parabolele-lui-iisus-adevarul-ca-poveste_1_fullsize

Un articol excelent, scris de Horia Pătrașcu, pe care il preiau de pe Observator cultural:

Oricît s-ar strădui autorul să impună percepției obișnuite un Iisus salonard, la finalul efortului său nu putem vedea decît un Pleșu cu veleități mesianice.”

Ultima carte publicată de Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, premiată drept Cartea anului 2012 de către România literară, nominalizată la premiile revistei Observator cultural, se bucură și de un succes „de public“ pe măsură, dovadă stînd faptul este comercializată și în hipermarketuri, onoare mai rar acordată cărților de filozofie ori celor de hermeneutică religioasă. 

(…)

Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist

Din textul Noului Testament, Andrei Pleșu alege să se oprească asupra parabolelor rostite de Iisus, iar dintre parabole se rezumă la cele privitoare la capacitatea omului de a intra în miezul adevărului hristic. Parabola este elitosensibilă, altfel spus este în așa fel construită încît reușește să discearnă între cei aleși și cei nealeși, între cei dinăuntru și cei din afară, între deștepți (înțelepți, cuminți, chibzuiți) și proști (nebuni, nesăbuiți, nerozi). Această constituție a parabolei este pentru autor deopotrivă seducătoare și scandaloasă. S-ar zice că Iisus Hristos folosește, el însuși, un discurs elitar, că El nu deschide demagogic porțile împărăției tuturor și nici vorbă că i-ar privilegia în vreun fel pe defavorizații soartei, așa cum s-a tot crezut, în mod eronat, de la Sfîntul Augustin la Friedrich Nietzsche. O asemenea imagine edulcorată a Mîntuitorului este, ne asigură Andrei Pleșu, complet falsă.

Mult mai apropiată de adevăr este imaginea unui Mîntuitor exclusivist, în al cărui club select, deși în principiu deschis oricui, nu poate pătrunde oricine. În această ordine de idei, parabola este o extrem de rafinată și manierată modalitate de a respinge candidaturi inadecvate sau penibile. Pe un posibil neavenit prea îndrăzneț, parabola are darul de a-l pune la locul său, într-un mod atît de subtil încît cel exclus nici nu-și va da seama în primă instanță că este respins. Vorbirea în parabole are darul de a cerne masele de ascultători și de a-i lăsa să treacă doar pe cei mai fini, mai pregătiți să înțeleagă, lăsîndu-i deo­parte pe cei care, cu o fire prea grosolană, nu se pot strecura prin ochiurile extrem de mici ale filtrului înțelegerii parabolelor. Parabola este o vorbire deopotrivă ezoterică și exoterică: rostită în public, în fața „maselor largi“ de oameni, ea nu ajunge să fie auzită decît de foarte puțini, chiar aceia pe care, de la bun început, îi are în vedere cel care o folosește. Parabola este mărgăritarul aruncat și înaintea porcilor, de care însă porcii nu se pot atinge.

Pentru Andrei Pleșu ideea de elită este o temă fundamentală a gîndirii și a vieții sale. Cu Parabolele lui Iisus, el încearcă să dea acestei idei un fundament metafizic, să-i descopere valențe și semnificații creștine. Parabolele lui Iisus sînt o încercare de a împăca mesajul hristic – văzut în mod tradițional ca universalist, „deschis“, democratic, egalitarist – cu o gîndire de tip elitist, „aristocratic“. Această tensiune dintre „prejudecata“ unui Iisus „accesibil“ și „adevăratul“ Iisus, rezervat numai elitelor, duce la interpretări jucăușe, uneori de-a dreptul năstrușnice, care nu mai puțin fac și farmecul cărții. Bineînțeles că un cititor „inteligent“ (inteligența deține, în sistemul moral al autorului, poziția supremă) va recunoaște în „adevărurile“ decriptate de Pleșu în spatele parabolelor foarte multe dintre ideile autorului, pronunțate în alte scrieri sau interviuri de-ale dumisale.

De astă dată, ideile sale sînt așezate sub autoritatea Fiului Omului, aureolate, sacralizate. Teoria elitei, a omului-ales nu mai este pronunțată de Andrei Pleșu, ci „descoperită“ de el în chiar cuvintele Mîntuitorului. Cu tot efortul depus, substituirea nu i-a reușit autorului: acolo unde ne îndeamnă să-l vedem pe Iisus, noi nu-l putem vedea decît pe Andrei Pleșu însuși, cățărat pe munte, adresîndu-se tuturor, dar, de fapt, vorbind numai elitelor, împărțind fericirile, dar mai ales nefericirile, sancționînd drastic prostia și incultura și cultivînd exclusiv relațiile cu „oamenii de spirit“. Oricît s-ar strădui autorul să impună percepției obișnuite un Iisus salonard, la finalul efortului său nu putem vedea decît un Pleșu cu veleități mesianice. 

Reprezentarea parabolelor ca un fel de „ghicitori“ rostite de un Sfinx pentru a verifica inteligența, înțelepciunea, „pregătirea“ celui care vrea să intre în „împărăția cerurilor“ îngustează foarte mult înțelegerea lor. Dacă au și această dimensiune „opritoare“, restrictivă, interdictivă, parabolele au negreșit, în egală măsură, dacă nu chiar mai ales, o dimensiuneconvocatoare, conținînd un imens potențial metanoic care poate deveni activ fie imediat, fie mai tîrziu, fie niciodată. Parabola nu este o parolă căreia numai connaisseur-ul îi poate răspunde fiindcă este deja de-al casei, celui străin fiindu-i sortit să dea un răspuns „pe lîngă“ și să rămînă astfel „pe dinafară“. Recunoscînd în parabolă doar o ambivalență simplă, de parolă, ale cărei laturi le distribuie după merite: „revelație pentru aleși, camuflaj pentru opaci“, Pleșu ratează o înțelegere mai cuprinzătoare a parabolei.Parabola semănă mai curînd cu un cal troian care, odată pătruns într-o cetate altfel inexpugnabilă, îi deschide porțile dinăuntru.O revelație pentru cei care știu deja este un non-sens.Orice revelație se adresează unui subiect aflat în afară. Capacitatea revelatorie a parabolei este probată doar atunci cînd reu­șește să-l aducă înăuntru pe cel din afară, deschizîndu-l spre cele ce-i erau, lăuntrice fiindu-i, complet exterioare și străine.

Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal

Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul­țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“. Nuca parabolei ascunde un miez hrănitor pentru „inițiați“, neinițiații urmînd să-și rupă dinții în coaja ei dură. Cum se poate trece dintr-o parte într-alta, acceptînd că acest lucru este posibil? Fără să insiste prea mult asupra acestei posibilități, Andrei Pleșu o admite totuși cu jumătate de gură, aruncînd însă din nou totul pe umerii „celui din afară“: „Cine se decide să iasă din condiția exteriorității (dar să o facă liber, din inițiativă proprie, fără cîrje, fără stimulente miraculoase) sfîrșește prin a vedea lumina care emană din vîrful sfeșnicului“ (p. 67). Ne aflăm într-o junglă soteriologică, în care fiecare se salvează sau piere „pe pielea lui“, pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea nimănui și mai ales fără nici o intervenție (miraculoasă) din partea lui Dumnezeu.

 Politica religioasă (numai?!) a lui Andrei Pleșu este nonintervenționistă, radical libertarianăSă ceri ajutorul lui Dumnezeu este o apucătură cel puțin la fel de condamnabilă cu a celor care cer ajutor de la stat. La fel de condamnabil este a te plînge de așezările strîmbe ale lumii acesteia. Pleșu ignoră toate episoadele Evangheliilor, nu puține!, care contrazic imaginea unui Dumnezeu oțios, mulțumit doar să existe. Iisus este mai curînd activ, vine în întîmpinare, se implică „social“, înmulțește vinul și pîinile, vindecă și învie, predică și alină. Mîntuitorul intervine, dă și se dă, pînă la jertfa supremă. Apostolul Pavel nu își scutură singur solzii de pe ochi, ci este lovit pe drumul Damascului de lumina orbitoare a Celui pe care el însuși Îl prigonise. Chiar și insultele adresate de Iisus interlocutorilor săi sînt efectele unei elocințe disperate prin care celălalt este apelat prin toate mijloacele, inclusiv prin cele mai brutale, pentru a da un răspuns. Personajul central al Evangheliilor are prea puțin de a face cu ima­ginea unui profesor dezabuzat care, deși vorbește în fața întregii clase, nu se adresează de fapt decît acelora care sînt în stare să-l înțeleagă.Dimpotrivă, Iisus acționează pentru a se face înțeles chiar de către cei mai puțin înzestrați, de către cei „proști“ – cu expresia lui Pleșu.

Vorbirea în pilde și în parabole nu are darul de a-i lăsa să intre pe cei aleși și de a le bloca accesul celor nealeși, așa cum interpretează autorul răspunsul lui Iisus la întrebarea ucenicilor „de ce le vorbești în parabole?“. Afirmația făcută de Iisus „pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, dar acelora nu li s-a dat“, pentru că „ei văd fără să vadă și aud fără să audă și nici să înțeleagă“, poate fi înțeleasă, într-un mod mult mai simplu și contrar interpretării propuse de Pleșu, ca trimițînd la încercările lui Iisus, reluate cu obstinație, de a produce, indirect, înțelegerea unui fapt care nu este pentru toată lumea la fel de evident.

Prin predicile, pildele și parabolele sale, Iisus nu face deloc impresia unuia căruia i-ar fi indiferentă adeziunea mulțimilor. Perso­najul central al  Evangheliilor încearcă să convingă, duce muncă de lămurire, se luptă pentru recunoașterea sa, călătorește mult, lansează și susține polemici, este, direct spus, mult mai asemănător unui om politic de astăzi, aflat în campanie electorală, decît unui eremit abstrus ale cărui vorbe sapiențiale și enigmatice sînt, fiecare în parte, cîte o probă de inițiere. Parabolele sînt un alt mijloc de a ajunge la public, de a penetra cîmpul vizual al celor care văd fără să vadă, de a intra în spațiul acustic al celor care aud fără să audă. Nu e nimic nefiresc ca Iisus să se adreseze apropiaților altfel decît străinilor. Pe primii nu are de ce să-i convingă, ei sînt deja convinși. Un candidat nu ține discursuri electorale în fața staff-ului său de campanie, dar în fața mulțimilor ține asemenea discursuri. Sigur că discursul public este mult mai „indirect“, mai încărcat de simbolisme, de alegorii, de figuri de stil decît vorbirea curentă dintre cunoscuți. Dar asta nu înseamnă nicidecum că acela care se adresează în acest fel mulțimilor dorește să-i țină afară, să nu le împărtășească nimic, să le insulte inteligența, să-i facă sănu priceapă nimic sau să priceapă cît mai puțin. Un discurs public de acest gen este pur sinucigaș. Dacă Iisus nu este interesat de edificarea și de atragerea celor din jur, ci doar a unui mic număr de indivizi (care oricum nu au nevoie de edificare din moment ce sînt deja înăuntru), atunci comportamentul său devine strict irațional: de ce și-ar mai pierde vremea rostind în piața publică discursuri complet inutile, incomprehensibile?!

De fapt, Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu: Iisus „se bate“ pentru fiecare suflet în parte la fel cum astăzi, în confruntările electorale dificile, candidații se bat pentru fiecare vot. Pentru a-i cîștiga de partea sa pe oameni, Iisus nu se dă în lături de la nimic: intră în casele oamenilor simpli, stă de vorbă cu ei, mănîncă la aceeași masă cu ei, îi mîngîie, le vorbește, îi vindecă, dar mai ales le promite. Acum peste două mii de ani Iisus pare, conform textelor evanghelice, un personaj cu mult mai democratic decît poate să accepte Andrei Pleșu astăzi.

Libertatea de a te supune necondiționat sau critica spiritului critic

Pe cît de libertarian se arată Pleșu cu fiin­ța umană – atunci cînd e vorba de cererile ei (nu cere de la alții, descurcă-te, fiecare cît îl duce mintea etc), pe atît de autoritarist se dove­dește atunci cînd în joc este oferta pe care i-o propune.Omul trebuie să ia ceea ce i se dă, să mulțumească, să nu discute. Mai mult: să-și suspende spiritul critic, să nu facă „abuz de inteligență“, să nu pună prea multe întrebări. Autoritatea ți se adresează exclusiv de sus în jos: tot ce ai de făcut este să primești. Să primești fără cîrtire, cu plăcere și bucurie, ca într-un fantasmatic viol mistic. Omul trebuie să fie copleșit de „supraoferta“ care i se face. Tot ce are de făcut este să-și deschidă „cererea“, capacitatea de a primi, receptivitatea în fața supraofertei. Refuzul acestei supraoferte este un „refuz îndărătnic al edificării“, mai simplu spus ține de „prostie“ ca „rezultat al mineralizării sufletești“ (p. 82).

Critica la adresa spiritului critic este surpinzător de virulentă – mai ales la un gînditor modern, fie el de factură religioasă. Dacă ar fi trăit, Karl Popper ar fi avut multe de aflat de la Andrei Pleșu: anume că „spiritul critic devenit insomnie cîrcotașă este un abuz al inteligenței“, că „spiritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară“, că spiritul critic este o „strategie a refuzului“, o „deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii“, „o formă de infantilism mental“, ba chiar „o rîzgîiere a min­ții, ca formă de proastă creștere intelectuală“. Toate acestea pe o singură pagină (98)!!! Iar dacă pruncii sînt totuși dați drept exemplu în pildele și parabolele lui Iisus este pentru că ei, deși nu sînt extrem de inteligenți, „sînt, prin definiție, primitori“, lipsiți de spirit critic, „deținători ai unei exemplare plasticități“, opuși „lucidității competitive“. 

Din nou, Evangheliile îl contrazic pe An­drei Pleșu: Iisus însuși nu este atît de autoritarist pe cît vrea interpretul parabolelor sale să fie. Ascendența sa divină este un atribut care, departe de a și-l rezerva numai lui însuși (odată se întîmplă chiar să-l pună sub semnul îndoielii: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decît unul Dumnezeu“ – Luca 18:19), îl împarte cu generozitate cu ceilalți, începînd de la ucenici și sfîrșind cu cei mai bătuți de soartă. Nu doar el este fiul lui Dumnezeu, ci toți oamenii, în măsura în care sînt oameni, sînt fiii lui Dum­nezeu: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui [….] flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicînd: Doamne, cînd Te-am văzut flămînd și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau cînd Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau cînd Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzînd, va zice către ei: Ade­vărat zic vouă, întrucît ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut“ (Matei 25: 34-40).

Ca atare, împărăția cerurilor va trebui căutată mai întîi în interior, în noi înșine, transcendența fiind un atribut intrinsec omului: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 17: 20-21).

Omul exterior este exterior întrucît își este exterior lui însuși, iar multe dintre pildele și îndemnurile lui Iisus vizează întoarcerea omului spre el însuși, aflarea lui Dumnezeu în sinele său cel mai adînc. Credința este mîntuitoare. Aceasta nu receptează sau „interiorizează“ ceva exterior, aflat în afară, ci este mîntuitoare întrucît aprofundează ceea ce este deja prezent înlăuntruCuvîntul lui Iisus are o natură seminală – sămînța pe care o cultivă nu este străină de noi, este a noastră, ne aparține în cel mai înalt grad. Problema nu este atît una a inseminării, cît a cultivării, a „plivirii“, a irigării, a creșterii seminței divine din noi.Așadar, credința nu este o ches­tiune de interiorizare, cît de sondare și exteriorizare: direcția firească a creșterii credinței este în afară, înspre exprimare prin cuvinte, fapte și fel de a fi.

Intransigenţa elitistă şi grijile materiale

Argumentația din Parabolele lui Iisus face deseori impresia unui rechizitoriu la adresa mulțimilor: autorul vrea cu tot dinadinsul să se spele pe mîini de soarta lor. Într-o altă epocă, o astfel de scriere ar fi fost numită scrierea unui reacționar. Unii ar fi văzut în ea încercarea de justificare morală a unui reprezentant al clasei superioare și o exaltare a pasivismului maselor în favoarea aceleiași clase superioare (a se vedea valorizarea maximă a răbdării, a smereniei, a umilității, a așteptării). Cei de sus sînt sus pentru că merită să fie sus (sînt deștepți), cei de jos sînt jos pentru că merită să fie jos (sînt proști). Mai mult, cei de jos nu trebuie să se plîngă de greutățile materiale cu care se confruntă, nici să încerce să schimbe condițiile neprielnice de viețuire, ci pur și simplu să accepte ordinea lucrurilor așa cum este dată. Omul trebuie să manifeste o receptivitate absolută nu doar în fața lui Dumnezeu, ci în fața creației Lui: „Păsările se hrănesc cu semințe, soarele pîrjolește, iar lumea «lumește»“. (p. 86)

Mai mult, omul nu trebuie să îndrăznească să spere nici măcar că-și poate face viața mai ușoară, că poate schimba ceva în realitatea imediată: „Problema nu e să simplifici realul, să-l reorganizezi în așa fel încît să-ți menajezi slăbiciunile, să-ți facă viața ușoară. Problema este să colaborezi cu realul în datele lui, să conlucrezi cu ordinea lui complexă, cu bogăția lui nesistematizabilă, care include, între altele, spinii și buruienile. […] Cuvîntul e într-o corelație providențială cu promiscuitatea lumii. El se decide să se manifeste tocmai pentru că lumea e așa cum este…“ (p. 86). Omul nu trebuie să ducă grija zilei de mîine, un imperativ mai ușor de rostit decît de respectat.

Că Andrei Pleșu nu este sentimental și că nu are nici o urmă de compasiune sau de înțelegere pentru omul simplu, supus necazurilor zilei de azi, om care nutrește speranța de mai bine pentru ziua de mîine – este problema lui strict personală. A pretinde însă că această atitudine este creștinească în cel mai deștept, ezoteric, rafinat și autentic grad cu putință – este însă o simplă fantasmagorie a autorului. E inutil să amintim că nu există un singur text din întreaga literatură creștină care să trateze cu un așa dispreț de belfer situația omului în nevoie, defavorizat sau sărac. În această privință, Andrei Pleșu nu convinge absolut deloc că intransigența sa elitistă este mai creștină decît sentimentalismul Sfinților Părinți.

Autorul ignoră complet legătura fatală dintre grijile materiale și disponibilitățile contemplative, teoretice și teologice. Timpul liber este o condiție sine qua non pentru exercitarea activităților intelectuale, superioare, spirituale. Emanciparea de sub imperiul grijii, al preocupărilor pentru ființarea imediată este o etapă obligatorie înaintea îndreptării atenției înspre transcendent, înaintea ridicării privirilor către cer. Oricît de puțin ideologici am fi, nu putem să negăm existența unei relații între abrutizarea fizică și „indigența mentală“. Andrei Pleșu vrea cu orice preț o culpabilizare a prostiei; prostului i se poate imputa prostia lui, ca viciu sau ca păcat personal. Doar că vina pentru prostia individuală nu-i revine în totalitate individului. Desigur Andrei Pleșu se ferește să intre în amănunte stînjenitoare, deși ele sînt strict legate de problema pe care o abordează. Pre­feră să le ignore, mimînd o ingenuitate exasperantă, mulțumindu-se să repete întruna: prostul e prost (și e vinovat că e prost), deș­teptul e deștept (și e meritul lui că e deștept).Afirmațiile lui Pleșu ar putea sta în picioare într-un singur tip de societate: cea perfectă, ideală, în care problema egalității șanselor și a muncii alienante nu s-ar pune absolut deloc. Dar nu din interiorul unei astfel de societăți angelice ne vorbește Pleșu, ci din mijlocul unei societăți cît se poate de reale și tot mai mizerabile, o societate confruntată tot mai acut cu analfabetismul, cu refuzul școlarității din cauza lipsei mijloacelor materiale, cu scăderea dramatică a vîrstei de angajare și, deci, a perioadei de formare, cu o creștere masivă a timpului de lucru, cu o înrăutățire vizibilă a statutului angajatului,  cu șomajul, cu îngreunarea accesului la cultură a omului simplu.

În aceste condiții, a-l certa pe „omul prost“ pentru prostia sa, pentru lipsa lui de spirit, pentru prea grosolana sa alcătuire, pentru aplecarea lui spre grijile mărunte, lumești, promiscue – este o dovadă de impermeabilitate spirituală, ca să nu spun și mai simplu: de suficiență. O asemenea filozofie (pusă chiar sub auspiciile Mîntuitorului) este una cu care rezonează profund sufletele și mințile „aleșilor“, ale elitelor noastre – intelectuale, politice, religioase –, și acesta este un alt motiv al succesului cărții. 

Andrei Pleșu oferă o întemeiere metafizic-religioasă inaderenței „elitei“ față de problemele sociale, completei sale indiferențe față de omul simplu, de jos, față de omul „prost“. După cum știm deja, de la preot pînă la omul politic, de la intelectual pînă la artist, membrii elitei românești se mențin la o distanță aseptică față de „popor“, parașutîndu-i cînd și cînd de la o mare altitudine binecuvîntatele-i daruri: legile, operele, bisericile. Prostimea n-are decît să se înfrupte din ceea ce i se dă, să accepte ceea ce i se dă, să mul­țumească pentru ceea ce i se dă. În rest, descurcă-se fiecare cum poate! Felul în care elitele ceartă poporul, se supără pe popor, condamnă poporul nu este cu mult diferit de modul în care Pleșu condamnă prostimea și prostia în cartea sa. La fel de absente, și dintr-o parte, și dintr-alta, sînt eforturile de edificare a omului simplu, de înălțare a lui, de purtare de grijă, de îndrumare pas cu pas, de solidaritate. „Dreapta“ sălbatică a cucerit întreaga Românie (chiar și cînd își spune social-democrație). Dar ce folos, dacă și-a pierdut sufletul?

Cîteva remarci despre stil

La un stilist remarcabil precum Andrei Pleșu surprind anumite formulări inadecvate, cîteva barbarisme pleonastice și fraze de un comic involuntar. În cadrul formulărilor inadecvate aș include metaforele  de origine automobilistică sau feroviară, cum ar fi „derapajul“ (față de care Andrei Pleșu pare să aibă o adevărată slăbiciune) sau „demarajul“ ori „deraierea“. Astfel, dacă încă nu ne-am lămuri ce rost a avut venirea Mîn­tu­itorului pe lume, Pleșu o spune cît se poate de clar: „Imitatio Christi constă, în ultimă instanță, în imitarea răbdării Lui, a modului Lui de a administra derapajul lumesc“. (p. 95) Trebuie să recunoaștem că imaginea lui Iisus ca chauffeur metafizic este una cu totul nouă. Tot despre „derapaj“ ni se vorbește și la pagina 160, pentru ca la pagina 164 să aflăm cîte ceva despre „demaraj“: „Pentru a fi preluat, trebuie să fii situat, să ai un amplasament de demaraj“ (p. 164). O văduvă dintr-o parabolă hristică are un „comportament derapant“ (p. 176). Pleșu nu-i uită nici pe acei cititori care se identifică mai ușor cu trenul decît cu automobilul: aceștia pot „deraia“ (p. 180). După această scurtă „deviere“, Pleșu se întoarce la „derapajul fricii“ (p. 207) sau la un anumit tip de „derapaj“ hermeneutic (p.286). Exemple de barbarisme pleonastice sînt: „lăcomie achizitivă“ (p. 111), „lăcomie cumulativă“, „eficiență lucrativă“ (p. 154), „mobilizare motrice“ (p. 231) și  „speculativitate abstractă“ (p. 275).

Sursa: Observator cultural

Cititi si:

Gheorghe Fedorovici: Credința Dilemei 

Sorin Dumitrescu: Îngerii domnului Pleșu 

Sofiștii „buni”