Home

Adormirea Maicii Domnului/ Cuvinte alese despre Maica Domnului/ „Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Să ne arătăm fii”

4 Comments

icoana Adormirea Maicii Domnului de Teofan Grecul

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Părintele Dumitru Stăniloae, despre Adormirea Maicii Domnului: http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/par-dumitru-staniloae-adormirea-maicii-domnului

“Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.” (Parintele Dumitru Stăniloae, „Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”)

Sf. Nicolae Velimirovici, meditaţie către Maica Domnului:

 “Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.

Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei averi: păcat, boală şi moarte.

Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul (1). Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat. Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare (2).

Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor, care trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor. More

Advertisements

“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

2 Comments

iubirea foto: Cristina Douglas Mihaila All rights reserved“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

lumina dragostei

 

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

6 Comments

Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. … pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])

Romania ”țara mea de cântec, țara mea de dor!” via Din Romania cu dragoste

De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.

Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].

Înfrăţirea cu firea şi cosmosul 

Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”. 

Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.

Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane. [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.

 

pictura ludovic-bassarab-ciobanas-cu-oi

Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi

More

“Întâlnirea între persoană și persoană este lumină”

1 Comment

“…cata bucurie imi da constiinta ca cineva este atent la mine! Cât mă bucură! Cineva care-mi zâmbește… Zâmbetul este lumină. Și eu zâmbesc. Și asta este o lumină. Întâlnirea între persoană și persoană este lumină. Cu atât mai mult, lumină este întâlnirea între mine și Hristos.”
Fără ”conștiința clară a unui Dumnezeu personal” ne închidem în lume, uităm chipul aproapelui, se uită de tot ce nu se poate defini.

Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel: “Cand spui unui om te iubesc nu se poate sa nu gandesti ca el va fi vesnic”.

Pr. Dumitru Stăniloae388291_2854913298334_47875283_n

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Romanians who inspire: The Romanian Treasury Team / Echipa Tezaur Romanesc

1 Comment

I had the great honour to interview the team from Tezaur Românesc / Romanian Treasury. This is a transdisciplinary group of young Romanians that has set out on a journey that creates value for a lot of people in Romania. When I read the answers that was sent to me I cried. It is beautifully written and speaks from the soul of a people who is often so misunderstood.” – Yvette Larsson , a Swedish journalist who loves Romania, the author of The Bucharest Lounge blog

Source: The Bucharest Lounge / Romanian-Insider.com

 – Who are you and the team? 

atelierul-de-haine-inspired-by-romanian-patternsWe are a group of young people who love Romania and have initiated a complex and, we could say, a pretty ambitious project, whose main objective is the revival of the traditional crafts and values of the Romanian village, and the conservation of the Romanian spirit. Being an interdisciplinary platform, we have gathered a large number of specialists from different areas, such as: designers, architects, ethnologists, philologists, sociologists, historians and journalists. 

 – Please describe each project in short, one by one.

Currently, the platform includes the following projects:

 –         The Romanian village –  the history of the Romanian villages, traditional peasant style of architecture, traditional building techniques, design, the spirit of the Romanian housing.

–         Romanian traditional crafts – textile manufacturing, wood, ceramics, glass, stone, iron, wood weaving, etc; hiring the craftsmen and designers inspired by this theme : sewing workshops, wood and Atelierul de Haine – a clothing workshop.

–         Rural life – the working of the land : agriculture, fruit growing, forestry, animal husbandry, and so forth, Romanian cuisine, promoting Romanian traditional products : Gradina fermecată – Charmed Garden, old cures and natural medicine, harmonious development and communities of volunteers. More

Dumitru Stăniloae, despre omenie

3 Comments

dumitru_staniloae

Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca, si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german menschlichkeit, sau menschlich, sau de cel francez humain.

Cuvintele germane menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental. Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.

Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul – numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume. Este o mare idee despre om implicata in notiunea omeniei; in notiunea omenie e data omului o tinta pe care nu i-o da nici o conceptie filosofica si gandirea: nici unui popor.

Ubermensch al lui Nietzsche e ultima concluzie; a seniorului feudal nepasator la ceilalti oameni. Dar mai este acest Ubermensch “om”? Nu este el cu mult mai prejos de realitatea omului adevarat? Nietzsche ia in bataie de joc notiunea de om. Menschlich, all zu menschlich inseamna o fiinta umana demna de dispret, care se impaca cu toate formele de compromis si de slabiciune. Ubermensch inseamna cavalerul capabil de fapte mari, de acte mari, pentru a fi urmat de toti pe aceasta calc. Dar care e rostul acestor acte nu ni se spune. Se urmareste un fel de putere pentru putere.

Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor.  More

Dumitru Staniloae, despre ce inseamna a fi cult

1 Comment

Iubesc foarte mult poporul nostru si iubesc in special poporul nostru de la sat. Iubesc taranimea noastra. Care intr-adevar a fost un popor cult. Caci ce insemneaza cult si cultivat? Insemneaza innobilat. Si s-a innobilat prin liturghie si prin rugaciune. Nu devine cult un intelectual care citeste o mie de carti, dar nu devine mai bun. Si nu se uneste cu ceilalti in credinta si fiecare este robul ultimei carti pe care a citit-o. Ne dezmembram unitatea, nu ne mai smerim, nu mai avem delicatetea aceasta a unora fata de altii. Ori ne intoarcem la credinta, ori este mare pericol pentru poporul nostru” (Dumitru Staniloae) (15:28-16:43)

Dialog intre Pr. Dumitru Staniloaie si Ioan Alexandru in vara lui 1990

Productie video realizata de Silviu Despa.

Despre importanța restaurării familiei tradiționale

5 Comments

Ceea ce nu inteleg analistii apologeti ai “solutiilor” neoliberale este ca functionalitatea unui stat nu se verifica prin dimensiunile lui – si statul centralizat, supradimensionat (big government), de tip socialist, si “statul minimal”, neoliberal (care se retrage pentru a lasa ca dominatia lui big business, a finantelor transnationale si a monopolurilor corporatiste sa distruga si sa inrobeasca tarile care “nu conteaza”) si-au dovedit cu prisosinta disfunctionalitatea – , ci prin capacitatea lui de a apara o ordine fireasca, randuiala specifica unei tari, randuiala care inseamna inradacinare in realitatile economice si valorile spirituale ale acelei tari. La baza acestei randuieli nu sta individul autonom, dezradacinat, ci familia, unitatea de baza a societatii. Solutia nu poate fi big government (statul supradimensionat), nici big business (care, pentru a-si putea intinde tentaculele nimicitoare, are nevoie de un statul minimal, care sa fie absolvit de obligatia de a apara interesele omului obisnuit), ambele construite pe individul masificat, ci un stat care sa asigure conditiile ca tocmai acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este cea mai importanta, fiindca de ea depinde sanatatea intregii societati: familia.

Familia se dezvolta in interiorul parohiei si a comunitatii locale, iar intr-o economie centrata pe persoana, deci pe familie, se acorda prioritate acestei unitati de baza; o comunitate locala puternica are la baza solidaritatea intre aceste unitati (de exemplu pentru a-si creste impreuna copiii sau a practica diverse activitati – economice, agricole, educative etc. – in beneficiul reciproc si al comunitatii). Doar astfel devine valabil si acel principiu al subsidiaritatii, care deocamdata apare doar in teorie, nu si in practica, fiindca ideologii au devenit tot mai rupti de realitate si plini de contradictii: Pledeaza pentru statul minimal si big business, dar vorbesc despre “subsidiaritate”.

Vorbim insa de familia traditionala, familia crestina, dispusa sa iasa din acea autosuficienta care caracterizeaza familia moderna, care refuza sa poarte crucea (Dumitru Staniloae spunea: “Nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce” pe care trebuie sa si-o asume familia). Familia moderna ajunge “un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii”, un “egoism de instincte”, grup insensibil la altii, despartit de Dumnezeu si care nu mai ramane unit prin harul Lui. More

Nicolae Iorga: „Cei ce au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc într-însul”

3 Comments

“Națiunea ta nu e numai națiunea de unde vii, ci aceea din care meriți să faci parte.

Primește în tine o viață întreagă sufletul neamului tău înainte de a avea pretenția că el să se îndrepte o singură clipă după un gând al tău.

«Frația» sentimentală dintre români trebuie schimbată într-un simț de unitate, cu toate urmările de solidaritate și muncă-mpreuna.

Unitatea națională fă-o în inimi, și de la sine se va scrie pe steag.

Cei ce au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc într-insul.

Nimic nu poate împiedica o nație de a se întoarce la unitatea ei primordială și necesară.

Morții se duc în pământ pentru a-l păzi.

La bucurie vin și străinii, în durere numai cei de un sânge și de o simțire.

Strămoșii trăiesc totdeauna: ori ca o dojană, ori ca o binecuvântare.

