Home

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (V) Despre decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (I)

Leave a comment

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 01/2017)

taina_artei_coperta_prelDe ce s-a ajuns în situația ca arta din vremurile noastre să fie mai înstrăinată ca oricând de frumusețe, de viață și de Adevăr? De ce un domeniu a cărui menire ar trebui să fie înnobilarea omului, transfigurarea realului prin punerea acestuia în legătură cu un conținut transcendent (care nu anulează realul, ci îl umple de semnificație), pare a fi contaminat ireversibil de nihilism și de cultura morții?

Este un domeniu care – cum spunea Roger Scruton într-un documentar – a „întors spatele” frumuseții, deși altădată, pentru omul tradițional, arta lipsită de frumusețe și de armonie era un lucru de neconceput. Accentul excesiv pus pe noutate, pe originalitate și insolit pare a decurge dintr-o revoltă față de Creația lui Dumnezeu sau din incapacitatea omului de a mai percepe frumusețea care îl înconjoară, din ambiția sa luciferică de a crea o lume proprie, diferită de cea făurită de Creator. Artistul ajunge să se pună pe sine în centru, pentru a fi adulat drept creator. În acest caz, el se distanțează de lumea reală și de firesc (pe care ajunge să le renege), luându-și libertatea înspăimântătoare „de a reprezenta lumea prin chipul sufletului său pustiit”, cum arată Paul Evdokimov1.

More

Advertisements

Decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (II)

Leave a comment

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 02/2017)

Andrei Tarkovski atrăgea atenţia, în cartea sa „Sculptând în timp”, că unul dintre cele mai triste aspecte ale vremurilor noastre este degradarea aproape totală a capacităţii omului de a percepe frumosul. Cultura de masă şi cea consumeristă nu numai că au infestat şi trivializat arta, dar, în acelaşi timp, au deformat sufletul omului, înăbuşind chemarea sa către Adevăr şi veşnicie pe care Dumnezeu a sădit-o în inima sa, cum spune Ecclesiastul.

4.2.3

Singurătatea omului contemporan
într-o lume a formelor moarte (imagine din filmul „Călăuza”, de Andrei Tarkovski)

Iar „frumuseţea este strâns legată de veşnicie”, potrivit unui artist contemporan nouă, pictorul ieromonah Savatie Baştovoi. Nevoia de frumos ţine de aspiraţia noastră spre ceea ce ne poate ajuta să depăşim limitele individualismului şi ale unei lumi reduse la sine, osificate în propria ei imanenţă, o lume ce refuză sensul regenerator al Învierii. More

„Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu”

Leave a comment

icoana Rubliov Sfanta TreimeFrumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele.

Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu. More

„Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”

1 Comment

Alexandr Soljenitin“Daca mi s-ar cere sa identific principala caracteristica a secolului XX in intregimea lui, as fi din nou incapabil sa gasesc ceva mai precis decat ca: oamenii au uitat de Dumnezeu. Decaderea constiintei umane, lipsita de dimensiunea sa divina, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Razboi Mondial si mare parte din situatia in care ne aflam acum se datoreaza acestuia. A fost un razboi – a carui amintire tinde sa se stearga – care a izbucnit cand Europa, plesnind de sanatate si abundenta, a cazut intr-o furie a auto-mutilarii ce i-a distrus fortele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna.

Din Revolutia Franceza si din ura acesteia fata de Biserica, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia ca “revolutia trebuie sa inceapa cu ateismul”. Si acesta este adevarul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atat de organizata, de militarizata si de tenace in ura ei (fata de Dumnezeu, n.tr.) precum cea practicata de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forta care sta in centrul sistemului filosofic al lui Marx si Lenin, mai importanta decat toate falsele lor lozinci economice si politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central.

Profesorii atei educa tanara generatie din Vest in spiritul urii fata de propria societate. Prinsi de patosul retoric uitam ca defectele capitalismului nu reprezinta nimic altceva decat defectele de baza ale firii omenesti, carora li s-a dat o libertate neingradita precum si tot felul de drepturi ale omului; uitam ca in regimul comunist (iar comunismul le sufla acum in ceafa formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stapanesc practic orice persoana aflata intr-o pozitie de autoritate, in timp ce toti ceilalti sunt egali – o egalitate a sclavilor traind in saracie lucie.

