fmi-aici

Dumitru Constantin: Datoria externă odioasă şi ilegitimă a “cobailor” FMI şi BM

Revolte populare, preşedinţi alungaţi, hiperinflaţie, criză politică majoră – ingredientele programului impus de Fond

Într-un moment în care preşedintele Traian Băsescu atacă vehement felul în care Guvernul Ponta a negociat cu delegaţia Fondului, tocmai el, în regimul căruia datoria faţă de FMI şi Banca Mondială a urcat pe cele mai înalte culmi posibile, cu efect aproape de zero în economia ţării, iar Portugalia aşteaptă o nouă tranşă a împrumutului înrobitor de la acestea, natura relaţiilor cu organismele financiare internaţionale revine cu putere în actualitate. Fapt firesc, dat fiind că una dintre cele mai grave realităţi ale lumii contemporane o reprezintă uriaşa datorie externă pe care au acumulat-o ţările din lumea a treia, din aşa-numitul Sud, fenomen care, în ultimii ani, după declanşarea crizei economico-financiare, a cuprins şi state din Nord: Grecia, Portugalia, Spania, Ungaria, ca să nu mai vorbim despre România. De altfel, creşterea spectaculoasă a datoriei lumii a treia şi implicaţiile extraordinare ale acesteia au dus, între altele, la posibilitatea ca unele state să dea faliment. A fost cazul Mexicului, la un moment dat, dar, de asemenea, nu au fost departe nici Brazilia şi ţări nord-africane. Au fost, şi sunt, situaţii grave, dramatice, care au stârnit o firească preocupare la nivelul factorilor politici şi al cercurilor financiare sau economice. În acest sens s-a ajuns la crearea unui Comitet pentru Anularea Datoriei Lumii a Treia (CADTM, în varianta franceză), care a luat în discuţie cazul fiecărui stat prins în această infernală şi dramatică maşinărie. Totodată, numeroşi specialişti şi analişti străini au analizat datoria externă a unor ţări, prilej cu care au făcut constatări pline de interes şi învăţăminte, îndeosebi când vine vorba despre felul cum s-a ajuns la aceste datorii şi caracterul lor. În cazul Ecuadorului despre care vom vorbi mai jos, cercetătoarea Cecile Lamarque a vorbit despre „datoria odioasă” şi despre cea ”ilegitimă” a acestei ţări, ea argumentându-şi pe larg constatarea care nu se poate limita doar la această ţară.

Repere politice

Ecuadorul (283.520 kmp. şi 15.007343 loc.) este una dintre ţările sud-americane ce au avut de-a face din plin cu FMI şi Banca Mondială, drept care se poate face un consistent studiu de caz pe seama experienţei sale. De la sfârşitul dictaturii militare, în 1979, ţara a cunoscut o instabilitate politică majoră, care a atins paroxismul la finele anilor ’90 şi la începutul anilor 2000; preşedintele Abdala Bucaram a fost destituit în 1997 pentru „incapacitate mentală”, fiind înlocuit de Fabian Alarcon. Alegerile din 1998 au fost câştigate de Jamil Mahuad, fragilizat repede de prăbuşirea sistemului bancar al ţării şi de hiperinflaţie, care l-au determinat să abandoneze moneda naţională şi să „dolarizeze” economia. În ianuarie 2000, el fost nevoit să demisioneze din cauza unor mari mişcări populare. I-a succedat, până în 2003, vicepreşedintele (ca şi alte state din regiune, şi Ecuadorul are această funcţie) Gustavo Noboa, postul fiind apoi preluat de Lucio Gutierrez. În înţelegere cu FMI, el a dus o politică de austeritate totală, fapt ce i-a fost reproşat de foştii aliaţi de stânga. Nu a putut face faţă unei uriaşe revolte populare, fiind nevoit să demisioneze la 20 aprilie 2005, el fiind al treilea preşedinte ales care nu şi-a putut încheia mandatul. I-a urmat vicepreşedintele Alfredo Palacio, până la încheierea mandatului – 15 ianuarie 2007. Alegerile prezidenţiale de la finele lui 2006 au fost câştigate de Rafael Correa, economist de stânga, care, la învestitura sa -15 ianuarie 2007 – a anunţat un referendum în vederea creării unei adunări naţionale constituante care să redacteze o nouă Constituţie. Şi primul mandat al lui Correa a fost marcat de tensiuni accentuate între puterea executivă şi cea legislativă, între altele 57 de deputaţi au încercat să-l destituie pe preşedintele Tribunalului electoral. La rândul său, organul de control electoral i-a destituit pe deputaţii respectivi. La 30 septembrie 2010 a avut loc o revoltă a Poliţiei care a pus serios în pericol soarta preşedintelui Correa, dar intervenţia promptă a armatei a dus la restabilirea calmului. Preşedintele Correa a lansat un amplu proces de redefinire a datoriei externe a ţării sale.

Repere economice

Economia acestei ţări este pe locul 64 în lume din punctul de vedere al criteriului PIB al parităţii puterii de cumpărare. Stat mic în comparaţie cu vecinii săi din America de Sud, Ecuadorul se caracterizează prin marile sale exporturi de petrol (circa 46% din exporturile ţării în 2009) şi produse agricole (banane, flori, creveţi). După importanta criză bancară de la finele anilor ’90, care a condus la abandonarea monedei naţionale sucre în favoarea dolarului american, ţara a cunoscut o creştere susţinută în cursul anilor 2000, în pofida unei uşoare recesiuni în 2009. După 2007, preşedintele Correa o decis să construiască „socialismul secolului XXI” bazându-se pe o revalorizare a rolului statului în economie şi pe planificare, ca un mijloc de a atinge aceste obiective. Agricultura reprezenta 6,8% din PIB în 2006 şi ocupa 8,3% din populaţia activă a ţării. Exportul de banane reprezenta, în 2011, 17,8% din exporturile ţării, fiind devansat de petrol. Ţara dispune de importante rezerve petroliere îndeosebi în partea sa amazoniană. Producţia era de 505.000 barili (un baril= 159 litri sau 42 de galoane americane) în medie pe zi, între ianuarie şi noiembrie 2008, 53% din aceasta fiind asigurată de întreprinderea publică Petroecuador, iar restul de diferite companii private. În 1999, ţara dispunea de 2,9% din rezervele petroliere ale Americii Latine – fiind a 4-a din regiune, după Venezuela, Mexic şi Brazilia – şi a 4-a producătoare. Este cel mai mic membru al OPEC. În 2009, petrolul reprezenta 45,8 din exporturi. PNB-ul Ecuadorului este de 23 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă 1.790 dolari pe locuitor, iar PIB-ul de 39,3 miliarde de dolari. Balanţa comercială este negativă, iar datoria sa externă este de 10,9 miliarde dolari.

Originile datoriei externe

Cercetătoarea Cecile Lamarque pleacă de la premisa că pentru ţările în curs de dezvoltare actuala îndatorare prezintă o particularitate ce ar trebui plasată în centrul unei dezbateri publice: ea este rezultatul unei strategii continue de spoliere şi de subordonare a acestor ţări de către ţările industrializate, marile firme transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale, cu complicitatea servilă a elitelor din SUD. În ce-l priveşte, Ecuadorul este victima unei îndatoriri criminale – deşi prin resursele sale naturale este una dintre cele mai bogate ţări din America Latină, toate acestea şi îndeosebi petrolul şi bananele au fost spoliate sistematic de marile firme multinaţionale, creditorii şi marii proprietari. Îndatorarea masivă şi frauduloasă a fost principlalul mecanism de jefuire a acestor resurse. În 2008, Ecuadorul era ţara de pe continent ce consacra cea mai mare parte din buget rambursării datoriei, făcând marginale cheltuielile publice, în special în domeniul sănătăţii şi educaţiei. De pildă, dacă, în 1980, 40% din buget era destinat acestor două sectoare, şi 15% datoriei, în 2005 situaţia se inversase! Cu alte cuvinte, noile guverne trebuiau să rezolve problemele cu creditorii în detrimentul intereselor fundamentale ale populaţiei. Hemoragia financiară a debutat în timpul dictaturii militare a lui Guillermo Lara (1972-1976) şi Alfredo Poveda (1976-1979), plecând de la avântul petrolier al anilor ’70, care a marcat debutul îndatorării ţării. Fenomenul s-a agravat odată cu mărirea taxelor de interese, decisă unilateral de SUA în 1979, şi prin procesul de „sucretizare”. Timp de aproape 20 de ani, guvernele ce s-au succedat la Quito au acţionat în acelaşi sens, aplicând măsuri de austeritate bugetară dictate de FMI şi Banca Mondială, de care depindea obţinerea unor noi împrumuturi pentru a le rambursa pe cele vechi, întreţinând astfel cercul vicios al datoriei.

Să reţinem această ultimă observaţie, dat fiind că ea nu e reprezentativă doar pentru cazul ecuadorian. Au fost reduse drastic cheltuielile sociale, au fost privatizate sectoare strategice (hidrocarburi, electricitate, telecomunicaţii etc.), au fost suprimate subvenţiile acordate unor produse de primă necesitate, toate acestea având implicaţii sociale şi economice dezastruoase: azi, populaţia trăieşte cu doi dolari pe zi, iar „flexibilizarea” pieţei muncii a sporit vulnerabilitatea muncitorilor, deschiderea unilaterală a pieţelor şi „dolarizarea” provocând falimentul a mii şi mii de întreprinderi industriale sau agricole mici şi mijlocii, provocând creşterea şomajului, ceea ce a făcut ca milioane de ecuadorieni să emigreze în Europa şi SUA. După 1990, toate acestea au creat în rândul populaţiei un sentiment tot mai accentuat de exasperare şi o dorinţă crescândă de schimbare. Au început grevele generale, crizele de guvern şi cele revoluţionare, care au provocat căderea a trei preşedinţi şi amplificarea protestului împotriva ingerinţei instituţiilor financiare internaţionale, a imperialismului american şi a tratatului liberului schimb.

Autoarea studiului arată că aceste politici neoliberale au condamnat Ecuadorul la subdezvoltare şi la o pierdere inadmisibilă din suveranitate. Or, dezvoltarea, eradicarea sărăciei, lupta împotriva analfabetismului au fost unele dintre motivele oficiale ale împrumuturilor contractate în ultimii 30 de ani, care au servit la mascarea realităţii datoriei: degradarea socială, culturală, economică şi politică a naţiunii şi, invers, la creşterea obligaţiilor legate de datoria externă. Analista citată susţine că vrea să facă lumină asupra datoriei externe ilegitime a Ecuadorului şi în acest sens are în vedere îndatorarea, dependenţa economică şi financiară, creşterea inegalităţilor. După instalarea lui Correa ca preşedinte – ianuarie 2007 -, acesta a trecut la realizarea unor promisiuni electorale: refuzul integrării ţării în ALCA (zona de liber schimb a Americilor), refuzul reînnoirii aprobării bazei militare americane la Manta etc. Dar, înainte de orice, noul preşedinte s-a angajat să restructureze datoria publică, atât externă, cât şi internă, fapt pentru care a continuat procesul de audit al datoriei, lansat de predecesorul lui, Alfredo Palacio, creând o comisie specială în acest sens. Astfel, Ecuadorul a devenit o ţară care a luat decizia suverană de a ancheta procesul de îndatorire spre a obţine anularea acestor datorii pe care investigaţia respectivă le-a definit drept „ilegitime”. Cu alte cuvinte, preşedinţia lui Rafael Correa a promovat o politică suverană în problema datoriei, curmând cercul vicios absurd al plăţii datoriei şi acordurilor de refinanţare de toate genurile. În acest sens, el a iniţiat cercetări în vederea identificării datoriilor ilegitime, atât faţă de creditorii multilaterali (Banca Mondială, FMI, Banca Interamericană de Dezvoltare), cât şi faţă de creditorii bilaterali. Pe baza rezultatelor auditului, ţara va renegocia plata datoriei externe, nu va achita datoriile de care nu au beneficiat populaţia sau care au fost contractate de o manieră frauduloasă şi care sunt de fapt ilegitime, şi va face demersuri juridice faţă de cei responsabili pentru îndatorire. A fost vorba de o perioadă grea de tranziţie, în care partidele de dreapta şi oligarhia ecuadoriană au lansat campanii de destabilizare a ţării, ele fiind decise să nu renunţe la privilegii, bazându-se pe susţinerea din afară a cercurilor financiare internaţionale şi a guvernului american.

Datoria odioasă

Autoarea studiului are în vedere definirea noţiunii de datorie, context în care ea aduce în discuţie sintagma „datorie odioasă”, înainte de a lua în discuţie o categorie mai largă de datorii, cum sunt „datoriile ilegitime”: datorii care nu răspund nevoilor şi intereselor populaţiei, care generează dezastre umane, sociale, ecologice şi politice. Datoria odioasă este o doctrină de drept formulată în anul 1927 de Alexander Nahum Sack, jurist rus şi fost ministru al ţarului Nicolae al II-lea. El scria: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile şi în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populaţia care-l combate, această datorie este odioasă pentru populaţia din întreg statul. Această datorie nu este obligatorie pentru naţiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecinţă ea cade odată cu căderea acestei puteri”. Doctrina respectivă introduce o excepţie în principiul „continuităţii statului” enunţată de Convenţia privind succesiunea statului în materie de bunuri, arhive şi datorii ale statelor. Pentru Sack, în cazul unei datorii odioase, guvernul succesor poate să se sustragă obligaţiilor asumate de predecesor, care-i revin în mod normal. Astfel este considerată „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim şi/sau a cărei folosire este contrară nevoilor şi intereselor poporului. În plus, amintitul fost ministru ţarist Sack aduce argumente privind responsabilitatea creditorilor: dacă aceştia cunosc intenţiile celui împrumutat, ei comit „un act ostil faţă de popor” şi se expun ei înşişi riscului nerambursării acesteia dacă regimul cade. Ei nu pot deci reclama plata lui.

Pentru a completa conceptul datoriei odioase, Sack a invocat o serie de cazuri concrete, consemnate de-a lungul istoriei. Din această perspectivă, Mexicul este precursorul repudierii „datoriei odioase”. În 1861, Benito Juarez a îngheţat pe doi ani rambursarea datoriei externe, contractată în special de dictatorul Antonio Lopez de Santa Anna. 15 ani mai târziu, Mexicul a promulgat legea din 18 iunie 1883, a „reglementării datoriei naţionale”, care repudiază efectiv datoriile contractate între 1857 şi 1867, declarate nule şi odioase. Doctrina „datoriei odioase” reapare după trei decenii în legătură cu Cuba. În 1898, Cuba s-a eliberat de sub jugul spaniol, iar SUA au preluat controlul acestei ţări. Învinsă, Spania a reclamat de la SUA plata creanţelor pe care le preluaseră astfel, dar Washingtonul a refuzat să plătească această datorie, susţinând că ea este odioasă întrucât a fost impusă de Spania fără consimţământul poporului cubanez. Tratatul de la Paris, din 1898, a validat această interpretare, datoria fiind anulată.

Conceptul de „datorie odioasă” a fost foarte des recunoscut ulterior, cel puţin implicit. Tratatul de la Versailles din1919 a anulat datoria reclamată de Germania Poloniei, aceasta servind colonizării unei ţări. În acelaşi sens, după Al Doilea Război Mondial, Tratatul de pace dintre Franţa şi Italia, din 1947, declara „de neconceput faptul că Etiopia trebuie să suporte povara datoriilor contractate de Italia, spre a-şi asigura dominaţia asupra teritoriului etiopian”. Afacerea Costa Rica/Marea Britanie este unul dintre rarele cazuri în care au trebuit să se pronunţe instanţele juridice. Văzând că dictatorul Federico Tinoco a deturnat fondurile împrumutate de la Royal Bank of Canada (bancă britanică), guvernul costarican a adoptat, în 1922, Law of Nullities, anulând toate contractele făcute de guvernul Tinoco între 1917 şi 1919. Londra a contestat această lege, iar diferendul a ajuns în faţa Curţii de Arbitraj Internaţional, prezidată de judecătorul Taft, preşedintele Curţii Supreme americane, care a validat Law of Nullities, declarând: „Cazul Royal Bank nu depinde în mod simplu de forma tranzacţiei, ci de buna credinţă a băncii în cadrul împrumutului pentru folosinţa reală a guvernului costarican sub regimul Tinoco. Banca trebuie să probeze că banii au fost împrumutaţi guvernului pentru a fi utilizaţi în mod legitim. Iar ea nu a făcut-o”.

Mai recent, doctrina datoriei odioase a fost folosită pentru a şterge revendicările privind anularea datoriilor Rwandei, Irakului şi Nigeriei. În 1998, British International Development Committee din Parlamentul britanic a invocat caracterul odios al datoriei rwandeze pentru a pleda pentru anularea ei. În 2003, după ce SUA şi Marea Britanie au invadat Irakul, provocând prăbuşirea regimului Saddam Hussein, Administraţia Bush a pledat pentru anularea datoriei Irakului – calificând-o drept odioasă – spre a pune la adăpost noul guvern pe care l-au instalat în ţară de povara rambursării acesteia. Dar, dându-şi seama de riscul de a crea un precedent, SUA au renunţat la argumentul datoriei odioase, obţinând de la Clubul de la Paris o anulare de 80% a datoriei irakiene în trei rânduri, dar fără a face referire la caracterul ei odios. La începutul anului 2005, atunci când preţul ridicat al petrolului a pus Nigeria în poziţie de forţă în faţa creditorilor săi, Parlamentul nigerian a cerut guvernului să repudieze datoria moştenită din diferitele perioade de dictaturi militare, îndeosebi sub Sani Abcha (1993-1998). Preşedintele Olusegun Obasanjo a preferat să negocieize cu Clubul de la Paris, de la care a obţinut o reducere de 60% a datoriei ţării în contrapartidă cu o rambursare anticipată a 40% din restanţe, adică peste 12 miliarde dolari.

Potrivit canadienilor Jeff King, Ashfaq Khalfan şi Bryan Thomas, o datorie este odioasă dacă răspunde concomitent la trei criterii: „Datoriile odioase sunt cele care au fost contractate împotriva intereselor populaţiei unui stat, fără consimţământul ei şi în deplină cunoştinţă de cauză de către creditori”. Aşadar, dacă o datorie răspunde acestor trei criterii, se poate vorbi de datorie odioasă. Iar dacă o datorie este odioasă, ea este nulă şi nu va putea fi reclamată statului respectiv dacă regimul care a contractat-o a căzut.

Datoria ilegitimă

Datoria ilegitimă nu are o definiţie propriu-zisă în drept, dar se desprinde una din diferitele cazuri din istoria îndatoririi. Este justificat să defineşti drept ilegitimă o datorie contrară legii sau politicii publice, injuste, inadaptate sau abuzivă; o datorie pe care ţara îndatorată nu poate fi constrânsă s-o ramburseze întrucât împrumutul sau condiţiile în care s-a făcut violează suveranitatea şi drepturile omului. Pornind de aici, multe dintre datoriile ţărilor din Sud intră sub incidenţa acestei definiţii. Împrumuturile acordate de FMI şi Banca Mondială, condiţionate de aplicarea unei politici de ajustare structurală cu consecinţe dramatice pentru populaţie sunt, ca urmare, ilegitime. Astfel, noţiunea de ilegitimitate a acestei datorii este mai întâi o apreciere de ordin moral. Conceptul de „datorie ilegitimă” apare pentru prima oară într-o sentinţă oficială din anul 2000: judecata în cazul Olmos (după numele ziaristului care făcuse o plângere împotriva regimului Videla), pronunţată în iulie 2000 de Curtea Supremă a Argentinei, a evidenţiat caracterul ilegitim al datoriei externe contractate de dictatura mulitară între 1976 şi 1983 şi responsabilitatea ce revenea creditorilor şi debitorilor. La finele anului 2006, Norvegia a folosit acest concept pentru a permite anumitor ţări debitoare (între care şi Ecuadorul) să nu ramburseze unele datorii.

Ajunşi în acest punct, trebuie să semnalăm că, ulterior, sintagma de datorie ilegitimă a evoluat şi a fost definită mai bine datorită aportului unor autori, cât şi al unor mişcări sociale. De pildă, cercetătorul Joseph Hanlon vorbeşte de patru criterii pentru a aprecia un împrumut ilegitim: împrumut acordat pentru consolidarea unui regim dictatorial (împrumut inacceptabil); împrumut contractat în condiţii de cămătărie (condiţii inacceptabile); împrumut acordat unei ţări căreia i se ştie slaba capacitate de rambursare (împrumut necuvenit); împrumut asortat cu condiţii impuse de FMI, care generează o situaţie economică ce face rambursarea şi mai dificilă (condiţii inadecvate).

În încheiere trebuie să subliniem că, exceptând analizele fostului meu coleg de la „LUMEA” Ilie Şerbănescu, economiştii români de azi nu vorbesc mai deloc despre „datoriile odioase” ori „ilegitime”, concepte pe care pare că nu le (re)cunosc, deşi nu aparţin unor confraţi sau politologi din Est, ci, cum s-a văzut, provin din vremuri destul de îndepărtate. Mai mult, aşa cum a fost cazul primei sintagme, ea are ca autor un fost ministru ţarist, şi nu un politician de stânga, ce poate fi acuzat de populism. Sunt concepte care se aplică integral unor realitaţi economice guvernate de FMI sau Banca Mondială, care, vor sau nu vor unii s-o recunoască, există şi au efecte nocive profunde asupra vieţii politice, sociale, economice şi culturale a atâtor naţiuni contemporane. Dintr-o atare perspectivă, cazul Ecuadorului este ca şi cel al României, unul pilduitor, plin de învăţăminte multiple, cu condiţia să fie cineva care să le evidenţieze şi să existe politicieni responsabili, lucizi, realişti şi patrioţi, care să ţină seama de ele!

Dumitru Constantin
Miercuri, 13 noiembrie 2013