Nimic nu e mai tare decât un stat ce înfățișează o societate și nimic mai slab decât statul pe care societatea îl repudiază.” (Nicolae Iorga)

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare” (Dumitru Staniloae – De ce suntem ortodocși)

“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaşi nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi, şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.

Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de Sfinţi şi de Eroi”

(Radu Gyr, Avem o ţară)

Carte poștală de pe front:

„Mult iubiţi prieteni,
Este o lună de când sunt în acest spital. Am fost rănit în ziua de 30 iulie la Mărăşeşti într-o grea luptă. Vă povestesc şi vouă pe scurt. În ziua de 30 iulie, ora 1 p. m. am plecat la contraatac asupra inamicului care venea cu forţe mari din direcţia sud via lui Negroponte. Am plecat cu compania cântând La arme; era un entuziasm de nedescris, sute de mitraliere secerau şi dintr-o parte şi din alta. Un glonte îmi perforează coapsa stângă; rănit destul de grav continuam conducerea atacului, însă la ora 6 vine un alt glonte şi din fatalitate mă loveşte în coapsa piciorului drept şi cad jos, căci acum nu mai aveam nici un picior, dar inima de român îmi era tot cu mine, strigam Înainte copii, să răzbunaţi pe şeful vostru; voinicii se aruncară din nou cu furie asupra inamicului şi-l respinge. În amurgul zilei vin brancardierii şi mă ridică istovit de orişice putere din cauza sângelui pierdut. Mă uit să văd pe Tep, dar nu-l văd, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Se duce vestea ca fulgerul că Lt. Novac e rănit la ambele picioare.[…] colonel au să mă vadă.
Brancardierii mă duc la Dl Colonel. El mă încurajează zicând: Ai curaj căci suflete mari ca al tău nu pier. Te las cu bine. Acum sunt pe cale a fi vindecat.
Vă sărut cu toată dragostea,
Lt. I. Novac”
Carte postală militară
Sursa: Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea, Fond personal I.M. Dimitrescu, dosar 13/1917
Expeditor: Locotenet I. Novac, Spitalul Cantermir, nr. 471, Bârlad
Destinatar: Sergent I. Dimitrescu, Scoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie, Botoşani
Data: 28 august 1917

Din Bianca Mărmureanu, Viaţa de front la 1917 reflectată în înscrierile cu caracter memorialistic şi corespondenţa privată a combatanţilor din armata română, Teză de doctorat, Universitatea Iaşi, 2011.

(Sursa: http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/11/carte-postala-de-pe-front.html)

Linkuri similare:

Ce este România profundă?

Discurs Nicolae Iorga (1929)

Nicolae Iorga: „Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri”

Tudor Gheorghe: „Numai noi n-avem voie să fim naționaliști”

Ovidiu Hurduzeu: „Românii trebuie să fie din nou stăpâni la ei acasă”

Monarhia, ultimul regim legitim al României

Ortodoxia salvează România

Gheorghe Zamfir – Doina

Dumitru Stăniloae – „Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru”

7 Comments

“In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite”

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ci, datorita distantei si trebuintei de ea.
Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.
Am mentionai mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia. Faptul acesta face ca luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.
Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duios, e printr-o franare reciproca, atunci cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.
Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie.

Individualistul nu sufera de dor.

Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea.
Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau. Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, si iubirea este o pasiune.

Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ca nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala,in fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.

Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate.
Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii,
in dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale.
Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.
Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei.
In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.
Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin.
Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza.

Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior.

…Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si impreuna-lucrare deplina.


Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele pentru a face posibila trecerea
de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare.

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.
Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti.
Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti. Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit. Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea Iui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea. Se aproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiile impresionante, insufletite de dor ale partenerului care a fortat despartirea.
Despartirea starneste dorul, care augmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala.

Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste.

Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.
Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire.
Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marca lui importanta in viata poporului nostru.
Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins radacini adanci.
Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.
„Am sa mor cu dorul lui”, „ma duc cu dorul lui in mormant” spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui ma tine in viata”.
Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.
Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman.
Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.
Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur.

Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru ei, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie.
Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia.
Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica  acompaniat de cor.
Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, fara sa se piarda intr-o armonie impersonala. Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.
Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco si slavo-bizantina.
In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.
In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul…

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii, intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov. Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent. Intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc si care este rostul existentei mele?
In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.
E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei….
Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea

Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.
Poporul roman se dovedeste – prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute –
un popor al comuniunii.


In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.

(Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român)

Older Entries

%d bloggers like this: