Home

Mircea Platon: Europa lor şi şomajul nostru

1 Comment

Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania după o campanie electorală în care nu s-a dezbătut cu seriozitate nimic. Victoria Angelei Merkel a fost rezultatul unei campanii electorale în care cetăţenii germani au fost încurajaţi să se simtă victimele inocente ale unor naţii europene leneşe, lacome şi mincinoase.

Christopher Caldwell, senior editor al săptămânalului neoconservator american “The Weekly Standard” şi editorialist al ziarului “Financial Times”, observa cu ironie că Angela Merkel a trecut prin campania electorală germană fără a i se cere să-şi explice poziţia faţă de conflictul din Siria sau fără a justifica maniera în care a administrat criza Eurozonei. Veteranul jurnalist britanic Neal Ascherson (corespondent în Europa Centrală al lui “Observer” în anii 1963-‘69) nota şi el în “London Review of Books” că tema Eurocrizei aproape că nu a figurat printre subiectele de dezbatere ale campaniei electorale. În loc să discute serios responsabilitatea Germaniei faţă de ţările distruse de politicile financiare şi industriale ale GEUrmaniei, jurnaliştii şi politicienii germani în frunte cu Angela Merkel au preferat să apeleze la naţionalismul auto-victimizant al germanilor.

Iată cum descria Ascherson starea de spirit a germanilor care au votat duminică: “Europa şi criza monedei euro sunt rar menţionate în această campanie electorală. Ascultând cuvântările şi citind manifestele politicienilor nu ai putea să-ţi dai seama că tinerii din alte ţări înfruntă tunurile cu apă ale poliţiei pentru a striga împotriva neoimperialismului german sau ard poze ale lui Merkel înfăţişată ca distrugătoarea Europei […] Toată această agitaţie pare a avea loc la foarte mare depărtare. Cei conştienţi de cât de urâtă a devenit Germania în partea de sud a Europei se simt stingheri şi neînţeleşi. Germania se vede ca o naţiune inocentă, drăguţă, neajutorată în lupta împotriva vecinilor ei lacomi. E o imagine de sine care dispare greu. A fost întărită şi de un ciudat raport al Băncii Centrale Europene care susţinea că – în termeni de venit pe «gospodărie» – germanii sunt printre cei mai săraci din Eurozonă, cu o medie de €51,000 – mai puţin decât slovacii şi mult mai puţin decât familiile din Grecia sau Cipru. Aceste estimări reconfortante moral au fost repede demascate ca minciuni deoarece nu luau în calcul venitul familiei, care îi aşază pe nemţi aproape de capul listei. Calculul s-a făcut împărţind în mod grosolan banii din băncile unei ţări la populaţia acelei ţări”.

Indiferenţa electoratului german faţă de criza Eurozonei e cu atât mai surprinzătoare cu cât, în urmă cu un an, jurnaliştii şi cetăţenii germani erau revoltaţi de modul în care Angela Merkel alesese să “ajute” ţările falimentare din zona Euro. Cetăţenii germani se simţeau exploataţi de vecinii lor mai puţin vrednici şi, ca atare, îi cereau socoteală Angelei Merkel pentru modul în care folosea banul “contribuabilului german” pentru a propti economiile dărăpănate de la periferia Uniunii Europene. Ce anume a transformat ţâfna auto-victimizantă de mai an în victoria electorală a Angelei Merkel duminică?

Pentru a înţelege, trebuie să ne uităm la istoria Statelor Unite ale Americii din anii ‘60-‘70, când guvernul avea dificultăţi în a explica diferitelor asociaţii de oameni de afaceri că aşa-zisa “asistenţă economică” americană acordată ţărilor în curs de dezvoltare nu era decât promovarea intereselor economice americane în ţările Lumii a Treia. “Ajutorul” nu însemna, aşa cum se temeau provincialii afacerişti americani, că se iau banii “contribuabilului american” şi se împart la săraci. “Ajutorul economic” însemna de fapt finanţarea tacită a expansiunii economice americane în lume. Nu însemna transferul banilor de la cei bogaţi dar cinstiţi (americanii) la cei săraci, dar necinstiţi şi leneşi (Lumea a Treia), ci transferul banului din buzunarul guvernului federal în cel al corporaţiilor americane. Richard Barnet, un superb cunoscător al culiselor politicii americane, observa amuzat cât de greu le-a fost guvernanţilor americani să explice electoratului raţiunile egoist-pragmatice ale “generozităţii” SUA… Orice explicaţie făţişă a profitului adus de “ajutorul acordat ţărilor sărace” ar fi scos la iveală ipocrizia americană. Conform lui Barnet (“Roots of War”, Penguin, 1972), electoratul american a fost educat în această privinţă cu ajutorul cluburilor de dezbateri, al camerelor de comerţ şi al altor asociaţii private, ferite de expunere mass-media. Rezultatul acestei “munci de lămurire” de la om la om a fost că, începând cu anii ‘70, până şi cel mai avar şi limitat businessman american ştia că “ajutor economic” era de fapt numele de cod pentru expansiunea economică, protejarea investiţiilor şi penetrarea pieţei ţărilor în curs de dezvoltare.

Nu ştiu exact cum a procedat Angela Merkel pentru a le explica alegătorilor germani că “ajutorul” acordat ţărilor de la periferia Eurozonei nu slăbeşte, ci întăreşte economia germană, care are nevoie de Eurozonă pentru a continua să crească. Cert este că, duminică, clasa de mijloc germană a demonstrat că a înţeles, fără prea multe dezbateri publice, ceea ce restul Europei ştia de mult: că integrarea politică şi financiară a Europei slujeşte mai ales Germaniei. Şi că, de aceea, e imperativ ca Germania Angelei Merkel să continue să “ajute” economic ţările ruinate din Eurozonă deoarece de sărăcirea lor depinde prosperitatea germană actuală. Sau, după cum scria publicaţia economică germană “Handelsblatt”: “Strategia de ajutorare a statelor europene în schimbul reformelor cu siguranță că a plăcut alegătorilor germani”.

Mitul întreţinut de politicienii şi jurnaliştii pro-Merkel e cel al prosperităţii prin austeritate. Germania Angelei Merkel explică din nou Europei cum că “Arbeit macht Frei”, cum munca, şi nu adevărul, te face liber. Conform propagandei pro-GEUrmane, ţările sărace ale Eurozonei trebuie doar să urmeze calea austerităţii germane pentru a ajunge la prosperitatea germană. Cheia succesului ar sta, chipurile, în sacrificarea statului social, a asistenţei sociale, a ajutoarelor pentru mame şi copii.Iată, de exemplu, analistul politic Alexandru Coiţă explodează entuziast într-un articol intitulat “Merkel uber alles”: “După 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea naţiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creştere economică durabilă […] Trebuie menţionat la capitolul atuuri structurale şi procesul de modernizare şi flexibilizare a pieţei muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz iniţiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune şi responsabilitate din partea zonei de centru-stânga”.

Din păcate, Cancelarul are mai mult de un Coiţă în presa din România. Poate că de aceea – nu doar datorită ignoranţei – nu ne explică nimeni la ce anume au dus reformele pieţei muncii în Germania. Conform ultimelor estimări publicate de “The Guardian Weekly”, aproximativ un sfert din forţa de muncă germană lucrează în posturi temporare, “part-time”, plătite cu salarii minime. O cincime din germani îşi câştigă existenţa lucrând în aşa-numite “mini-jobs”, adică locuri de muncă în care câştigi până la 450 de euro pe lună, bani netaxabili. De aici se recrutează electoratul social-democraţilor germani (dacă vă uitaţi la procentul obţinut de SDP la alegerile de duminică, veţi vedea că procentele sunt foarte apropiate).

Clasa de mijloc germană însă o duce foarte bine. Politica de creştere demografică dusă de Angela Merkel nu are nimic de a face cu austeritatea predicată de Germania restului Europei. Conform unei anchete realizate de BBC, “mamele germane muncesc mult mai puţin decât mamele din restul Europei”. În medie, arată ancheta, o mamă cu un copil are trei ani de concediu de maternitate iar o mamă cu doi copii are dreptul la şapte ani de concediu de maternitate şi apoi se întoarce la muncă doar în posturi “part-time”. Copiii între trei şi şase ani merg la grădiniţe numite Waldkindergarten, grădiniţe unde se joacă în pădure între orele 8 a.m şi 2 p.m.. Nu merg la grădiniţe de bloc sau la oribilele grădiniţe nord-americane, unde copiii sunt scoşi la joacă în ţarcuri de beton lângă parcări, la marginea autostrăzii. Nu merg nici la grădiniţele corporate din clădiri de birouri, unde copiii stau de dimineaţă şi până la ora 4-5 după-amiază în lumină artificială, în aer condiţionat şi jucându-se pe mochetă. Copiii germani se joacă în natură, în aer liber, printre copaci. Preţul unei asemenea grădiniţe e modic, de 159 de euro pe lună.

Mamele care nu stau acasă pentru a avea grijă de copii sunt stigmatizate în Germania drept “Rabenmutters”: “mame corb”, cărora nu le pasă de copiii lor. Ideea deci nu e să laşi copiii în grija altora pentru a te dedica trup şi suflet muncii la corporaţie. Copilul merge la grădiniţă pentru a creşte sănătos, a face mişcare şi a socializa în aer liber, nu pentru a fi luat de pe capul părinţilor sclavizaţi de corporaţie şi prinşi în trafic pe autostradă.

În Germania, statul plăteşte mamele pentru a sta acasă şi a avea grijă de copii şi de gospodărie. După cum arată statisticile, germanii muncesc cele mai puţine ore din Europa. Şi au cel mai mult timp liber. Pe care şi-l petrec în linişte, nu în haosul care domină “weekend”-urile societăţilor neoliberale nord-atlantice, când plozii înnebunesc prin curţi şi taţii ies la tuns gazonul cu maşini zgomotoase şi poluante. În Germania “pacea şi liniştea nu sunt doar preţuite, sunt impuse prin lege. Acest lucru înseamnă că, la sfârşit de săptămână, nimeni nu începe să facă munci zgomotoase pe lângă casă, nimeni nu-şi tunde iarba, şi nu se aud răcnete de copiii”. Amenda pentru tulburarea tihnei comunale e de până la 2.500 de euro.

Cu alte cuvinte, Germania e o ţară “comunistă”. Pentru că, după 1989, aşa am fost învăţaţi să gândim: că a fi liber, democratic şi capitalist presupune a arunca peste bord bunul-simţ, decenţa, legăturile de familie, tradiţiile locale sau naţionale, politicile prin care statul proteja forţa de muncă internă, în fine, orice lucru autentic şi decent.

Şi ne mai mirăm că suntem săraci. Suntem săraci pentru că ne-am îngrijit să producem săraci. De 25 de ani, nimeni nu s-a îngrijit să producă o clasă de mijloc în România. Mai bine de jumătate din forţa de muncă (http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-lacks-necessary-workforce) din România lucrează în posturi mai nesigure, mai prost plătite şi mai grele decât cei 25 la sută din Germania. Asigurările noastre sociale sau de sănătate sunt mai proaste decât ale germanilor. Dacă nu avem o clasă de mijloc nu e pentru că nu avem o piaţă a muncii “flexibilă” şi un sistem de asigurără sociale “reformat”. Mai “mic” decât statul nostru, inexistent când e vorba să apere interesele cetăţenilor sau să împartă dreptatea, mai “flexibilă” decât forţa noastră de muncă – muncind pe nimic acasă şi pe mai nimic în străinătate – şi mai vitregă decât politica referitoare la sănătatea şi demografia românilor nu există nimic în Europa.