Ura intretinuta in mod deliberat se raspandeste astfel in jur, contamineaza tot ce e viu, viata insasi, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plina de amaraciune a secolului XX piere ca urmare a acestei uri, caci arta e neroditoare fara dragoste. In Est arta s-a prabusit pentru ca a fost doborata si calcata in picioare, dar in Vest a decazut voluntar, un declin artificial si ostentativ, in care artistul in loc sa incerce sa reveleze divinul (prin arta, n.tr.), se pune pe el insusi in locul lui Dumnezeu. Si in acest caz suntem martorii aceluiasi efect al unui proces universal, in care atat in Est, cat si in Vest, se ajunge la aceleasi rezultate si din nou din acelasi motiv: oamenii L-au uitat pe Dumnezeu.” 
More

Luna “Nymphomaniac” la sala “Horia Bernea” a Muzeului Țăranului Român

3 Comments

Muzeul Taranului Roman primavara

Dacă în urmă cu un an era programată celebrarea “lunii LGBT” la Muzeul Ţăranului Român, acum a venit rândul lunii “Nymphomaniac” la MŢR. Este cel mai difuzat film din luna aceasta la Noul Cinematograf al Regizorului Român – cum a fost redenumit studioul “Horia Bernea” More

De ce contează frumusețea?

5 Comments

Un documentar foarte bun, de Roger Scruton, despre modul cum lumea noastra a intors spatele frumusetii. Incepand din secolul XX, arta, arhitectura si muzica au incetat sa mai fie o expresie a frumusetii, instituind, in schimb, un cult al urateniei. A devenit, de fapt o expresie tot mai accentuata a nihilismului si a distrugerii nihiliste care a zguduit secolul XX si careia i-a cazut prada o lume schimonosita, dezumanizata, care a abandonat Adevarul. 

Vezi si:

Trei sonate pentru pian de Domenico Scarlatti si cateva ganduri despre arta

Dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul înapoi?”

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

De la „moartea lui Dumnezeu” la moartea artei

Jamie McDonald: Corectitudinea politică: Deconstrucție și literatură

frumusetea Boticelli

„Dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers?”

4 Comments

Zoe Dumitrescu Busulenga

“Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine. …Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale. …Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu. ….Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala….

Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta… …Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste. …Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim. …Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar. …Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica de Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar. …Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.
…Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. …Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.”

Zoe Dumitrescu Busulenga (1920-2006)
(Maica Benedicta de la Varatec)

Vezi si:

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

Andrei Baciu: Clișeul și ochiul privitorului

Leave a comment

Foto: Andrei Baciu

Frumusețea va mântui lumea”. O tristă umbră cu miros coclit de plastic postmodern s-a așezat uzurpator, de la o vreme încoace, pe umerii acestui fundamental, prin firescul său, enunț al lui Dostoievski. Aceasta, deoarece e o modă curentă ca, atunci când cineva o aduce în discuție, să ridici relativist din sprâncene și să te întrebi cvasiretoric dacă nu cumva afirmația respectivă nu e decât un clișeu. Dar dacă am accepta o asemenea cruntă deraiere de la normalitate, nu ar însemna decât că tot ceea ne mai rămâne de făcut este să ne convingem și că, de pildă, sentimentul recunoștinței pentru cineva care ți-a făcut un bine când aveai cea mai mare nevoie ori chiar dragostea mamei pentru copilul ei sunt și ele încadrabile în aceeași categorie.

Cum este totuși posibil ca un adevăr așa de viu ca cel formulat de romancierul rus să devină, dintr-o dată, suspect? Elementar, pentru că lui, suspectului, nu i se dă niciodată voie să vorbească. Altfel spus, „frumusețea va mântui lumea” a ajuns să pară un clișeu deoarece, pe nevăzute, întregul căruia îi aparține a fost trimis la plimbare, iar ea a rămas, picătură în deșert, o simplă și orfană propoziție, incapabilă în astfel de condiții să se apere. Și  nu e vorba aici doar de privarea de întregul textual care a produs-o, anume de scrierile excepționale ale lui Dostoievski în general, care numai clișee nu sunt, ci, dimpotrivă, alcătuiesc una dintre cele mai profunde sondări ale condiției  umane – iar acest lucru nu este și nu poate fi contestat de nimeni. E vorba de întregul vieții înseși, așa cum, banal de evident, înainte de a fi scriitor ori fotograf, trebuie mai întâi să exiști, pur și simplu, ca persoană. Așa se face că, în chipul cel mai nemetaforic cu putință, nu ai cum să pătrunzi semnificația cuvintelor doar citindu-le/rostindu-le. Ele pot fi înțelese doar prin trăirea lor integrală, punându-le în act, experimentându-le cu totalitatea propriei ființe. Nu poți înțelege ce înseamnă „albastru” doar din dicționar, fără să privești cerul, nu poți pătrunde vocabula „iubire” dacă nu ai iubit niciodată, nu poți ști ce e acela un cozonac fără să fi gustat măcar o bucățică.

Or, exact acesta e mecanismul esențial al clișeului – scoaterea unei părți din întregul de care aparține organic, ruperea din context, la fel cum, se știe, tertipurile sofistice – ale antichității ori ale postmodernității – reușesc să păcălească doar odată cu această separare a vorbelor/discursului în sine de ființarea extraverbală (iar discursul este incontinent tocmai pentru că, în această situație, își poate permite să o ia razna pe câmp ca o iadă scăpată din țarc). Iar aceasta e o izbândă cu adevărat diabolică: diabolos, „cel care separă”.

Ca să ne definim cât mai limpede termenii, să facem precizarea de bază că, atunci când discutăm despre clișeu, introducem în joc, chit că ne dăm seama, chit că nu, trei elemente: mesajul în sine (textul pentru un scriitor, fotografia pentru un fotograf etc), care este susceptibil de a fi un clișeu, emițătorul lui (scriitorul, fotograful etc) și, ceea ce e prea lesne trecut cu vederea, receptorul însuși al mesajului. Suntem totodată de acord că un clișeu este acel mesaj alcătuit doar dintr-o formă care și-a pierdut conținutul, prin, așa cum arătam anterior, ciuntirea întregului și păstrarea frauduloasă a numai unui ciob din acesta.

Ei bine, în acest moment apare întrebarea capitală: când ai capacitatea de a-ți da seama că un mesaj (fie că ești producătorul lui, fie că ești doar un receptor) este sau nu un clișeu? În modul cel mai logic, atunci când poți să vezi realitatea în ansamblul ei. Iar percepția asupra realității este cu atât mai clară, cu cât este mai purificată de toxinele egolatre ale propriului sine, în sensul în care calea cea mai sigură înspre orbire este, să nu ne amăgim, trufia. Bineînțeles, în acestă complexă ecuație intră și alți factori, ca de pildă stăpânirea limbajului în care se articulează mesajul ori bagajul cultural. Dincolo de acestea însă, în mod esențial, clișeul, ca stereotip, ca placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenței – aceleași forme, trădează incapacitatea de adaptare la integralitatea vieții măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească.

Autenticitate, să ne înțelegem, atât a emițătorului, cât și a receptorului, căci, în afară de cel propriu-zis, apărut din cauza celui dintâi, există și falsul clișeu, adică mesajul viu, coerent, dar nedetectat ca atare de receptor deoarece acesta este, el, limitat și, incapabil să privească și să simtă în profunzime, i se pare că totul e un clișeu. Iată, dar, nu doar frumosul, ci și clișeul este în ochiul privitorului.

Aparține sau nu o imagine cu un copac singur pe câmpie acestui nefast grup? Da, dacă autorul încearcă prin ea, să zicem, să ne convingă că exprimă spleen­-ul-produs-de-destinul-crunt-al-omului-ca-ființă-solitară-într-un-univers-ostil-bla-bla-param-pam-pam!, când, de fapt, tot ce se vede e doar un copac singur pe o câmpie. Nu, dacă fotograful a intenționat – și a reușit – să arate nu altceva decât frumusețea, pur și simplu, a scenei capturate, bucuria intensă prilejuită de gestul contemplării. Este cât se poate de corect să sancționezi impostura, dar este cât se poate de eronat să crezi că toate imaginile cu un copac pretind mișelește că au o grea încărcătură filozofică, după cum greșit este și să respingi, închis ermetic într-o tristă prejudecată, orice imagine cu copac pe motiv că nu are cum, prin definiție, să fie ceva de capul ei.

Unei la fel de procustiene vânători de vrăjitoare este supus, în unele medii, și peisajul, ca gen fotografic. Un argument recurent, cu pretenții de neadormită luciditate, este cel potrivit căruia peisajele (cu ceață) suferă o insurmontabilă carență: acestea nu transmit o poveste, nu creează suspans, nu lansează întrebări, așa cum o fac alte imagini. Prejudecata, aici, nu rezidă în observația în sine, care nu e altfel decât corectă, ci în socotirea ei ca fiind un motiv de ostracizare – încă fără drept de apel – a acestui tip de fotografie. Problema este prin urmare că nu se distinge între ceea ce sunt, pur și simplu, două genuri de fotografie diferite. Peisajul cu ceață este liric și activează preponderent emoția, în vreme ce, să zicem, fotografia de stradă e, prin însăși natura ei, narativă. În cazul primului, contempli și asculți tăcerea din el și din tine, iar în cazul al doilea faci un efort mental de a stabili niște relații (între personaje și/sau între ele și mediu), dezlegând astfel enigma propusă de autor. Și, dacă acestea îți reușesc, ți se revelează ceva, despre viață și despre tine – în ambele cazuri. Aceasta e toată bătaia peștelui. A susține că, prin particularitățile sale, unul dintre cele două genuri (oricare ar fi el) îl anulează pe celălalt e o crasă absurditate. E ca și cum ai spune că, pentru că nu are acțiune precum proza, poezia nu are ce căuta pe lumea asta. Dacă ar fi după unii, nu ne-ar mai rămâne decât să ardem toate aceste cărți/fotografii, atât de, oh, impenitente.

Similar, și în numele aceleiași pretinse lucidități, se afirmă că peisajele cu ceață nu mai merită băgate în seamă pentru că s-au mai făcut. Pentru că nu aduc nimic nou. Replica imediată a unui fotograf din acest domeniu ar fi una simplă: niciodată un peisaj nu este același. Fiecare nouă zi aduce ceva distinct, mai ales pentru cine vrea cu adevărat să privească, în afară și în-lăuntru.  Iar cine nu crede, este invitat să vină și să vadă (și, în lumina a ceea ce afirmam mai sus, să nu se limiteze doar la cuvinte).

În plus, cum rămâne atunci cu vorba aceea, că toate cărțile bune au fost deja scrise? Probabil nu ar trebui să uităm că ea aparține unui scrib. Și că a fost spusă cu ani buni înainte de Hristos. (Serios acum, câte din cărțile bune pe care le-ați citit au mai mult de două milenii vechime?) Același lucru e valabil și în privința omoloagei ei fotografice, cum că toate fotografiile bune au fost deja făcute.

Da, să nu lăsăm rațiunea să adoarmă (dar nici să nu îi injectăm steroizi, că o dăm în isterie – a fi nebun înseamnă a avea doar rațiune) și să sesizăm că problemele esențiale ale vieții, stările și emoțiile pe care le poate avea o ființă umană, precum și temele/ motivele fotografice/literare corespondente sunt inventariabile. Adică finite. Dar să observăm imediat apoi că, de fapt, nu ele însele sunt cele inventariabile, ci numirea lor: „sens al vieții”, „iubire”, „frumos”, „destin”, „înțelepciune”, „tăcere”, „speranță”, „bucurie”, „cunoaștere”, „bine”, „rău” etc. Termenii ne îndreaptă numai către ele, iar fiecare dintre noi le locuiește diferit de ceilalți, prin definiție. Mai mult chiar, fiecare dintre noi le trăim diferit în momentele diferite ale vieții, așa cum până și umila ceașcă matinală de ceai e mereu alta. Așa se explică de ce putem să vedem o sută de fotografii (bune) ce prezintă un individ într-un contrast sau altul cu un grup de semeni și să fim copleșiți de fiece cadru în parte. Toate tratează tema identității, însă fiecare dă seamă despre un avatar unic al acestei teme și, simultan, o felie distinctă și cu nimic mai puțin vie ca celelalte a existenței.

O explicație revelatoare privind originile tuturor acestor pre(a)judecăți postmoderniste o oferă Katharine Thayer în fundamentalul articol Embracing Beauty, apărut în revista „LensWork”, nr. 53 (iunie – iulie 2004), pp. 26 – 33.

Așa cum se știe, arată autoarea, fotografia cuprinde două mari părți: pictorialismul[1], care se concentrează nu pe subiectul cadrului în sine, ci pe emoția pe care o simte fotograful față de el, și fotografia documentară, unde acest raport se inversează. O primă idee preconcepută este aceea că, în acest mediu, ca și în artă, modalitățile de gândire/ stilurile se află într-o evoluție strict liniară. În realitate însă, așa cum o arată orice analiză istorică de bun-simț a fenomenului, ele nu se succed, ci alternează fără a se repeta, așa cum nepoții seamănă bunicilor, având totuși o viață proprie. Eroarea, adaug eu, provine într-o anume măsură și din echivalarea nefondată a progresului tehnologic (indubitabil) al societății de azi cu un pretins corespondent spiritual al său. Paralelismul ar fi comic, dacă nu ar fi, totuși, tragic. E destul să constatăm că nu au existat orori mai mari în istoria omenirii decât cele întâmplate în ultima sută de ani ca să înțelegem cam pe unde se află omul contemporan din punct de vedere spiritual cu adevărat. Acum șase sute, o mie, trei mii de ani, oamenii nu știau nici măcar că pământul este rotund, ceea ce nu i-a împiedicat (vezi pictura și literatura medievală, vezi Iliada ori Epopeea lui Ghilgameș) să se însoare, să fie geloși, să poarte războaie sau să fie triști ori fericiți.

Pe cale de consecință, să nu lăsăm formulări precum „Fotografia/literatura/arta a evoluat, a făcut, a dres etc” să ne adoarmă, uitând ca aici e o numai o figură de stil. Oamenii au făcut din fotografie/literatură/artă ceea ce au făcut. Au respectat implicit, pe măsură ce le descopereau, proprietățile intrinseci ale acestora, firește, însă, dincolo de aceasta, ei au luat toate deciziile. (E ceea ce nu înțelege și nu vrea să înțeleagă alde S. Sontag când se plânge că, vezi Doamne, fotografiile – de război – desensibilizează, prin cantitatea lor, receptorul. Vina, dacă așa ceva se întâmplă, e a acestuia, și e una calitativă.)

Revenind la textul lui Katherine Thayer, fotografia de peisaj ar fi așadar irelevantă pentru că ar constitui un refuz al prezentului și un refugiu în trecut. Dacă nu conține clădiri, relee de telefonie mobilă, centrale nucleare, pet-uri și așa mai departe, adică elementele care ar conferi unei atare imagini doza de ironie și contradicție postmodernistă ce ar salva-o de banalitate, stereotipie și desuetudine, o fotografie de natură este necinstită și sentimentală. Ni se spune să fotografiem ce vedem în jur, dar nu frumusețea naturii, deoarece aceasta nu ar mai exista. Dar ce ne facem atunci cu invitația fotografului peisagist de mai sus? Cum îl poate combate cineva, dacă nu a fost niciodată acolo? Ce ne facem cu noi înșine, cu bucuria noastră și a copiilor noștri, simțită în mijlocul naturii atunci, sus pe munte? Totul e relativ, susțin postmoderniștii? Cum mai pot dormi atunci liniștiți noaptea – dacă legea atracției universale va înceta brusc să funcționeze? „După decenii de contradicție și de ironie, contradicția și ironia sunt cele care au devenit, ele însele, cele banale”, conchide Thayer.

Discreditarea pictorialismului, continuă ea, este absolut nefondată întrucât acesta nu e în nici un chip identic cu sentimentalismul. Nu, pentru că cel din urmă formează, în raport cu ironia, pur și simplu cealaltă față a aceleiași monede, aceea a alterării unei afectivități normale și sănătoase. Relativ la începutul acestor rânduri ale subsemnatului, iată cum descoperim aici un fals clișeu, prezent numai în ochiul privitorului. Postmodernismul a ciuntit pictorialismul reducându-l la ce a putut el să priceapă din acesta. Așa cum sentimentalismul este excesiv și nesincer de emoțional, ironia neagă autenticitatea oricărei emoții. Ele nu pot produce artă propriu-zisă deoarece nici primul, nici a doua nu posedă „combinația de onestitate și de afirmare a vieții și a umanității ce este necesară pentru o creație care să dăinuie. Aceasta nu presupune că arta trebuie să fie neapărat «drăguță»; chiar deloc, doar că o operă care dăinuie crede realmente în ceea ce transmite și nu îi este frică să exprime trăirea sinceră, orice trăire ar fi aceea. Oamenii, atât consumatorii, cât și creatorii de artă, tânjesc după acea artă care confirmă și afirmă acest tip de sinceritate.”

Concluzia scriitoarei americane relevă o idee capitală, nu nouă, însă din păcate prea proaspătă pentru mulți – dacă arta e fie revoluționară, fie plagiatoare, atunci, în vremurile noastre, când ironia (arogantă, completez eu), documentarea (seacă), (ipocritul) comentariu asupra culturii populare și păpușile (Barbie) cu arme sunt pe toate drumurile, a exprima frumosul, curat și cuminte, reprezintă adevărata revoluție fotografică. În numărul următor al „LensWork”, în faimoasele sale EndNotes, Bill Jay susținea punctul de vedere al lui Thayer: „Fotografiile sunt foarte bune la evidențierea emoțiilor; și foarte proaste la exprimarea ideilor. Dacă ideile ori cuvintele există deja, fotografiile le pot învesti cu potență emoțională. Uneori, totuși, emoția dintr-o fotografie este suficientă. Acesta e pictorialismul.”

Cum rămâne, una peste alta, cu fotografii de rând, care vor doar să se bucure de fotografie? Cum rămâne cu clișeul și, implicit, cu originalitatea?

 Există un episod al serialului de comedie Seinfeld în care personajul principal se întâlnește cu dragostea vieții sale. Foarte frumoasă, la fel de inteligentă ca el și dovedind aceleași trăsături și același simț al umorului, ea este femeia perfectă. Și totuși, când jocurile unui final marital fericit păreau făcute, Seinfeld se desparte de ea. Motivul este demn de o producție de televiziune ce, în perfectă manieră postmodernistă, se autocaracterizează ca una despre nimic: se plictisise de ea și ajunsese să nu o mai suporte, pentru că era exact ca el, iar el se detestă pe sine. Și pe ea însăși o percepea, cu alte cuvinte, ca pe un clișeu. Marele plictis, marea ură, marea clișeizare – iată iadul zilelor noastre. Culmea e că oricum postmodernitatea vede iadul ca fiind mult mai „interesant” decât raiul. Da, pentru că această perspectivă, așa cum însuși adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru rațiune, ci pentru iubire. Nu poți fotografia decât ce cunoști. Și nu poți cunoaște decât ceea ce iubești. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clișeu. Însă numai pentru că a fost rostit (și nu trăit) de prea mulți cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.

De aici și explicația goanei nebune după originalitate și complexele produse de ea. Sufocat sufletește de idolul hipertrofiat al rațiunii și de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici și inventariază nevrotic creațiile de dinaintea lui, căutând o nișă virgină pe care să și-o însușească. Demers falimentar prin definiție, ce nu conduce decât înspre contorsiuni sterile. Nemaivăzute, e drept, dar doar atât. A spune că 1+1 fac 3 e o certă probă de originalitate – dar nu de autenticitate.

A căuta să faci lucruri inedite cu orice preț înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalității în premize, ca scop în sine, și nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie și autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu, originalitatea este implicită existenței fiecăruia, însă ea iese la suprafață numai odată cu o ființare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Și curățenia ochiului nostru fotografic. Și toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.


[1] Totuși, denumirea de „fotografie pictorialistă” este cel puțin inexactă. Această (mai mult decât) jumătate a fotografiei nu este deloc tributară, ca decizie expresivă, picturii, așa cum ar rezulta din numele ei. Nu îi este, deci, subordonată, ci ambele sunt coplanare, fiind concretizări în medii diferite ale aceleiași intenții: a exprima întregul alcătuit din percepția empiricului și din trăirile pe care acesta le produce în sufletul creatorului. Fotografia e într-adevăr îndatorată picturii la nivel istoric, dar numai întrucât aceasta a fost prima posibilă din punct de vedere tehnic. Dacă o mare parte a gramaticii sale vizuale se regăsește și la congenera ei, acest lucru nu se întâmplă, așadar, printr-un furt brutal, ci datorită faptului că sunt, ambele, domenii bidimensionale de expresie.

Articol preluat de la adresa http://andreibaciu.blogspot.ro/2012/11/cliseul-si-ochiul-privitorului_6077.html.

Vezi si:

Mircea Platon: Ochi de lumină și libertate (prefață la cartea lui Andrei Baciu, La bunica)

Alexandru Paleologu, despre imitație și „clișeul originalității”

Corectitudinea politică: deconstrucție și literatură

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

Libertatea ca tindere spre muzică

Alexandru Paleologu, despre imitație și „clișeul originalității”

1 Comment

Alexandru Paleologu despre „cliseul originalitatii”: “In arta a nu fi decat nou inseamna a nu deveni niciodata vechi cu adevarat, ci foarte curand vetust; …marii artisti nici nu sunt originali, ci cu totul dimpotriva: sunt universali si simpli. – prin darul de a revela evidenta.. “Originalitatea, aceasta in definitiv meschina ambitie, este… un cliseu, multiplicabil in serie…”

Poezia nu spune nimic nou: noutatea ei e o iluzie care tine de socul, de comotia prin care ne desteapta din «somnul dogmatic» al poncifelor. Dar poncifele sunt epifenomene, iar «desteptarea» e o «revenire in fire». Poezia ne readuce in fire, adica ne convoaca la esentele prime….”

Despre imitatie: “Ceea ce e lipsit de valoare e contrafacerea, nu imitatia. Contrafacerea se da drept ceea ce nu este. Imitatia este efortul de a egala modelul. …Imitatia presupune in ordinea concreta un prototip exemplar; alegerea lui defineste calitatea si natura imitatorului. In ordine abstracta, imitatia presupune un arhetip si este deci participare la o valoare absoluta. … Cultura si arta nu sunt de conceput fara modele. Prejudecata originalitatii crede ca poate reduce manifestarile vietii umane la solipsismul particularitatii fara asemanare: pe greceste aceasta se numeste idiotes.”

(Alexandru Paleologu, Bunul-simț ca paradox, Ed. Cartea Românească, 2005)

Vezi si:

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

Ioan Vlăducă, despre arta tradițională românească

Ernest Bernea, Meditații filozofice

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

5 Comments

Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat. Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întărim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură” (Horia Bernea)

Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

(…)

Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei.

Fiecare artist trebuie sa ia creatia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adica in chip de “povara” si obligatie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursa de identitate pentru el si ceilalti. El trebuie in acelasi timp sa pastreze si sa comunice (marturiseasca). El trebuie sa ajute si sa incite pe ceilalti sa comunice cu propriile lor radacini, un rol care este esentialmente legat pentru noi de traditia ortodoxa. Acceptarea acestei misiuni, angajarea fiintei sale profunde in acest scop, da artistului adevarata sa investitura; in fata unei lumi amenintate de descompunere, fortate sa renege reperele fundamentale ale existentei sale, artistul trebuie sa participe la sensul sacrificiului ce a mantuit lumea, el trebuie “sa salveze”. (Horia Bernea, septembrie 1990, in Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006)

Arta implică soluționarea unei probleme spirituale și mă interesează numai în măsura în care ea oferă o posibilitate de a contribui la soluționarea problemelor spirituale ale timpului nostru.” Horia Bernea,1969

Andrei Tarkovski, despre arta:

Artistul a început să-şi privească talentul – care îi este dat – ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explică acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie într-un produs comercial.”

Vezi si:

Horia Bernea: „Cu cât ne îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

Horia Bernea, câteva gânduri despre muzeu

Trei sonate pentru pian de Domenico Scarlatti si cateva ganduri despre arta

Older Entries

%d bloggers like this: