7 -cuvinte-catre-tineri-autor-pr-gheorghe-calciu-editura-anastasia-bucuresti_rev002În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele:

„Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

„Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară “. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.“

(Părintele Gheorghe Calciu, Al doilea cuvânt câtre tineri, din 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)

Am văzut o chemare, din partea Bisericii Ortodoxe, la rugăciune pentru pace și unitate. Să adăugăm la rugăciunile noastre și această rugăciune pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu: http://www.doxologia.ro/rugaciuni/rugaciunea-pentru-neam-parintelui-gheorghe-calciu
“Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?”

Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.

…Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă.
…pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.

…De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.
Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.” (Al șaselea cuvânt câtre tineri, pp. 51-59)

Nicolae Calota - Am avut onoarea sa tin si eu in maini Cuvantul lui Dumnezeu intr-o mare de ura si de rautate

“Multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a ingaduit si mie in seara asta sa ÎL marturisesc. Am avut onoarea sa tin si eu in maini Cuvantul lui Dumnezeu intr-o mare de ura si de rautate. Cinste Romanilor Crestini care au facut bannerul si stand calmi, tacuti si cuviinciosi, au infruntat cu curaj insultele si batjocora asa-zisilor “oameni frumosi” cu spume la gura. Revolutia uratorilor de Dumnezeu va fi spulberata precum praful in vant!” (Nicolae Calotă, tânăr ortodox)

„De ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.

Îţi ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa. Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale. Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Înviat, Care ne-a spus: „De acum nu vă voi mai numi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Cine ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune sufletul” pentru tine?

Din orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia. Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?

Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă, prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina lucrurilor divine. De mult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten. Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit glasul: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16).

Cea mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune? Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?

(…)

Prietene, ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.” (Al patrulea cuvânt către tineri, pp. 37-42)

“Te-ai întrebat, tinere, care este rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?

Dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie.

Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie.

Dacă iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj.

În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tău?

Tu simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică, există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă. Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu, scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor.

… Despre aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!”. Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cârciuma o fericire pentru popor…

Vai de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu.

V-am spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea”(Ioan 16, 13).

Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point …”).” (Al cincilea cuvânt către tineri, pp. 43-49)

„Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide (Matei 7, 8).

… Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi.

Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm. 

Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţa, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24). Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti.

(…) V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.” (Al șaptelea cuvânt către tineri, pp. 61-70)

Parintele Constantin Necula: “restaurarea României nu va veni prin gesturi ieftine și de vedetă. Restaurarea României va veni din Liturghie. Cel mai sigur loc pentru România este Liturghia. Dovadă este că în toate incendiile nenorocite care s-au abătut asupra bisericilor în ultimii ani, două lucruri nu au ars: icoana Maicii Domnului și a Mântuitorului din catapeteasmă, antimisul pus sub Evanghelie. Se spune foarte limpede că Liturghia este cel mai sigur loc pentru că acolo este Dumnezeu. Și când murim, suntem în siguranță în Liturghie.”

De pe Facebook – Tinel Cârciumaru:

„Ieri am avut și eu ocazia și bucuria că am putut mărturisi pe Hristos în Piata Universitatii, locul unde în 89-90 se striga LIBERTATE și unde Dumnezeu era mărturisit natural.
Aseară, m-am dus să fiu alături de Viorica Robu și oamenii ce țineau acest banner. Vă spun, efectiv era un gol în jurul nostru, toată lumea se uita strâmb, cine se oprea-se oprea doar să-i convingă să dea jos banner-ul. Toți treceau nepăsători sau se uitam sfidători la ce stă scris.
În toată vâltoarea momentelor am încercat să conving un grup de tineri că așa cum ei au dreptul să hulească, să strige și eu am dreptul să apăr și să mărturisesc, este exercițiul democrației pe care ei îl invocă.
Până la urmă am ajuns la concluzia finală “Biserica e una, credința e alta”, Patriarhul i-a făcut sataniști, deci la “dracu cu toți creștinii”. În acel moment i-am dat telefonul tinerei cea mai vehementă și am rugat-o să-mi găsească pe internet declarația Patriarhului, în care i-a făcut sataniști, vă spun, 45 de minute a stat cu telefonul în mână tăcând și căutând, dându-mi un titlu din gândul.info (“iar gândul e un site super ok”) în care titlul era că Patriarhul invită sataniștii în biserică, însă, dând click pe articol nicăieri nu scria așa ceva…
Vin din mediul în care mulți sunt acum, când mă credeam mai deștept decât Hristos iar popii erau niște manipulatori și Biserica nu era același lucru cu Dumnezeu, aveam convingerea asta manipulat fiind de societate (presă scrisă și TV, internet, anturaj) dat fiind că fluxul informațional era cu totul altul atunci, puterea internetului nu era cum este acum și atunci chiar nu îi pot judeca pe acești “tineri frumoși” ei sunt efectiv mâncați, înghițiți, mutilați.
Pe acești tineri DOAR, rugăciunile, dragostea și răbdarea noastă îi mai poate salva.

Pe plan politic România este în mâna CIA-ului și Statelor Unite prin locotenenții Băsescu+Johanis & CO. Cine este CO? Acea așa zisă societate civilă, trădători de țară vânzându-ne necondiționat Imperiului Anglo American.

România se vrea desființată ca stat (suveranitate, identitate), iar adevărații români, se vor strânge în jurul bisericii, pentru Biserica este cea care îi mai reprezintă, se simte asta se vede, însă turma e mică…și asta e bine “nu te teme, turmă mică” 🙂

Azi este sâmbăta morților în Ortodoxie!
Să ne rugăm PUTERNIC, tuturor eroilor martiri cunoscuți și necunoscuți pentru țara asta pentru Biserica noastră așa cum ne-au învățat Sfintii Romani din Inchisori. Ca rugându-ne către eroii, voievozii și domnitorii neamului românesc ne conectăm, ne legăm în duh cu ei ori asta este cel mai plăcut lucru la Dumnezeu și poate Mila Sa va veni peste noi.
Nu uit și mă rog la Dumnezeu să nu uit vreodată că “Biserica aceasta nici porțile iadului nu o vor birui”.

Hristos este Biruitorul!
Domnul cu noi!

PS – tot ce-am putut face ca la final, tinerei care a căutat 45 de min pe internet, să-i sugerez să dea un simplu search pe google: “Sfinții Închisorilor”. Dumnezeu știe ce se va întâmpla”