Dacă suntem săraci, nu e pentru că nu am aplicat programe de austeritate. Săracii i-am creat programatic. Nu avem însă un program de creare a înstăriţilor, a clasei de mijloc. Pentru că acest lucru ar cere politici care să cuprindă: măsuri protecţioniste pentru domeniile strategice ale economiei naţionale, decuplarea României de la Euro, refacerea sistemului de învăţământ şi a sistemului de sănătate, reînfiinţarea şcolilor de meserii, stoparea privatizărilor frauduloase sau dăunătoare interesului naţional, încurajarea industriei mici şi mijlocii, stoparea expansiunii mallurilor germano-franceze şi a betonărilor, defrişărilor şi subminării micilor producători naţionali pe care le aduc după sine aceste malluri.

Cu alte cuvinte, pentru a crea o clasă de mijloc naţională, România trebuie să iasă din sfera de influenţă a capitalismului transnaţional. În actuala diviziune globală a muncii, nouă ne-a fost repartizată sarcina de a ne cultiva sărăcia pentru ca alţii să se poată îmburghezi. Nu suntem săraci pentru că nu avem un plan de austeritate. Suntem săraci pentru că nu avem un plan de îmbogăţire, de consolidare a economiei naţionale şi, mai ales, a societăţii româneşti. Acest plan nu va veni de la Angela Merkel. Pentru că acest plan va fi contrar intereselor GEUrmaniei Angelei Merkel.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/europa-lor-si-somajul-nostru-223126/

Advertisements

Mircea Platon: Economia de “servicii” a lui Herr Syrup

Leave a comment

1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în “servicii”. Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.

Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor ’20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.

Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în “servicii”, că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în “servicii”.

2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania – Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] – s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania.Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.

3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de “Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German”. În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru “rasa superioară”. Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la “manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW”. [3]

În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.

4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW – ca firmă fanion a Germaniei naziste – ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.

Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.

Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.

5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie  să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia “conservator dirijistă”. [7]

Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.

Autorităţile landului Saxonia Inferioară – şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate – se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen).  Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.

Ca urmare, în 1960,  guvernul a blocat cumpărarea BMW – falimentară la acel moment – de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că “din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW” preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor ’70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.

6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca  deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu “maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor.” [9]

În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul  anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.

7. Şi anume că primul program de “privatizare” din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul “naţionalizării” sau al “socializării”. Aşa că au născocit termenul “Reprivatisierung”. Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]

Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick – care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor – toate acţiunile. [11]

Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, “individualismului”, “atlantismului”, “capitalismului” şi “democraţiei”. Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de “impozitul forfetar” al lui Boc?).

În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: “Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou.” [14]

Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: “Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult.” Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.   

8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci “privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii.” [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul “privatizării” a fost că: “Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale.” [16]

Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt “flexienii” – termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.

Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.

9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul “miracolului economic” german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.

Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.

10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.

Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de “fascism”, “colectivism”, “antisemitism” azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile – “individualism”, “atlantism” etc – nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux. 


[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).   În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/

Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).  

[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.

[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.

[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.

[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.  

[7] Reich, Fruits of Fascism,  187-88.  

[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.  

[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.  

[10] Germa Bel, “The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party”, Journal of Economic Perspectives,  20: 3 (Summer 2006), 187–194.  

[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.  

[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.  

[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.  

[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market  (New York: Basic Books, 2009), 90.  

[16] Wedel, Shadow Elite, 125.

Autor: Mircea PlatonArticol preluat de la adresa: 

 http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html

Mircea Platon: Putzi-clone

Leave a comment

1. Cum, nu ştiţi cine e Putzi? Putzi?! Putzi Hanfstaengl: pianistul lui Hitler. Şi al lui Roosevelt. Un germano-american educat la Harvard. Băiat subţire. Şi nu sărac. Ernst “Putzi” (“Piciul/Ţâncul”) Hanfstaengl a fost principalul propagandist internaţional al lui Adolf Hitler. [1] Putzi l-a cunoscut pe Fuehrer prin intermediul unui amic comun, membru, ca şi Putzi, al exclusivistei frăţii harvardiene “Clubul Budincii Pripite” (Hasty Pudding Club). Fascinat de “miraculoasa construcţie a gâtului” care îi permitea lui Hitler “să creeze o rapsodie a isteriei”, Putzi a devenit un fidel şi un apropiat al liderului nazist. Putzi l-a introdus pe Hitler în saloanele lumii bune bavareze. Putzi a susţinut financiar publicarea bibliei naziste Mein Kampf  şi a oficiosului NSDAP,  Völkischer Beobachter. Putzi a adaptat marşul Tineretului Hitlerist (Hitler-Jugend) după un cântec al echipei de fotbal (american) a Harvardului. Hitler, în schimb, a devenit naşul fiului lui Putzi, Egon. Şi, după preluarea puterii, l-a numit pe Putzi şef al Biroului Presei Străine din Berlin, adică omul care aproba acreditările corespondenţilor de presă străini şi care putea cere expulzarea lor în 24 de ore. În această calitate, Putzi avea “nesimţirea”, după cum scrie William L. Shirer, de a cere ziariştilor străini să scrie despre evenimentele din Germania nazistă “fără a le interpreta”: “Doar istoria, răcnea Putzi, poate să judece evenimentele care se petrec sub Hitler. Ceea ce voia să spună, împreuna cu Goebbels şi cu Rosenberg, era că ar fi trebuit să sărim cu toţii în barca propagandei naziste.” [2]

Putzi şi cumătrul său Hitler au trăit în fericită simbioză din 1922 până în 1937. În 1937, lui Putzi i s-a năzărit că nănaşul Adolf şi Goering au pus la cale lichidarea lui. [3] Şi a fugit în Elveţia. De acolo, în Anglia, unde în 1939 a fost internat în lagăr, şi, mai apoi, trimis în S.U.A. via Canada. În Statele Unite ale Americii, Putzi a devenit consilier pe probleme naziste al preşedintelui Roosevelt, alt frate harvardian întru Budincă. În noua sa calitate de antinazist de profesie, Putzi “turna” agenţiilor guvernamentale americane informaţii despre structurile de conducere ale Germaniei naziste şi analiza discursurile radiofonice ale lui Hitler şi Goebbels (vechiul său inamic). FBI a decis totuşi că Putzi nu era om de încredere şi că informaţiile sale nu aveau valoare operativă.  În 1944, Putzi a fost returnat Angliei. În 1945, lui Putzi i s-a îngaduit să se reîntoarcă în patrie (Germania), unde a trăit liniştit dând interviuri despre bunele vremuri de altădată, cântând vizitatorilor la pian repertoriul preferat al lui Hitler şi publicându-şi memoriile. Putzi a decedat în 1975. [4]

2. Geoffrey Dawson, educat la Eton şi Cambridge, Fellow al Colegiului All Souls (Oxford) şi editor al ziarului The Times între anii 1912-19 şi 1923-41, era şi el un om subţire. Ca atare, de aceeaşi părere cu Putzi în privinţa locului şi rolului Germaniei în Europa. Dawson a fost, în anii ascensiunii hitleriste, unul din principalii avocaţi ai politicii “împaciuitoare” (de “appeasement”) faţă de Germania nazistă. Ideea era că Germania era fie prea slabă (“victimă” a Tratatului de la Versailles), fie prea puternică pentru a fi atacată. Istoricul oxonian Alfred Leslie Rowse [5] a relatat cu uimire şi frustrare despre tehnica amneziei interesate la oamenii subţiri:  

“Despre toate acestea am avut cu Dawson una din cele mai tăioase, dacă nu chiar aprinse, discuţii. Ne plimbam de-a lungul pistei care duce la Iffley – data poate fi aflată pentru că tocmai vizita un prinţ japonez Oxfordul. I-am spus lui Dawson: ‘Uite, nu ai putea să abandonezi campania de presă împotriva italienilor? Nu ei reprezintă pericolul. Ci germanii, care sunt atât de puternici încât ne ameninţă pe toţi laolaltă.’ Dawson mi-a dat un răspuns care m-a lăsat mut de uimire: ‘Dacă  ar fi să accept validitatea argumentului tău – şi, ţine cont, nu spun că sunt de acord cu el -, dacă germanii sunt atât de puternici precum spui, atunci nu ar trebui să ne aliem cu ei?’ Am fost atât de uimit încât nu mi-a venit să cred. Nu mai era, în răspunsul lui, nici urmă de vechiul principiu al Marii Alianţe care a stat, cu atât de mare succes, la baza politicii britanice vreme de secole; nimic din ideea conform căreia noi trebuia să devenim pilonul oricărei alianţe împotriva agresorului care era atât de puternic încât să ne ameninţe existenţa tuturor celorlalţi – Filip II al Spaniei, Franţa lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon, Germania Kaiserului şi acum a lui Hitler; nici o idee despre faptul că singura noastră şansă de supravieţuire era să menţinem balanţa puterilor în favoarea noastră. Crasă ignoranţă! – dar apoi Dawson nu studiase niciodată istoria Europei, şi nici pe a Angliei […] Dar, când mi-a venit bine, nu am ezitat să-i zic ‘Ţi-am spus eu’. Într-o zi, în 1939, când rezultatul activităţilor lor se răsfrângea de acum şi asupra noastră şi eram singuri în faţa unei Germanii a cărei putere fusese reînviată în toată forţa ei brută, Dawson a venit la colegiul All Souls şi s-a oprit pe trotuar ca să discute. M-am folosit de ocazie ca să-i reamintesc ce a spus despre Germania şi despre cum ar trebui poate să mergem pe mâna ei. Am fost din nou uimit de răspunsul său: ‘E imposibil să fi spus aşa ceva vreodată,’ mi-a răspuns.” [6]  

3. Dacă “poporul” poate păcătui prin brutalitate, oamenii subţiri păcătuiesc prin cinism. Şi, întotdeauna, cinismul oamenilor subţiri e responsabil pentru organizarea şi catalizarea brutalităţii “poporului”. Lipsa de coloană vertebrală şi textuală a oamenilor subţiri l-a făcut pe Rowse să exclame că “moderaţii/intermediarii ne-au dus la ruină” (Appeasement 15). Dilematicii, am putea spune noi astăzi, oamenii care refuză clarificarea lucrurilor şi al căror relativism – interesat sau impotent – face posibilă tirania pentru că face imposibilă rezistenţa în faţa răului, coagularea în jurul binelui şi structurarea normalităţii. Sofismul şi minciuna programatică, lipsa de onoare a intelighenţiei în bloc fac din corpul social un zaţ neaşezat, o plastilină uşor de modelat în mâinile tiranului. Acest tip de relativism a jucat un rol important în ascensiunea nazismului, şi Rowse îl nota cu amăraciune chiar la unul dintre intimii săi, vlăstar al unei vechii familii nobiliare germane, Adam von Trott, ajuns demnitar nazist: “Pentru el negrul nu era niciodată negru, şi nici albul alb; negrul era întotdeauna pe cale de a deveni alb, iar albul pe cale de înnegrire. Nimic nu era clar definit, nimic nu era în esenţă diferit de altceva; hotarele realităţii erau neclare şi nimic nu era sigur în univers […] Nu puteam avea nici o simpatie faţă de modul în care Adam ridica acest lucru la rangul de principiu al vieţii sale intelectuale. Detestam hegelianismul – şi înca îl detest. Pentru mine, negrul e negru şi albul e alb, ce e adevărat e adevărat, şi ce nu e adevărat nu e.” [7]

4. În esenţă, acest tip de nihilism – pe care Rowse îl considera de esenţă hegeliană – face imposibilă continuitatea dintre gând şi cuvânt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi. Adică, face imposibilă aderenţa la istoria personală sau naţională. Şi lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională e responsabilă pentru multe din crimele şi masacrele secolului al douăzecelea. Lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională – adică lipsa de onoare şi de conştiinţă naţională – e ceea ce îi  uneşte pe oamenii subţiri cu tiranii pe care îi susţin. Iată-l, de exemplu, pe Hitler dând din umeri în faţa încercarilor ambasadorului britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, de a-l face să-şi respecte cuvântul dat şi de a nu invada Polonia:

“Am apelat chiar şi la sentiment citând un pasaj dintr-o carte pe care ştiam că a citit-o, despre epoca în care Germania lupta umăr la umăr cu Anglia împotriva lui Napoleon şi despre marele preţ pe care îl puneau germanii de atunci pe onoare şi cuvântul dat. Blucher, când se grăbea să vină cu întariri în ajutorul lui Wellington la Waterloo, şi-a mobilizat trupele obosite cu următoarele cuvinte: ‘Înainte, băieţi, înainte; mi-am dat cuvântul fratelui Wellington şi nu puteţi să vreţi să mi-l calc.’ […] I-am reamintit lui Hitler această istorie. Poate să fi fost momentan impresionat, dar nimic altceva.” [8]   

Gangsterul Hitler nu se simţea obligat la nimic de propriile promisiuni, nu se simţea solidar cu propria biografie, cu propriile angajamente. Şeful de stat naţional-socialist Hitler nu se simţea obligat să rămână fidel unei tradiţii – naţionale germane, conform lui Henderson – a cuvântului dat. Nu se simţea, adică, deloc solidar cu istoria naţională. Probabil că se gândea că “e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă. În viaţa internaţională, această concepţie poartă numele de realism.” [9] Iar sensul “realismului” lui Hitler, conform lui Putzi, urma să ni se reveleze abia mult mai în jos pe albia istoriei. Pe moment însa, cei înselati de aparenţe puteau să creadă că acţiunile lui Hitler şi ale acoliţilor săi din Germania şi ale suporterilor lui din Europa sunt doar o formă de brutalitate crasă, o demolare în drept şi în fapt a civilizaţiei creştin-europene pe care Hitler pretindea că o apără împotriva “hoardelor asiatice ale comunismului”.

Apărată de cel de al Treilea Reich, civilizaţia europeană s-a prăbuşit în fărădelege şi crimă la scară industrială. Şi acest lucru a fost cu putinţă nu doar din cauza unei ideologii, sau din cauza unor interese economice, ci şi din cauza lipsei de onoare generalizate, a confiscării spaţiului public de către armate de “Putzi” – comunişti, fascişti, conservatori, liberali – care se certau şi se împacau după criterii nebuloase, care trădau astăzi ce au susţinut ieri şi invers (vezi cazul partidelor comuniste occidentale după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov), care făceau pace cu criminalii şi război împotriva oamenilor cinstiţi în spiritul unei filosofii a intervalului şi al unei etici de gang.

5.  Date fiind aceste lucruri, nu pot să nu fiu alarmat de vidul moral creat astăzi de acţiunea Germaniei în Europa şi, implicit, în România. Poate că Germania nu mai funcţionează astăzi însufletita de mitul “rasei ariene, superioare”, deşi tonul presei germane şi al unor politicieni faţă de ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) nu a fost tocmai liniştitor, opunând stereotipul “hărniciei germane” stereotipului “corupţiei şi lenii mediteraneene/balcanice”. [10] Dar, dincolo de aceste lucruri, modul în care, de dragul “construcţiei  europene”, s-a reînceput manipularea istoriei, conştiinţelor şi celor mai elementare noţiuni de logică şi bun-simţ e neliniştitor spre revoltător.

Comparaţi, de exemplu, două articole, unul din 2005 şi unul din 2011. În primul, citim:  

“Cel mai mult dintre toate tâmpeniile pe care le aud zilnic mă enervează sintagma ‘integrarea europeană’. Păi până acum unde-am fost, în Asia, în Africa, pe lună? Nu tot în Europa am fost? […] Ţăranii noştri care se duc duminică de duminică la biserică sunt mai europeni decât locuitorii din Seine-Saint-Denis. România e europeană prin geografie, prin rasă, prin credinţă. Acestea trei sunt cele mai importante. Dar pentru Uniunea Sovietică Europeană ele nu au nici o valoare, aşa cum nu aveau pentru URSS. Vedeţi bine că UE nu se încurca în geografie, purtând tratative cu Turcia […] Sunt convins că UE, dacă va mai exista în 2050, va accepta şi Marocul, Tunisia şi Algeria, Libanul şi – dacă o va dori – Israelul! Cât despre ‘continentul alb’, azi e interzis de o poliţie a gândirii mai puternică decăt KGB-ul chiar şi să gândeşti că Europa ar fi populată de albi […] În ce valori crede atunci Uniunea Europeană în care dorim să ne integram, pe care o luăm drept singura şi autentica Europă? De rasă (cuvânt interzis azi), geografie (noţiune vagă şi interpretabilă) şi credinţă (reflex babesc) vedem că nu se sinchiseşte.”  

Concluzia autorului era, atunci, că U.E. e admirabilă doar ca alianţă politico-economică între state naţionale suverane:

“Comunitatea europeană ca alianţă economică şi politică între state suverane care vor să evite războiul şi să contribuie la prosperitatea comună este o construcţie admirabilă. Cincizeci de ani mai tarziu, dotată cu birocraţie, nomenclatură şi o ideologie stângistă depăşită de istorie, Uniunea Europeană începe să semene tot mai mult cu URSS. Un dinozaur ineficient, ca Imperiul K&K, URSS, ONU sau alte structuri supranaţionale. Statul-naţiune nu şi-a spus, cred, ultimul cuvânt.” [11]  

Asta era în 2005. În articolul din 2011, ni se spune că românii sunt un “amestec rasial”, ca şi francezii, de exemplu, şi că “statul naţional obliterează” această diversitate (“rasială”?):

“Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate. De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale […] Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial. Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străina de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.” [12]

6. Ambele articole sunt semnate de Adrian Papahagi, dar numai al doilea e publicat cu sprijinul Fundaţiei Hans Seidel şi al Automobile Bavaria. Din primul articol, din 2005, am înteles că ceea ce ar separa Uniunea Europeană de Uniunea Sovietică Europeană ar fi tocmai statul naţional suveran. La urma urmelor, liderii sovietici tocmai în acest sens au lucrat: pentru eradicarea identităţilor naţionale (română, ucraineană, armeană etc.) şi sintetizarea unei identităţi noi, “sovietice”. [13] A înlocui identităţile naţionale cu o identitate europeană de sinteză ar fi un pas care nu ne-ar îndeparta, ci ne-ar apropia de Uniunea Sovietică Europeană. Dar dacă statul naţional suveran nu mai face parte dintre materialele de construcţie europeană agreate de sponsorul german, atunci ce ne rămâne? Dl Papahagi spunea în 2005 că o Europă autentică ar fi definită de “rasă”, “geografie” şi “credinţă”. Să înteleg deci că dl Paphagi e gata să se lepede de statul naţional pentru că a găsit în industraşii bavarezi suflete şi pungi dedicate idealului unui “continent alb”?     

Întreb aceste lucruri pentru că, la un moment-dat, în cursul unei polemici cu dl Baconsky, am declarat ca „singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”. Afirmaţia mea i-a prilejuit lui Mihail Neamţu replica aiuritoare, publicată în revista Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici: „Cît de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să învete la Universitate?” [14] Dnii Papahagi şi Neamţu trag astăzi la vâslele aceluiaşi proiect politic. De aceea, întreb: dacă orice căpiţă de fân a unei Românii independente trebuie suspectată de antisemitism şi căutată de legionari, atunci să înteleg că “integrarea” României în “concertul european” wagnerian al unui “continent alb” (d.p.d.v. “rasial”) e soluţia FCD-istă la putativele nostalgii după “numerus clausus”?

Întreb şi pentru că, iată, un susţinător al proiectului european şi un mare admirator al Germaniei, Lordul David Baker, fost ministru al educaţiei pe vremea lui Margaret Thatcher, un idol al creştin-democraţilor şi neoliberalilor din România, a declarat că în şcolile din Marea Britanie ar trebui să nu li se mai predea copiilor despre crimele nazismului pentru ca elevii să vadă Germania într-o lumină mai bună. [15] Oare ce nu ni se va mai preda în România pentru ca românii să vadă Germania într-o lumină mai bună? Deocamdată văd că ni se predă “elita”, cu istorie naţională şi stat naţional suveran cu tot, capitalului german. [16]

7. Deja, ca şi în epoca interbelică, ni se spune că verticalitatea şi claritatea morală nu sunt pentru noi, că realismul ne impune să abdicăm. Iată, de exemplu, Noua Republică a lui Mihail Neamţu ne îndeamna să facem tot posibilul pentru a nu ne asocia Angliei în rezistenţa la politicile GEUrmaniei. Conform Noii Republici, scopul nostru în viaţă ar trebui să fie acela de a “câştiga puncte în ochii Berlinului”. [17] De aceeaşi părere este şi europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu, care notează că Germania e mult mai puternică acum decât în epoca interbelică şi că deci a încerca să-i rezişti ar fi “sinucigaş”. Coform lui Paşcu – la unison cu Baconsky & Co. – supravieţuirea României ar depinde de integrarea în zona euro. Având în vedere tacticile de anchetă gestapovistă prin care, în 2007, Germania a extorcat de la Polonia adoptarea fără referendum a tratatului constituţional, [18] nu mi-e clar dacă afirmaţia dlui Paşcu e o observaţie sau o ameninţare. [19]

Dar până şi preşedintele Traian Băsescu arde de nerăbdare să “cedeze masiv suveranitate” naţională de dragul creării Statelor Unite ale Europei. [20] Poate că şi preşedintele apare, ca şi suplimentul FDC al 22, cu sprijinul “Automobile Bavaria”.[21] Suntem conduşi de oameni care sunt miniştri pe banii noştri şi publică pe banii nemţilor. Avem politicieni “creştin-democraţi” care fac pe faţă elogiul amoralităţii şi duc pe la spate o existenţă imorală. Nu e vorba de o judecată puritană aici, ci de faptul că aceştia sunt oameni şantajabili. Şi oamenii şantajabili nu apără interesul naţional, ci doar micile lor secrete murdare.

8. “Integrarea europeană” a devenit un fel de alba-neagra sordidă în care fie te înseli de bună-voie, fie eşti înselat cu forţa, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia referendumurilor pentru defuncta “constituţie a Europei”. Atunci a ieşit la iveală profundul dispreţ al eurocraţilor pentru procesul democratic, cu naţiuni silite să voteze până au acceptat tratatul constituţional, cu presiuni, ameninţări şi târguri încheiate pe la spate, şi cu o Angela Merkel care declara că rezultatul negativ al referendumurilor nu influenţează în nici un fel “nevoia” Europei de constituţie. [22] “Eu spun da, avem nevoie de Tratatul Constituţional”, declara atunci Angela Merkel şi ceea ce nu s-a putut face pe cale de proces democratic se face pe cale de criză economică.

Atunci, cu ocazia referendumurilor, eurocraţii susţinători ai “constituţiei” au negat că intenţia lor e aceea de a construi un “superstat” sau un imperiu. Astăzi, curelele de transmisie marca Automobile Bavaria sunt turate verbal la maximum pentru îndeplinirea şi depăşirea planului “părinţilor fondatori”. Omul de marmură, stahanovistul bavarez, construieşte astăzi, din cărămizile lor şi vieţile noastre, Statele Unite ale Europei. Cărămizile lor sunt scumpe, vieţile noastre, ieftine, deficitare ca şi bugetul. Când nu ne-au mai putut momi cu “darul libertăţii” de a consuma până la uitarea de sine, oamenii publicaţi prin bunăvoinţa Automobile Bavaria ne îmbie cu “darul austerităţii”, cu o viaţă frugală, dedicată unui scop nobil, care scuză orice mijloace, orice josnicie (cum ar fi chemarea la “eutanasierea” Mioriţei) şi orice imbecilitate patentă (cum ar fi renunţarea la suveranitatea naţională din “interes naţional”). Nu cred că trebuie să ne dezbărăm de “naţionalism” devenind sclavii naţionalismului german pozând în “spirit european”. Şi nici nu cred că oricine se opune fascismului economic german e un spirit retrograd. Feciorii de odaie ai celui de-al Patrulea Reich sunt cei care ne bagă în marşarier, într-un marş retrograd către refeudalizarea noastră tehnologică, către statutul de şerbi ai noii epoci de barbarie tehnologizată. Lipsa lor de scrupule în ceea ce priveşte manipularea istoriei naţionale, a istorie recente şi a istoriei lor intelectuale nu anunţă nimic bun pentru cei care – din naivitate sau viclenie de om prost care se crede “pragmatic” – acceptă să se dea pe mâna oamenilor subţiri cu obrazul gros.

Cititi articolul integral pe mirceaplaton.com.

Mircea Platon: Simple întrebări despre nedreptatea timpului nostru

Leave a comment

1. “Wall St jumps on Greece u-turn”. [1] Deci “piaţa” reacţionează pozitiv la vestea că nu se mai face referendum în Grecia în privinţa “planului de austeritate” impus de D(E.U.)tschland/GEUrmania. Aşadar “piaţa” nu are nimic de a face cu democraţia reprezentativă. Poporul e bun doar de consumator, nu şi ca alegător. Avem “dreptul” economic de a înghiţi toate gunoaiele, dar nu avem libertatea politică de a ne descotorosi de ele. “Piaţa” e liberă, politica nu. [2] Putem alege ce consumăm, dar nu putem decide cum trăim. Alţii, experţii, EUrocraţii, elita de dumping, hotărăsc pentru noi. [3] William F. Buckley, unul  din modelele “elitei creştin-democrate” de la noi, spunea cândva că ar prefera să trăiască “într-o societate condusă de primii două mii de cetăţeni înşiraţi în cartea de telefon din Garden City decât într-o societate condusă de două mii de profesori de la Harvard University.” [4] Ce părere are elita noastră creştin-democrată de deficitul de democraţie al UE? Există democraţie fără popor? Cum se numeşte ea? E cumva “democraţia originală” a lui Ion Iliescu cca 1990?

2. Ministrul Afacerilor Externe, dl Teodor Baconsky, a.k.a. Baconschi, a declarat că România nu are o poziţie proprie referitoare la problema palestiniană, şi că ţara noastră aşteaptă să vadă şi să adopte consensul UEuropean referitor la această spinoasă chestiune. [5] Dacă România nu are o poziţie proprie, urmând să adopte poziţiile UE, la ce bun să mai avem un Minister al Afacerilor Externe? Cu banii cheltuiţi inutil pe “Afaceri” externe s-ar putea reduce impactul asterităţii bugetare asupra sănătăţii, educaţiei şi nivelului de trai al românilor. Dacă tot ne face GEUrmania politica externă, şi dacă ministrul Baconsky/Baconschi oricum e în puşculiţa coaliţiei de guvernământ din GEUrmania, [6] noi de ce mai cheltuim bani pentru a susţine decizii care nu ne aparţin?

3. Nu pot să las în urmă problema deficitului de democraţie înainte de a reaminti că dl Baconsky declara nu demult că visează la o “elită amorală” şi susţinea că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene. Conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţuni europene, şi există un “miracol al unităţii europene” care e rezultatul “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Integrarea europeană se cuvine, conform dlui Baconsky acceptată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active […] Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă.” [7] E deci Fundaţia Creştin-Democrată, sau orice altă organizaţie adiacentă/subalternă – un vehicul politic al elitei amorale/minorităţii active care ne trage pe sfoara “progresului” pe o bază injustă? Există cai troiEUni în România? Mai apără organele abilitate în acest scop suveranitatea naţională a României, sau sunt ocupate cu “Afacerile” externe?

4. Mai e dreapta creştin-democrată dornică să integreze România eurozonei? Şi, dacă da, ce opinie are în privinţa asemănărilor dintre planurile economice ale “Noii Ordini Europene” naziste şi cele de astăzi? E integrarea în eurozonă un obiectiv de politică externă a României, sau un consens GEUrman care trebuie asumat în teritoriu? În spaţiul anglo-saxon, istorici precum Tony Judt sau Mark Mazower au notat deja continuitatea de idei şi de personal dintre “Noua Ordine Europeană” nazistă şi politicile Uniunii Europene dominate de Germania, cu o Franţă colaboraţionistă în ataş. [8] La noi, doar doctorul în istorie economică Radu Golban discută, documentat, această chestiune, [9] fără ecouri însă din direcţia “dreptei creştin-democrate”. De ce?

5. Dacă tot a ajuns Germania creditorul întregului continent european, poate că ar trebui să luăm exemplu nu de la ce (ne) spune/dictează Germania, ci de la ce face Germania. Fundaţiile germane Konrad Adenauer şi Hans Seidel, reprezentând partidele coaliţiei guvernamentale de dreapta din Germania, sprijină prin “sucursalele” lor din România “piaţa liberă,” diviziunea globală a muncii, anti-protecţionismul, “statul minimal”. [10]

Şi totuşi:

(a) Istoricul american Simon Reich, în lucrarea The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspective (Ithaca: Cornell University Press, 1990), arăta că declinul industriei  de automobile britanice s-a datorat politicilor neoliberale, care au ruinat companiile domestice în folosul corporaţiilor multinaţionale, în vreme ce înflorirea postbelică a industriei automobilistice germane s-a datorat revigorării reţelelor bancare, sindicale şi de producători din epoca nazistă, precum şi sabotării sistematice a corporaţiilor multinaţionale (americane) în folosul companiilor germane. În concluzie: industria de automobile britanică a decăzut din cauza pieţei libere, în vreme ce industria automobilistică germană a înflorit din cauza protecţionismului. E astăzi neoliberalismul/ordoliberalismul o doctrină economică potrivită intereselor României sau nimerită intereselor străine în România?

(b) În România, şcolile profesionale, de ucenici, au fost în mare parte desfiinţate de către PDL. [11] În Germania, ele înfloresc şi contribuie la creşterea economică şi la stabilitatea socială. [12] De ce noi trebuie să facem ce spune Germania – capitalism global-corporatist – şi nu ce face Germania: şcoli de meseriaşi? Cum putem avea “antreprenori” când tot ce sunt lăsaţi şi îndemnati românii să facă e să aştepte venirea “investitorilor străini” şi apoi să se angajeze într-o corporaţie? Dacă asta e “dreapta”, şi aşa ne asigură emisarii corporaţiilor în teritoriu, atunci înseamnă că trebuie să fim ca Germania, de stânga!

(c) Tony Barber, specialistul în chestiuni europene al cotidianului Financial Times, nota că, după 1945, băncile germane au fost “prin lege atât de fragmentate şi de dominate de băncile publice, încât nu puteau obţine prea mare profit pe piaţa internă. Ca atare, ele au căutat profituri speculative pe piaţa externă, şi prin 2008 erau deja la ananghie.” [13] De ce legislaţia bancară românească îngăduie băncilor germane ceea ce legislaţia bancară germană nu le îngăduie? De ce, de exemplu, după cum a arătat şi Radu Golban, România nu a restricţionat din start creditele în valută, după modelul Germaniei: “Măsurile de restricţionare a creditării în valută anunţate de BNR au venit cu doi ani întârziere. Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie deja cu mulţi ani în urmă. România de ce nu a urmat exemplul acestora mai din timp protejând creditorii? Politica BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?” [14]

———

Nu există democraţie fără popor. Iar un popor nu există fără adevărurile lui. Iar adevărul se află întrebând şi se păstrează trăindu-l. Ceea ce elitele noastre trase în celofan nu ne spun e că democraţia se construieşte punând întrebările potrivite şi apoi ţinându-ne de răspunsuri. Astfel încât să fie continuitate între gând şi vorbă, între vorbă şi faptă, şi între ieri şi azi.


[2] “It should surprise no one that George Papandreou’s proposal for a national referendum on the latest European bail-out deal should have lasted just 72 hours before being bulldozed into oblivion by the Germans and French. Angela Merkel and Nicolas Sarkozy made not the slightest attempt to observe any diplomatic niceties as they turned their fire on this troublesome outbreak of democracy. The Greek referendum must not be allowed to happen, they insisted – and lo, it will not. It was brutal to watch.” (http://www.telegraph.co.uk/comment/telegraph-view/8867799/A-show-of-brute-force-inthenew-Europe.html).  

[3] “This was the week that European democracy died. The plan to tackle the eurozone crisis will only render ordinary people more powerless,” scrie Janet Daley în cotidianul conservator The Telegraph (http://www.telegraph.co.uk/finance/financialcrisis/8857533/This-was-the-week-that-European-democracy-died.html). 

[4] Mihail Neamţu, “William F. Buckley” (I) (http://inliniedreapta.net/william-f-buckley-i/). Nu pot să nu observ că “Vlad M.”publică articolul lui Neamţu “la un an de la trecerea în nefiinţă a lui William F. Buckley”. Bietul Bill Buckley, catolic conservator, a fost trecut în “nefiinţă” în pravoslavnica Românie, deşi e plin de te- şi pale-ologi pe la dreapta statului şi bunului-simţ minimale. “Vlad M.” e altminteri un stâlp al acestui blog al dreptei “creştine” care, deşi avansează idei xenofobe, uneori antisemite şi deseori islamofobe,  “white suprematist”, e recomandat şi frecventat de Profesorul Vladimir Tismăneanu. E profesorul Vladimir Tismaneanu (University of Maryland) un suporter al extremei drepte, al ideilor “white suprematist”? Unii ar jura că nu, dar uneori scopul scuză mijloacele.  

[5] “Romania’s foreign minister says his country will abstain on voting on Palestinian statehood if the issue arises at a U.N. General Assembly session next week. Teodor Baconschi also says there is no consensus on the subject within the European Union’s 27 member states, but if one emerges, Romania will comply.” (http://www.cbsnews.com/stories/2011/09/16/ap/europe/main20107350.shtml).  

[6] Raluca Popa, “Baconschi, responsabil cu PR-ul partidului lui Merkel (http://www.corectnews.com/politics/baconschi-responsabil-cu-pr-ul-partidului-lui-merkel). 

[7] Vezi: http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm. Vezi şi Teodor Baconsky, “Acţiunea indirectă”, Dilema veche, 22 octombrie 2009; “Titanic Vals”Cotidianul, 26 iunie 2008.   (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008).  

[8] Mark Mazower, Hitler’s Empire: How the Nazis Ruled Europe (New York, Penguin, 2008), 568-575.  

[9] Vezi Radu Golban, “Statele Unite ale Europei, o invenţie a lui Hitler” (părţile I-XXIII) (http://www.corectnews.com/politics/statele-unite-ale-europei-o-inventie-lui-hitler-xxiii).  

[10] Vezi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).  

[12] Mike Baker, “You’ve got to hand it to apprenticeships”, The Guardian (7 aprilie 2008) http://www.guardian.co.uk/education/2008/apr/08/furthereducation.uk1 .

[13] “As an explanation of how German banks spread contagion through Europe, such superficial assertions about supposed national character traits leave much to be desired. The reality is that the post-1945 German banking sector has been so fragmented and dominated by public sector banks that scope for domestic profit is limited. This tempted banks into speculative foreign adventures and by 2008 some were deep in trouble” (Tony Barber, “Boomerang”, Financial Times, 7 octombrie 2011).  

[14] Radu Golban, “Bună dimineaţa BNR” (HotNews.ro, 7 septembrie 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10060022-buna-dimineata-bnr.htm).

http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm

%d bloggers like this: