem tot posibilul pentru a nu ne asocia Angliei în rezistenţa la politicile GEUrmaniei. Conform Noii Republici, scopul nostru în viaţă ar trebui să fie acela de a “câştiga puncte în ochii Berlinului”. [17] De aceeaşi părere este şi europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu, care notează că Germania e mult mai puternică acum decât în epoca interbelică şi că deci a încerca să-i rezişti ar fi “sinucigaş”. Coform lui Paşcu – la unison cu Baconsky & Co. – supravieţuirea României ar depinde de integrarea în zona euro. Având în vedere tacticile de anchetă gestapovistă prin care, în 2007, Germania a extorcat de la Polonia adoptarea fără referendum a tratatului constituţional, [18] nu mi-e clar dacă afirmaţia dlui Paşcu e o observaţie sau o ameninţare. [19]

Dar până şi preşedintele Traian Băsescu arde de nerăbdare să “cedeze masiv suveranitate” naţională de dragul creării Statelor Unite ale Europei. [20] Poate că şi preşedintele apare, ca şi suplimentul FDC al 22, cu sprijinul “Automobile Bavaria”.[21] Suntem conduşi de oameni care sunt miniştri pe banii noştri şi publică pe banii nemţilor. Avem politicieni “creştin-democraţi” care fac pe faţă elogiul amoralităţii şi duc pe la spate o existenţă imorală. Nu e vorba de o judecată puritană aici, ci de faptul că aceştia sunt oameni şantajabili. Şi oamenii şantajabili nu apără interesul naţional, ci doar micile lor secrete murdare.

8. “Integrarea europeană” a devenit un fel de alba-neagra sordidă în care fie te înseli de bună-voie, fie eşti înselat cu forţa, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia referendumurilor pentru defuncta “constituţie a Europei”. Atunci a ieşit la iveală profundul dispreţ al eurocraţilor pentru procesul democratic, cu naţiuni silite să voteze până au acceptat tratatul constituţional, cu presiuni, ameninţări şi târguri încheiate pe la spate, şi cu o Angela Merkel care declara că rezultatul negativ al referendumurilor nu influenţează în nici un fel “nevoia” Europei de constituţie. [22] “Eu spun da, avem nevoie de Tratatul Constituţional”, declara atunci Angela Merkel şi ceea ce nu s-a putut face pe cale de proces democratic se face pe cale de criză economică.

Atunci, cu ocazia referendumurilor, eurocraţii susţinători ai “constituţiei” au negat că intenţia lor e aceea de a construi un “superstat” sau un imperiu. Astăzi, curelele de transmisie marca Automobile Bavaria sunt turate verbal la maximum pentru îndeplinirea şi depăşirea planului “părinţilor fondatori”. Omul de marmură, stahanovistul bavarez, construieşte astăzi, din cărămizile lor şi vieţile noastre, Statele Unite ale Europei. Cărămizile lor sunt scumpe, vieţile noastre, ieftine, deficitare ca şi bugetul. Când nu ne-au mai putut momi cu “darul libertăţii” de a consuma până la uitarea de sine, oamenii publicaţi prin bunăvoinţa Automobile Bavaria ne îmbie cu “darul austerităţii”, cu o viaţă frugală, dedicată unui scop nobil, care scuză orice mijloace, orice josnicie (cum ar fi chemarea la “eutanasierea” Mioriţei) şi orice imbecilitate patentă (cum ar fi renunţarea la suveranitatea naţională din “interes naţional”). Nu cred că trebuie să ne dezbărăm de “naţionalism” devenind sclavii naţionalismului german pozând în “spirit european”. Şi nici nu cred că oricine se opune fascismului economic german e un spirit retrograd. Feciorii de odaie ai celui de-al Patrulea Reich sunt cei care ne bagă în marşarier, într-un marş retrograd către refeudalizarea noastră tehnologică, către statutul de şerbi ai noii epoci de barbarie tehnologizată. Lipsa lor de scrupule în ceea ce priveşte manipularea istoriei naţionale, a istorie recente şi a istoriei lor intelectuale nu anunţă nimic bun pentru cei care – din naivitate sau viclenie de om prost care se crede “pragmatic” – acceptă să se dea pe mâna oamenilor subţiri cu obrazul gros.

Cititi articolul integral pe mirceaplaton.com.

Declinul familiei și criza economică

9 Comments

Fragmente traduse din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author (interviu cu John Medaille):

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: More

Mircea Platon: Simple întrebări despre nedreptatea timpului nostru

Leave a comment

1. “Wall St jumps on Greece u-turn”. [1] Deci “piaţa” reacţionează pozitiv la vestea că nu se mai face referendum în Grecia în privinţa “planului de austeritate” impus de D(E.U.)tschland/GEUrmania. Aşadar “piaţa” nu are nimic de a face cu democraţia reprezentativă. Poporul e bun doar de consumator, nu şi ca alegător. Avem “dreptul” economic de a înghiţi toate gunoaiele, dar nu avem libertatea politică de a ne descotorosi de ele. “Piaţa” e liberă, politica nu. [2] Putem alege ce consumăm, dar nu putem decide cum trăim. Alţii, experţii, EUrocraţii, elita de dumping, hotărăsc pentru noi. [3] William F. Buckley, unul  din modelele “elitei creştin-democrate” de la noi, spunea cândva că ar prefera să trăiască “într-o societate condusă de primii două mii de cetăţeni înşiraţi în cartea de telefon din Garden City decât într-o societate condusă de două mii de profesori de la Harvard University.” [4] Ce părere are elita noastră creştin-democrată de deficitul de democraţie al UE? Există democraţie fără popor? Cum se numeşte ea? E cumva “democraţia originală” a lui Ion Iliescu cca 1990?

2. Ministrul Afacerilor Externe, dl Teodor Baconsky, a.k.a. Baconschi, a declarat că România nu are o poziţie proprie referitoare la problema palestiniană, şi că ţara noastră aşteaptă să vadă şi să adopte consensul UEuropean referitor la această spinoasă chestiune. [5] Dacă România nu are o poziţie proprie, urmând să adopte poziţiile UE, la ce bun să mai avem un Minister al Afacerilor Externe? Cu banii cheltuiţi inutil pe “Afaceri” externe s-ar putea reduce impactul asterităţii bugetare asupra sănătăţii, educaţiei şi nivelului de trai al românilor. Dacă tot ne face GEUrmania politica externă, şi dacă ministrul Baconsky/Baconschi oricum e în puşculiţa coaliţiei de guvernământ din GEUrmania, [6] noi de ce mai cheltuim bani pentru a susţine decizii care nu ne aparţin?

3. Nu pot să las în urmă problema deficitului de democraţie înainte de a reaminti că dl Baconsky declara nu demult că visează la o “elită amorală” şi susţinea că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene. Conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţuni europene, şi există un “miracol al unităţii europene” care e rezultatul “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Integrarea europeană se cuvine, conform dlui Baconsky acceptată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active […] Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă.” [7] E deci Fundaţia Creştin-Democrată, sau orice altă organizaţie adiacentă/subalternă – un vehicul politic al elitei amorale/minorităţii active care ne trage pe sfoara “progresului” pe o bază injustă? Există cai troiEUni în România? Mai apără organele abilitate în acest scop suveranitatea naţională a României, sau sunt ocupate cu “Afacerile” externe?

4. Mai e dreapta creştin-democrată dornică să integreze România eurozonei? Şi, dacă da, ce opinie are în privinţa asemănărilor dintre planurile economice ale “Noii Ordini Europene” naziste şi cele de astăzi? E integrarea în eurozonă un obiectiv de politică externă a României, sau un consens GEUrman care trebuie asumat în teritoriu? În spaţiul anglo-saxon, istorici precum Tony Judt sau Mark Mazower au notat deja continuitatea de idei şi de personal dintre “Noua Ordine Europeană” nazistă şi politicile Uniunii Europene dominate de Germania, cu o Franţă colaboraţionistă în ataş. [8] La noi, doar doctorul în istorie economică Radu Golban discută, documentat, această chestiune, [9] fără ecouri însă din direcţia “dreptei creştin-democrate”. De ce?

5. Dacă tot a ajuns Germania creditorul întregului continent european, poate că ar trebui să luăm exemplu nu de la ce (ne) spune/dictează Germania, ci de la ce face Germania. Fundaţiile germane Konrad Adenauer şi Hans Seidel, reprezentând partidele coaliţiei guvernamentale de dreapta din Germania, sprijină prin “sucursalele” lor din România “piaţa liberă,” diviziunea globală a muncii, anti-protecţionismul, “statul minimal”. [10]

Şi totuşi:

(a) Istoricul american Simon Reich, în lucrarea The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspective (Ithaca: Cornell University Press, 1990), arăta că declinul industriei  de automobile britanice s-a datorat politicilor neoliberale, care au ruinat companiile domestice în folosul corporaţiilor multinaţionale, în vreme ce înflorirea postbelică a industriei automobilistice germane s-a datorat revigorării reţelelor bancare, sindicale şi de producători din epoca nazistă, precum şi sabotării sistematice a corporaţiilor multinaţionale (americane) în folosul companiilor germane. În concluzie: industria de automobile britanică a decăzut din cauza pieţei libere, în vreme ce industria automobilistică germană a înflorit din cauza protecţionismului. E astăzi neoliberalismul/ordoliberalismul o doctrină economică potrivită intereselor României sau nimerită intereselor străine în România?

(b) În România, şcolile profesionale, de ucenici, au fost în mare parte desfiinţate de către PDL. [11] În Germania, ele înfloresc şi contribuie la creşterea economică şi la stabilitatea socială. [12] De ce noi trebuie să facem ce spune Germania – capitalism global-corporatist – şi nu ce face Germania: şcoli de meseriaşi? Cum putem avea “antreprenori” când tot ce sunt lăsaţi şi îndemnati românii să facă e să aştepte venirea “investitorilor străini” şi apoi să se angajeze într-o corporaţie? Dacă asta e “dreapta”, şi aşa ne asigură emisarii corporaţiilor în teritoriu, atunci înseamnă că trebuie să fim ca Germania, de stânga!

(c) Tony Barber, specialistul în chestiuni europene al cotidianului Financial Times, nota că, după 1945, băncile germane au fost “prin lege atât de fragmentate şi de dominate de băncile publice, încât nu puteau obţine prea mare profit pe piaţa internă. Ca atare, ele au căutat profituri speculative pe piaţa externă, şi prin 2008 erau deja la ananghie.” [13] De ce legislaţia bancară românească îngăduie băncilor germane ceea ce legislaţia bancară germană nu le îngăduie? De ce, de exemplu, după cum a arătat şi Radu Golban, România nu a restricţionat din start creditele în valută, după modelul Germaniei: “Măsurile de restricţionare a creditării în valută anunţate de BNR au venit cu doi ani întârziere. Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie deja cu mulţi ani în urmă. România de ce nu a urmat exemplul acestora mai din timp protejând creditorii? Politica BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?” [14]

———

Nu există democraţie fără popor. Iar un popor nu există fără adevărurile lui. Iar adevărul se află întrebând şi se păstrează trăindu-l. Ceea ce elitele noastre trase în celofan nu ne spun e că democraţia se construieşte punând întrebările potrivite şi apoi ţinându-ne de răspunsuri. Astfel încât să fie continuitate între gând şi vorbă, între vorbă şi faptă, şi între ieri şi azi.


[2] “It should surprise no one that George Papandreou’s proposal for a national referendum on the latest European bail-out deal should have lasted just 72 hours before being bulldozed into oblivion by the Germans and French. Angela Merkel and Nicolas Sarkozy made not the slightest attempt to observe any diplomatic niceties as they turned their fire on this troublesome outbreak of democracy. The Greek referendum must not be allowed to happen, they insisted – and lo, it will not. It was brutal to watch.” (http://www.telegraph.co.uk/comment/telegraph-view/8867799/A-show-of-brute-force-inthenew-Europe.html).  

[3] “This was the week that European democracy died. The plan to tackle the eurozone crisis will only render ordinary people more powerless,” scrie Janet Daley în cotidianul conservator The Telegraph (http://www.telegraph.co.uk/finance/financialcrisis/8857533/This-was-the-week-that-European-democracy-died.html). 

[4] Mihail Neamţu, “William F. Buckley” (I) (http://inliniedreapta.net/william-f-buckley-i/). Nu pot să nu observ că “Vlad M.”publică articolul lui Neamţu “la un an de la trecerea în nefiinţă a lui William F. Buckley”. Bietul Bill Buckley, catolic conservator, a fost trecut în “nefiinţă” în pravoslavnica Românie, deşi e plin de te- şi pale-ologi pe la dreapta statului şi bunului-simţ minimale. “Vlad M.” e altminteri un stâlp al acestui blog al dreptei “creştine” care, deşi avansează idei xenofobe, uneori antisemite şi deseori islamofobe,  “white suprematist”, e recomandat şi frecventat de Profesorul Vladimir Tismăneanu. E profesorul Vladimir Tismaneanu (University of Maryland) un suporter al extremei drepte, al ideilor “white suprematist”? Unii ar jura că nu, dar uneori scopul scuză mijloacele.  

[5] “Romania’s foreign minister says his country will abstain on voting on Palestinian statehood if the issue arises at a U.N. General Assembly session next week. Teodor Baconschi also says there is no consensus on the subject within the European Union’s 27 member states, but if one emerges, Romania will comply.” (http://www.cbsnews.com/stories/2011/09/16/ap/europe/main20107350.shtml).  

[6] Raluca Popa, “Baconschi, responsabil cu PR-ul partidului lui Merkel (http://www.corectnews.com/politics/baconschi-responsabil-cu-pr-ul-partidului-lui-merkel). 

[7] Vezi: http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm. Vezi şi Teodor Baconsky, “Acţiunea indirectă”, Dilema veche, 22 octombrie 2009; “Titanic Vals”Cotidianul, 26 iunie 2008.   (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008).  

[8] Mark Mazower, Hitler’s Empire: How the Nazis Ruled Europe (New York, Penguin, 2008), 568-575.  

[9] Vezi Radu Golban, “Statele Unite ale Europei, o invenţie a lui Hitler” (părţile I-XXIII) (http://www.corectnews.com/politics/statele-unite-ale-europei-o-inventie-lui-hitler-xxiii).  

[10] Vezi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).  

[12] Mike Baker, “You’ve got to hand it to apprenticeships”, The Guardian (7 aprilie 2008) http://www.guardian.co.uk/education/2008/apr/08/furthereducation.uk1 .

[13] “As an explanation of how German banks spread contagion through Europe, such superficial assertions about supposed national character traits leave much to be desired. The reality is that the post-1945 German banking sector has been so fragmented and dominated by public sector banks that scope for domestic profit is limited. This tempted banks into speculative foreign adventures and by 2008 some were deep in trouble” (Tony Barber, “Boomerang”, Financial Times, 7 octombrie 2011).  

[14] Radu Golban, “Bună dimineaţa BNR” (HotNews.ro, 7 septembrie 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10060022-buna-dimineata-bnr.htm).

http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm

%d bloggers like this: