Home

Ziua Sfântului închisorilor, mărturisitorul și multpătimitorul Valeriu Gafencu. Era „ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină de la care fiecare lua putere sufletească”/ „unde mergea, toată celula devenea o rugăciune”

4 Comments

64 de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului martir și mărturisitor din temnițele comuniste Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu Mănăstirea-Diaconești2

“Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin.

Sunt fericit, căci dacă mi-e îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea această plină de deșertaciuni (…).
Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească.” (Sf. Valeriu Gafencu, scrisoare către părintele Arsenie Boca)

Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)
Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!” (Pr. Gheorghe Calciu)

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: More

Advertisements

Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

4 Comments

7 -cuvinte-catre-tineri-autor-pr-gheorghe-calciu-editura-anastasia-bucuresti_rev002În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele: More

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

2 Comments

Parintele Gheorghe Calciu Cuvinte vii„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

Documentar despre Părintele Gheorghe Calciu: „7 Cuvinte. Povestea unui biruitor”

1 Comment

Duminică, 15 februarie, la ora 18.00, editura Bonifaciu, Abis Studio si Legenda Film & Co. invita publicul la premiera unui film documentar special: „7 Cuvinte. Povestea unui biruitor: Gheorghe Calciu”. Evenimentul va avea loc la Auditorium Pallady din Bucuresti (B-dul Theodor Pallady nr. 40 G – Statia de Metrou Nicolae Teclu – Policolor).

documentar Par. Gheorghe Calciu 7 cuvinte

„7 Cuvinte” este povestea unui om care a petrecut 21 de ani după gratii.Gheorghe Calciu, student la Medicină, intră în închisoare în 1948, pentru „vina” de a-şi fi iubit ţara şi credinţa. Timp de 16 ani trece prin experienţe – limită: reeducarea de la Piteşti, cavoul morţii din Jilava, „ispitirile” de la Aiud.După eliberare, într-o ţară îngrozită de teroarea Securităţii, rosteşte în Bucureşti, 7 Cuvinte către tineri, un îndemn la un „zbor înalt”, eliberator din sclavia materiei.Este arestat şi condamnat la moarte, apoi expulzat în America.Un destin cu pogorâri la iad, gesturi „nebuneşti” de jertfă şi înălţări taborice. Peste 30 de oameni depun mărturie despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, într-un documentar artistic căruia nu-i lipsesc verva, sensibilitatea şi umorul.” (http://www.familiaortodoxa.ro/2015/02/13/7-cuvinte-povestea-unui-biruitor-gheorghe-calciu/)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Șapte cuvinte către tineri (din documentarul „Memorialul durerii”):

14/15 mai 1948 – odioasa „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”

2 Comments

Morminte dragi, lumină vie,icoana Sfintii Martiri de la Aiud

Sporite’ntr’una an de an,
Noi v’auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până’n temelii,
Căci arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse’n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma’n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s’au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru’n el v’aduce
Îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.

(Radu Gyr – Imn morţilor)

Extras intr-un interviu cu Părintele Iustin Pârvu:

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

More

Pr. Gheorghe Calciu, despre Paştile anului 1981, în închisoarea Aiud

3 Comments

Părintele-Gheorghe-Calciu

Hristos a Înviat! Aiud, 1981 Prima experienţă a avut loc în ziua de Paşti. La ora şapte dimineaţa gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se.

În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare – şi, i-am spus: Hristos a Înviat! Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalţi gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine şi mi-a răspuns: Adevărat a Înviat! La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: ştiam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe, în dimineaţa Învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: “Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi să vedeţi locul unde fusese pus” (Mt. 26, 5-6).

Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră şi umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă.

Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului, îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual şi nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriţi”.

Împreună liturghisire cu caraliul

“Câtă vreme am stat în închisoare am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă.

Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace, pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: “Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar, pentru noi care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor. 1, 18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine – era zi de foame, fără hrană. Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul – cu mâinile înălţate – rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.

În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu – De profundis – ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului.

Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine – nu mai mare de 30 de grame – pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.

Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie. Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame. Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.

A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.

M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: – Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut! – Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.

V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu – suferinţa şi consolarea divină – pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă.

icoana Invierea 5

Cititi si: Săptămâna Patimilor: „Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg”

98 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist. Păr. Gheorghe Calciu: „Ca un stâlp întălțat la cer este Patriarhul nostru!”

3 Comments

Patriarhul Teoctist 1

Astăzi se implinesc 98 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist.

Poporul român, ortodox prin geneza sa, a avut noroc de Patriarhul Teoctist, un adevărat ziditor de Dumnezeu, un iscusit apărător al unităţii naţionale în una din cele mai debusolate perioade ale existenţei sale moderne. Fiindcă, dacă e să privim cu seriozitate şi fără mânie în urmă, observăm că vremea marilor schimbări, de fapt a unor fracturi tragice ale fiinţei umane, care a marcat sfârşitul mileniului II nu doar politic, ci şi tehnologic, şi social, şi religios, nu ne-a prins nepregătiţi.

Acest om al desăvârşirilor omeneşti şi religioase s-a născut, parcă special, prin pronie dumnezeiască, într-o numeroasă familie de ţărani botoşăneni, la hotarul de est al României, în timpul unui devastator război (care a dus la întregirea politică a poporului român), în preajma unor reforme radicale politice, religioase şi economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtilă a inimii şi a intrat de copil în mănăstire, a cunoscut toate bucuriile vieţii religioase, toate poticnirile urcării treptelor acestei lumi, dar şi toate patimile şi chinurile prin care a trecut poporul român în secolul XX.

Când a fost ales Patriarh, în 1986, timpurile se apropiau, şi acele ale luminii, dar şi acelea care ar fi putut prăbuşi naţia română în dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci şi pregătirea teologică necesară, şi pe cea administrativă, şi pe cea politico-socială, dar şi pe cea a cunoaşterii lui Dumnezeu fără de care orice ascensiune în ortodoxie este vânare de vânt. Lui şi celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost şi părinţi spirituali, Justinian Malina şi Iustin Moisescu, le datorăm şi unitatea bisericii ortodoxe române, şi păstrarea instituţiilor ei administrative şi educaţionale, şi “iscusinta de a afla solutii în acele vremi” pentru păzirea şi restaurarea sfintelor biserici şi mănăstiri, adevăratele citadele ale ortodoxiei şi poporului român. Cu toată ticăloşia vremilor comuniste, şi în pofida celor care i-au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaboraţionism cu fostul regim comunist, iată că şi Putna, şi Hurezii, şi Voroneţul, şi Nicula, şi complexul din Dealul Patriarhiei, ca să dăm numai câteva pilde, nu au fost închise, devastate şi distruse din temelii, nu au avut destinul bisericilor şi mănăstirilor din fosta URSS (inclusiv din Basarabvia şi Bucovina). Sunt şi meritele de necontestat ale Patriarhului Teoctist că în acele vremi, ticăloase şi satanice mai sub toate aspectele, poporul român a rămas un popor majoritar ortodox, ba chiar biserica ortodoxă română, prin marii ei ierarhi, teologi şi duhovnici, a devenit una din cele mai importante ale lumii. 

Fără părticica minţii şi inimii sale nu ar fi fost posibilă canonizarea Sfinţilor Ortodocşi ai neamului românesc, inclusiv cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau a lui Constantin Brâncoveanul.

Opera părintelui Dumitru Stăniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, noua redacţie a Bibliei, cu cel mai adânc comentariu din toate vremile ortodoxiei româneşti, realizată de mitropolitul Bartolomeu Anania, zidirile mitropolitului Antonie Plămădeală în Ardeal, de mare perspectivă pentru întreaga ortodoxie, învăţăturile duhovnicilor Cleopa sau Pârvu, dăruirile părinţilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, şi multe altele, au devenit flori binemirositoare şi preafrumoase ale ortodoxiei româneşti, fiindcă întâistătătorii ei, şi nu în ultimul rând Patriarhul Teoctist, prezent şi participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Române după cel de al doilea război mondial, adică în cumplitele vremi ale stalinismului şi Internaţionalei comuniste, şi-au asumat şi responsabilităţile politice ale epocii, şi pe cele de interes ortodox şi naţional. 

Părintele Teoctist a avut o relaţie specială cu Basarabia. Doi din cei trei mitropoliţi care l-au întronat în 1986 erau basarabeni, Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu. De altfel, anume aceşti basarabeni, la care ar trebui să-l adăugăm şi pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia română, prin alte misiuni şi zidiri ortodoxe şi româneşti, au fost şi stâlpi de nădejde ai Părintelui Patriarh în cele mai grele perioade ale activităţii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, încă din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului şi poporului ei, iar atunci când timpurile au fost mai blânde, a reactivat fără a ezita, şi, din câte se ştie, chiar în pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, făcând posibilă re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica strămoşească. Marile personalităţi ale Basarabiei, care i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeţi doriţi mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei şi neamului românesc. Şi tot cu ei a pus la cale vizita în Basarabia pe care şi-o proiectase pentru toamna anului 2007.

Patriarhul Teoctist_3390“Bun, blând, atent”, aşa îl caracterizează cei mulţi pe Părintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant şi simplu, iubit de oamenii simpli şi iubitor de oameni simpli, slugă a lor şi a lui Dumnezeu, el a ştiut întotdeauna să stea drept şi hotărât în calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe române sau de cea a neamului românesc. El a construit şi a învăţat şi pe alţii să construiască biserica ortodoxă română pe terenul dezechilibrat al Globalizării, a zidit contraforturi solide între temeliile cele vechi ale creştinismului şi tendinţele renovatoare din biserică (…).

Aceste merite, în condiţiile nesigure ale crizelor globale ce bântuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul României şi al poporului român mai ales după 21 decembrie 1989, în perioada tulbure a revoluţiilor şi mineriadelor, a pseudodemocraţiei şi a pseudoeconomiei de piaţă, a pseudovalorilor şi a diversiunilor mediatice care s-au abătut ca uragane nemiloase asupra României şi a întregului neam românesc.”

(Andrei Vartic)

Sursa: teoctist.info

– Daca l-ati intalni pe Patriarhul Romaniei, Teoctist, ce i-ati spune?

  • L-am intalnit de multe ori. Si tot ce am gandit i-am spus. Si am fost surprins ca e asa deschis sa ma asculte, sa-mi spuna multe lucruri, sa nu se supere. Are un echilibru! Eu sunt putin ingrijorat cand Patriarhul va muri, sunt tulburat. Pentru ca el tine o balanta acolo“. (Pr. Gheorghe Calciu)

Cel care a incununat pelerinajul facut la patul Parintelui [Gheorghe Calciu] a fost Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Dupa mangaierea adusa de IPS Bartolomeu si Parintele Arsenie Papacioc, alti doi patriarhi ai temnitelor ce l-au vizitat pe Parintele la spital, Prea Fericitul a fost cel care a intregit pacea si bucuria din sufletul Parintelui.

Dupa plecarea delegatiei, m-am apropiat cu sfiala de Parintele. Zambea, mangaind iconita de pe piept lasata de Parintele Patriarh, iar privirea ii plutea undeva, deasupra noastra. Mi-a soptit:

– Maica, l-ai vazut pe Patriarh…? Ca un stalp inaltat la cer este Patriarhul nostru! Stii, am vrut sa-i spun aceste cuvinte ale Cuviosului Efrem catre Sfantul Vasile, dar… n-am vrut sa-l ispitesc. Ai vazut… era cel mai drept dintre toti!

N-am sa uit niciodata acel zambet al Parintelui. Merita sa suferi o viata intreaga ca sa poti zambi asa. Merita sa fii toata viata un ocarat si un lepadat daca Domnul iti da a trai, fie si in ultima clipa, incredintarea ca Biserica pentru care ai fost prigonit iti primeste jertfa, ca pe a unuia din cei mai vrednici fii ai ei. Pentru ca de la Domnul s-a facut aceasta”.

(din Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora“, Editura Christiana, Bucuresti, 2007) – Război întru Cuvânt

Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi)

cruce Patriarhul Teoctist

Dumnezeu să-l odihnească în rând cu drepții Săi!

Sursă fotografii: http://www.georgeroncea.blogspot.ro/

Vezi si:

Amintiri despre vrednicul de pomenire Părintele Patriarh Teoctist. „Avea darul recunoștinței”

O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

Patriarhul Teoctist. Portret din amintiri

Adevărul despre moartea Patriarhului

Interviu cu PF Parinte Teoctist. Cu un an înainte de moarte: „Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte”

În calitate de creștini, avem datoria să fim interesați de politică

3 Comments

motto: “Să nu devină muțenia starea specifică a Bisericii!”

Apel către membrii și simpatizanții Alianței pentru Demnitate Națională

În calitate de creștini avem datoria de a participa la viața cetății. Nu putem fi doar oameni ai rugăciunii, ci și oameni ai acțiunii. Dezinteresul general față de politică a fost cauzat de alunecarea vertiginoasă a politicii în politicianism. Cum spunea Parintele Gheorghe Calciu: “Politica este implicarea cetațeanului în treburile cetatii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetateanului în jefuirea cetatii și a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sarac, alunga pe speculanti din templu, îl numea pe Irod vulpe si pe farisei morminte spoite, facea politica nobila. Politicianismul vine cu o serie nesfârsita de institutii demonice dupa el, viata sociala este murdarita pâna în cele mai intime fibre.” Totuși, tocmai pasivitatea noastră alimentează această stare atât de nefirească, “politicianismul”. De fapt, dezinteresul nostru este față de politicianism, însă, în calitate de creștini, avem datoria să fim interesați de politică, fiindcă, prin indiferența noastră, contribuim, fără să vrem, la perpetuarea politicianismului. Un exemplu, pe care e potrivit să îl menționăm acum, este perioada când au loc alegerile. Pe lângă dificultatea pe care o avem, în intervalele dintre alegeri, de a ne organiza, a ne mobiliza, a ne solidariza și a construi o alternativă (ceea ce ar putea însemna și găsirea, în fiecare comunitate, a unor oameni vrednici care ne-ar putea reprezenta), în perioada alegerilor, care sunt momente hotărâtoare, se adaugă totala noastră nepăsare și ușurința cu care preferăm să îi lăsăm pe alții să ne hotărască destinul țării, lăsându-l pe mâna acelor persoane care reprezintă – îmi permit să citez dintr-un mare erou luptător anticomunist – „marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe.” (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc).

E vorba despre acei indivizi dezradacinati si oportunisti, al caror vot e cumparat usor prin pomeni electorale, astfel încât politicianismul înflorește, aducându-i la putere pe cei mai crunți spoliatori și vânzători de țară, care au reușit să ajungă acolo doar prin manipularea și falsificarea poporului. Vina nu este a unui popor care a trecut prin experimente devastatoare: cel comunist, apoi cel neoliberal, la fel de străin de esența acestui popor și de realitățile țării (experimente care au distrus și spiritul de comuniune, de solidaritate, atât de puternic cândva la acest popor), ci al celor care aveau menirea de a ne reprezenta, dar, prin manipulari, prin inginerii (sociale, economice etc.) și prin falsificarea permanentă a valorilor noastre, au scos acest neam din rostul lui și nu îl lasă să traiască în rostul lui. Însă responsabilitatea ne revine nouă, creștinilor pentru care Biserica, familia, neamul, memoria străbunilor și acest pământ românesc pe care l-au apărat, cu prețul vieții, stramoșii noștri prin veacuri, sunt cele mai de preț lucruri. Să facem fiecare atât cât ne stă în putință în condițiile actuale, dar să nu rămânem pasivi! Îndemnul nostru este să mergeți la vot. Vedeți ce candidați sunt în colegiile voastre, informați-vă despre fiecare, fiindcă sunt, cu siguranța, și oameni vrednici (deși mulți necunoscuți), care au dovedit, prin activitatea lor, că pot aduce o schimbare în bine. Nu vă lasați manipulați de pseudo-elitele țării și de jocurile politicianiste ale sectelor neoprotestante, străine de ethosul acestui neam, pe care încearcă să-l „îndrepte” după ideologiile pe care le slujesc! Să judecăm, așadar, nu în paradigma politicianistă (și in opusul ei dezgustat, concepția că toți cei care intră în politică sunt, fără excepție, niște ticăloși), ci prin prisma unor principii sănătoase.

Apoi, după ce va trece ziua de mâine, să ne gândim fiecare cum ne putem implica mai mult în cetate, în viața țării, fiindcă avem datoria să fim luptători, nu doar rugători. Cum spunea Parintele Amfilohie: “Ortodoxia nu a fost aparată numai în birouri și numai cu sfaturi și prin conferințe, ci și pe câmpul de luptă. Să înțelegem bine îngemănarea dintre eroism și sfințenie”. Și tot el spunea: “ Să nu devină muțenia starea specifică a Bisericii!”. Să facem politică nobilă, așa cum făcea Domnul nostru Hristos, care “ajuta pe cel sarac, alunga pe speculanți din templu, îl numea pe Irod vulpe și pe farisei morminte spoite”, să fim pregătiți de război. Și să nu mai lăsăm ca indiferența noastră să permită ca plaga politicianismului să pustiască tot ce avem mai de preț, darurile noastre spirituale și materiale cu care Dumnezeu a înzestrat acest popor. 

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Irina Bazon: Si votul nul e o variantă preferabilă (si o formă de protest, chiar dacă slabă) în locul neparticipării la vot. Singura soluție este însă ca oameni cinstiți, creștini și iubitori de țară să se implice pentru a “naște” o noua forță politică, o alternativă. Spunea Parintele Arsenie Boca: “Vreți preoți buni, nașteți-i!”. Putem “naste” și politicieni buni, atunci când pornim cu Dumnezeu și nu rămânem dezinteresați de ceea ce poate însemna “a face politică”, și nu politicianism.

„Biserica trebuie sa faca politica”

2 Comments

Imagine

“În primul rând, ceea ce se întâmpla în America, Europa si în România, nu este politica, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetateanului în treburile cetatii. O datorie nobila. Politicianismul este implicarea cetateanului în jefuirea cetatii si a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sarac, alunga pe speculanti din templu, îl numea pe Irod vulpe si pe farisei morminte spoite, facea politica nobila. Politicianismul vine cu o serie nesfârsita de institutii demonice dupa el, viata sociala este murdarita pâna în cele mai intime fibre.
Desigur, Biserica face politica si trebuie sa faca, dar politica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mântuieste prin Biserica. Daca Biserica sta în afara cetatii, înseamna ca a dezertat de la datoria ei: ea nu mai mustra pe conducatorul ticalos, nu mai apara pe cel sarac, nu mai propoveduieste cuvântul în societate, în închisori, în scoli, în lumea tinerilor pierduti, în casele bogatilor îndemnându-i la milostenie, restituind astfel macar o parte din bunurile furate de la cetatean, nu se mai ridica împotriva coruptiei.

În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoti si chiar cu ierarhi posibilitatea ca Biserica sa vindece ranile tarii, sa moralizeze viata publica si, mai ales, lumea politica, prin implicarea preotilor în politica. Nu în sensul formarii unui partid crestin cu preoti si ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasata de Hristos si o coborîre în arena politicianista, unde fiarele salbatice i-ar fi sfâsiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viata politica. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat si oras, sa-si dedice o parte din timpul sau cetatii, în sens politic nobil, sa vada care sunt cetatenii buni, cei mai buni si necorupti pentru a fi promovati în alegeri. (…) Astfel, baza propagandei candidatilor nu s-ar mai fi facut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvântul Bisericii. Parea o utopie si era, atâta vreme cât ierarhia Bisericeasca, de la vladica si pâna la ultimul credincios – poporul lui Dumnezeu – nu întelegea misiunea politica a Bisericii, asa cum am aratat mai înainte.” (Parintele Gheorghe Calciu, Biserica trebuie sa faca politica)

Linkuri similare: Nicolae Steinhardt: “Avem nevoie de oameni cu suflet politic”

Ioan Ianolide: O lume fara suflet si fara Dumnezeu

%d bloggers like this: