Savatie BaștovoiOboseala si dragostea

Nu este adevarat ca intre ortodocsi si romano-catolici exista numai neintelegeri. Cel putin, exista un amanunt simpatic, pentru care acestia ar fi gata sa se uneasca. Ortodocsilor le place la romano-catolici faptul ca acestia la slujba stau pe scaun, iar preotii romano-catolici ii invidiaza pe cei ortodocsi pentru ca acestia au voie sa se casatoreasca. Si asta dureaza de multa vreme.

Am vrut astfel sa patrund mai direct in sfera unor discutii, de multe ori incrîncenate, despre viata religioasa. De exemplu, tot mai des poti auzi replici de genul: “slujbele atît de lungi ale ortodocsilor n-au nici o logica!” Desigur, toate aceste discutii sînt superficiale, amuzante si vin de la oameni care, de regula, nu umbla la biserica, dar ele preocupa pe multi. 

Chiar dintru inceput trebuie sa spunem ca Liturghia este centrul vietii crestine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desavîrsit in care Dumnezeu se daruieste oamenilor, in Euharistie (Impartasanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datoreaza si convingerii primilor crestini ca a doua venire a lui Hristos va fi imediata – “parusia”.

Slujbele erau si sînt o asteptare, dar si o venire, in cel mai adevarat sens, a lui Hristos. In cele sapte laude existente in Biserica Ortodoxa, se imita, dar se si reactualizeaza istoria universului si a omului, de la creare si pîna la restabilirea armoniei vesnice. De aceea, pe parcursul lor, exista momente de rugaciune, de cateheza, adica educare (cînd se citeste din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care infatiseaza fapte si invataturi ale Sfintilor). Pentru ca oboseala sa nu ingreuneze rugaciunea, exista momente cînd credinciosii pot sa se aseze, acestea sînt “Apostolul” si “catismele”, care, din greaca, asa se si traduce – “a sedea”. Iar cînd este slujba cu priveghere, se sfinteste “litia”, pîine cu vin, care se imparte credinciosilor spre mîncare, ca sa nu se istoveasca.

Într-un cuvînt, nu sînt chiar atît de inumane slujbele ortodocsilor. Si-apoi, daca depasim cu ingaduinta “teologia” babutelor noastre, putem ajunge la Sfintii Parinti. De exemplu, Sf. Filaret al Moscovei spunea: “Decît, stînd drept, sa te gîndesti la picioare, mai bine, sezînd, sa te gîndesti la Dumnezeu”. Aceeasi replica o repeta si marele ascet al secolului trecut, Sf. Teofan Zavorîtul. Iar in Patericul Egiptean (sec. IV-V), gasim o intîmplare extraordinara in acest sens. Se zice ca odata au venit fratii la avva Isaia si l-au intrebat: “avvo, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza in biserica, ce sa fac, sa-l las sau sa-l trezesc la rugaciune?” Si Sfîntul a zis: “adevarat va zic, fratilor, ca eu, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza, pun genunchiul meu sub capul fratelui si-l odihnesc”.

Acesta este sensul vietii crestine, asa cum o inteleg ortodocsii si cum au inteles-o apostolii, sa-L astepti pe Hristos. In Gradina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douazeci de minute pe saptamîna, cît dureaza o messa romano-catolica, si acelea cu pretentii, este un rezultat firesc al societatii consumiste apusene. In Apus sotii umbla fiecare cu masina sa si nu indrazneste unul sa se foloseasca de lucrurile celuilalt. E normal ca fiecare are si timpul sau, pe care si-l repartizeaza cum voieste. Si daca s-a intîmplat ca din acest timp o parte infima sa-I fie oferita lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de imprumut.

Dar si ortodocsii au voie sa-si imparta timpul cum vor. Si cine vrea sa-i acuze pentru faptul ca Ii acorda prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Daca doi indragostiti pot sa stea la vorba ore intregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile,de ce ne mira niste oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Il iubesc si care ii iubeste? Vin clipe, cînd dragostea învinge oboseala.

Cine se teme de sfinţi?

Unul dintre aspectele care, în opinia protestanţilor, face ca ortodoxia să fie respingătoare este cultul sfinţilor. Ideea închinării în faţa altui om, invocarea acestuia în rugăciuni, este văzută ca o ofensă adusă lui Dumnezeu şi o revenire la păgânism. Pentru acest “argument” extraordinar împotriva creştinismului, protestanţii au căpătat până şi laudele ateiştilor-ştiinţifici, care au văzut în ei un fel de înaintemergători ai iluminismului şi ai umanismului.

Poate cea mai expresivă carte împotriva sfinţeniei este “Genealogia moralei” de Friedrich Nietzsche. Acesta a fost convins că popii fac uneori milostenie, numai pentru că aceasta îi face să se simtă superiori celui în a cărui şapcă au aruncat doi bănuţi. Aceeaşi psihologie o au toţi ateiştii militanţi. Pentru această categorie de oameni, sfântul, atunci când nu a fost un simplu mâncător de găini în Postul Mare, pe care l-au divinizat colegii lui de breaslă, poate fi cel mult un nebun rufos în care poporul prost a văzut o întruchipare a propriei suferinţe şi, de aceea, l-au eroizat. Unii atei, nu exclud chiar posibilitatea unui delir mistic provocat, pe fondul sărăciei şi a foamei sau din setea de paranormal a femeilor isterice.

Puţini ştiu însă că autorul “Antihristului” a fost fiu de pastor luteran. Acest amănunt despre apartenenţa confesională a lui Nietzsche nu este lipsit de importanţă. Viziunile gânditorului care l-au inspirat pe Hitler, setea lui de o religie “veselă”, cum o numea el, sunt o urmare inevitabilă a educaţiei sale luterane. Luteranii, ca şi toţi protestanţii şi neoprotestanţii exclud posibilitatea conlucrării omului cu Dumnezeu, deoarece pentru ei a făcut totul Hristos, omul nu are nici un merit în mântuirea sa. De aceea, “supraomul” lui Nietzsche nu este altceva decât un monstru clocit într-un subconştient văduvit de imaginea omului ca fiinţă superioară. Supraomul nietzschean este un înlocuitor nefericit al sfântului creştin.

Eu nu vreau să înşir aici o listă cu citate biblice care să susţină cultul sfinţilor, dar mi se pare sugestivă întâmplarea că ateiştii, sectele de toate felurile şi persoane de genul lui Nietzsche îşi dau mâna atunci când e vorba de negarea vehementă a cultului sfinţilor. 

Sfinţenia este singurul lucru cu care nu poţi să te mândreşti, pentru că deîndată o pierzi. Sfinţenia este mai degrabă propăşirea continuă în conştientizarea propriilor neputinţe (Sf. Nil de la Sorska) şi nu ştiu dacă cineva din adversarii cultului sfinţilor invidiază această ocupaţie. Aceşti oameni sunt cinstiţi nu ca nişte dumnezei, ci ca nişte prieteni şi îndrumători, ca simple persoane care ne întrec în vreo vrednicie (Sf. Ioan Damaschin). La urma urmei, cultul sfinţilor confirmă că Hristos este prezent în istorie şi că El lucrează prin oameni “până la sfârşitul veacurilor”.

Nu există nici un alt motiv pentru care oamenii se împotrivesc sfinţilor, decât numai mândria personală. Omul lipsit de modele şi precursori se expulzează pe sine din istorie. El îşi creează o istorie în care există numai el, ca un Neron îngâmfat şi idiot. Nu în zadar Friedrich Nietzsche a scris “Consideraţiile inoportune împotriva istoriei”, în care vede istoria ca pe un rău care împiedică omenirea să prospere. În cele din urmă, omul care a luptat cu sfinţenia şi istoria, a sfârşit prin a-şi crea propriul sfânt, “supra-omul” şi o proprie istorie, care începea cu el însuşi. Comuniştii l-au creat pe “homo-sovieticus”, omul care munceşte bine la subotnice, iar neo-protestanţii pe “fratele uns cu duhul”, care s-a lăsat de fumat şi de băut, poartă cravată şi citeşte biblia. 

Într-adevăr, poate că a trecut vremea sfinţilor după modelul lui Hristos? Într-o lume ca a noastră, e loc pentru toată lumea. “Într-o casă mare, spune apostolul Pavel, referindu-se la sfinţenie, nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Timotei 2, 21).

Sărbătoarea dez-îndumnezeirii 

Sărbătorile sunt zâmbetul unei naţiuni. Există zâmbete sincere şi zâmbete forţate, bolnăvicioase. Fiecare popor are nişte sărbători care îl reprezintă. Printre acestea, un loc special îl ocupă sărbătorile cu conţinut religios.

În R. Moldova a devenit deja o tradiţie ca în fiecare vară să se convoace pe stadionul republican “Congresul martorilor lui Iehova”. Aparent, aceasta este o sărbătoare religioasă. Membrii acestei organizaţii o pot numi chiar creştină. Totuşi, aceşti oameni neagă dumnezeirea lui Hristos, considerându-L doar o creatură superioară. Şi atunci, devine o adevărată dilemă, în cazul în care Hristos nu-I Dumnezeu, dacă mai are rost sau nu ca să se sărbătorească “Dumnezeul lui Israil” altfel decât o făceau evreii.

Pentru noi, creştinii, singurul motiv de sărbătoare este redobândirea nemuririi luminoase, prin învierea lui Hristos, îndumnezeirea firii umane.Să se veselească cele cereşti – cântă Biserica în fiecare duminică, – şi să se bucure cele pământeşti, că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte. Cel întâi-născut din morţi S-a făcut. Din pântecele iadului ne-a izbăvit pe noi. Şi a dăruit lumii mare milă”. Veselia este prilejuită anume de redobândirea chipului dumnezeiesc, prin Hristos: “Saltă, Adame, împreună şi te veseleşte, Eva, că hainele prin care v-aţi îmbrăcat întru stricăciune de demult în rai, nădăjduind nestricăciune, luându-le pe Sine Cel ce v-a zidit pe voi, în chip negrăit le-a mutat întru nestricăciune, şi împreună v-a înălţat astăzi şi prin şederea cea împreună cu Tatăl v-a cinstit”. (Penticostar, Săptămâna VII după Paşti, Miercuri: stihoavna Vecerniei, stih. II). Firea dumnezeiască, unindu-se neamestecat şi nedespărţit cu firea omenească, în persoana lui Hristos, în taina întrupării, a cinstit-o pe cea din urmă, astfel încât “spăimântatu-s-au cetele îngereşti văzând pusă pe Scaunul părintesc firea omenească cea căzută”. (Octoih, glas VIII, Duminică: Can. Crucii şi Învierii, oda I, stih. II). Dogma întrupării lui Dumnezeu, expusă de Părinţii primului Sinod Ecumenic (325) e foarte simplă: “Neîncetând să fie Dumnezeu, a început să fie om”.

Dacă Hristos nu este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, două firi în aceeaşi Persoană, neamestecate şi nedespărţite, atunci zadarnică a fost venirea Lui. Rostul venirii lui Hristos nu a fost doar acela de a propovădui “vestea cea bună”, aşa cum afirmă martorii lui Iehova, Dumnezeu putea să vestească şi în continuare prin îngeri, aşa cum a făcut în Vechiul Testament. Să Se jertfească pe cruce? Dar dacă Hristos nu-I Dumnezeu, oare nu reiese că Dumnezeu Tatăl a asistat cu cruzime moartea unicului Său Fiu şi pentru aceasta a iertat păcatele lumii? Dumnezeu Tatăl a iertat omenirea tocmai pentru faptul că a comis cea mai abominabilă crimă? Oare Dumnezeu, care este dragoste (1 Ioan 4, 8-16), iar dragostea înseamnă a-ţi pune sufletul pentru aproapele tău (Ioan 15, 13), nu a îndeplinit această poruncă, ci a preferat să pună sufletul altcuiva? Într-un cuvânt, dacă Hristos nu-I Dumnezeu, Biblia este cea mai sadică poveste din lume. 

Acesta este Cel care, “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”. Pentru ca acest citat din Apostolul Pavel (către Filipeni 2, 6-7) şi altele, de care este plin, atât Noul cât şi Vechiul Testament, să nu dea impresia de politeism, trebuie să acceptăm dogma Sfintei Treimi, a Unui Dumnezeu în trei Feţe, deofiinţă şi nedespărţite: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Care Scriptura Îl numeşte cu nume multiple, de exemplu Domnul Savaot sau Iehova.

Aşa că, de vineri şi până duminică, săptămâna trecută, pe stadionul republican s-a ţinut un fel de “doliu vesel”. Oamenii adunaţi acolo au sărbătorit, cu multă vervă, dez-îndumnezeirea firii umane. Au încercat, prin cuvântări aprinse, să-L alunge pe Dumnezeu din istorie, pentru că El, sunt de părere martorii, Şi-a încheiat misiunea, odată cu înălţarea Sa la ceruri, şi nu mai poate fi prezent şi în tradiţia noastră milenară. Au sărbătorit triumful revistelor colorate şi a kitchi-ului asupra geniului creştin, din care am citat mai sus. În aceste reviste, niciodată nu veţi găsi mărgăritare ca acesta, când o făptură îşi exprimă dragostea faţă de altă făptură, transfiguraţi de atingerea cea mai directă a lui Dumnezeu: “Ca un trandafir din văi, Curată, ca un crin cu bun miros cunoscându-te pe tine Făcătorul nostru, Domnul, a iubit frumuseţea ta, Curată, şi acum va să se întrupeze din sângele tău, ca pentru bunătate să gonească duhoarea cea rea a înşelăciunii”. (Mineul pe martie, în 24 de zile, oda VIII, stih. III).

Ierarhie sau dictatură bisericească? 

Autoritatea pe care trebuie să o aibă conducătorul bisericesc asupra turmei sale, cu părere de rău, de multe ori, se transformă în dictatură. Intenţionat am folosit cuvântul turmă, nu supuşi, deoarece, în Biserică, chiar dacă există supunere, totuşi nu există supuşi. Dimpotrivă, potrivit doctrinei ortodoxe, singurul supus este însuşi conducătorul. Replica lui Hristos este foarte categorică, când zice: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27). Hristos, Preotul ideal, este numit de Ioan Gură de Aur “slugă a mântuirii noastre”. Asemeni Lui trebuie să fie orice preot. 

În relaţia dintre oameni cele mai urâte lucruri sunt trădarea şi dictatura. A porunci altui om înseamnă a-i smulge de pe cap cununa libertăţii pe care I-a dăruit-o Însuşi Hristos. Căci “şi Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”(Matei 20, 28). Dictatura contravine naturii umane, deoarece noi suntem chip şi asemănare a libertăţii şi a suveranităţii lui Dumnezeu. De aceea, şi Hristos, vrând să păstreze acest principiu, înainte de a le da ucenicilor puterea de a lega şi a dezlega, le-a spălat picioarele, arătându-le felul în care trebuie să-şi manifeste puterea.

Evanghelia trebuie să intre în viaţa creştinilor, ea nu este doar un florilegiu de metafore şi proverbe frumoase. Şi în zilele noastre există astfel de preoţi “evanghelici”. Un contemporan de-al nostru din Grecia, părintele Epifanie, aplica pilda spălării picioarelor la propriu. Pentru că a fost un părinte cărturar şi cu multă deschidere, veneau la el mulţi studenţi, care mărturiseau păcate caracteristice acestei vârste. Dar stareţul nu le dădea mătănii, ci îi lua în chiliuţa sa, punea un lighean cu apă şi le spăla picioarele, în tăcere. Acesta era “canonul” pe care îl dădea părintele Epifanie pentru păcate grele. Unii dintre aceşti tineri mărturiseau pe urmă că, chiar şi când îi trăgeau prietenii la distracţii, se fereau, pentru că le era ruşine ca bătrânul să le spele iarăşi picioarele.

Dacă toţi preoţii ar fi păstrat acest principiu elementar lăsat de Hristos, niciodată n-ar fi fost nevoie de reforma lui Martin Luther şi n-ar fi existat nici şcolile de “ateism ştiinţific”. Noi însă nu trebuie să cădem în excesele de acest tip, ci să căutăm o ieşire, fără să anulăm preoţia, căci Hristos ne-a lăsat şi libertatea, dar şi preoţia. Pentru aceasta trebuie să deosebim autoritatea de dictatură. Autoritatea şi puterea i-au fost date preotului (mă refer şi la mai marii preoţilor, arhi-ierei), pentru a condamna răul şi pentru a instaura binele. Atunci când această putere, dată de Hristos, este folosită abuziv şi în alte scopuri, ea devine dictatură. Trădând principiile lui Hristos, noi Îl trădăm pe Hristos. Cum este posibilă porunca şi supunerea, fără a degenera în dictatură? Dragostea face totul posibil. “Lege nouă dau vouă, iubiţi-vă unii pe alţii”(Ioan 13, 34).

Decalogul Părintelui Savatie Bastovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun.Orice rău este o minciună.Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine.La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Despre deșertăciunea căutărilor omenești

Omul se naşte ca o făptură cu totul lipsită de înţelepciune şi îşi petrece primii ani din viaţă în neputinţă şi prostie.
Rîde şi plînge fără de pricină. Dacă-l împingi, cade şi dacă îi întinzi mîna, ţi-o întinde şi el pe a lui.
Cine îşi mai aduce aminte de vremea aceea?
Laudele şi ocările îl înnebunesc pe om pentru că îl fac să nu mai ştie cine este.
Omul îşi agoniseşte învăţătură, aleargă după bani şi caută să se întîlnească cu oameni mari, şi în toate acestea arată sîrguinţă jalnică.
Se uită în oglindă cînd iese din casă şi dacă trece pe cale pe lîngă o fereastră întunecată se uită în ea să vadă cît e de frumos şi mîndru.
Pentru aceasta omul este o făptură vrednică de plîns: cînd moare spune o vorbă sau două, dar nimeni nu ştie ce a purtat pe inimă cu adevărat.

Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr.
De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini.
Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni.
Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni.
Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.

Omul aleargă după frumuseţe, dar cînd o află răneşte inima cu ea.
Prin dorinţele sale omul îşi înmulţeşte suferinţa.
Omul rîvneşte să cîştige dragostea altui om ca şi el, dar cînd o află vede că şi aceasta este deşertăciune.
Plină de amărăciune este toată căutarea omului şi cînd i se pare că a aflat odihnă, atunci se umple de nemulţumire şi tristeţe.
Oamenii primesc laude unii de la alţii, îşi înfrumuseţează faţa şi caută viclean cu ochii pentru a cîştiga bunăvoinţa cuiva.
Toată pofta şi toată căutarea omului este plină de minciună şi de vicleşug, ea cere bani şi osteneală şi pregăteşte o moarte urîtă.
Lucru greţos şi apăsător este omul care se laudă cu păcatele sale. (Blogul Parintelui Savatie Bastovoi)

Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri

Interviu cu părintele Savatie Baștovoi

Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.

Am adunat de la tinerii noştri, din diferite licee ale ţării, o serie amplă de întrebări, pe care ei le-au pus cu sinceritate şi spontan, dezvăluind uneori dincolo de cuvinte, complexitatea şi forţa lumii lor interioare.

Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:

Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă.
Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.

Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?

Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.

De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?

Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.

Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?
Să te gândeşti că eşti prost.
Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.

Sinuciderea este dureroasă?
Nu există nimic mai dureros în tot Universul.

Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?
Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?
Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.

Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?
Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.

Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?
Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.

Mulțumim, părinte! (Revista OrthoGraffiti)

“Dar cum ar trebui să se comporte un bun creştin în secolul XXI, când are la dispoziţie şi internet, şi televiziuni, aşa ca să ramână aproape de biserică, dar să nu piardă şi trenul modernităţii? 
Nu există buni creştini. Există creştini şi e destul. E important să creadă în Hristos nestrămutat şi să ştie că El este dragostea întrupată. Prin nimic nu eşti mai asemenea lui Hristos decât prin dragoste. Această dragoste nu poate fi judecată de tine însuţi, ci de cei din jurul tău. Prin urmare, trebuie să te laşi în permanenţă judecat de ceilalţi şi să fii foarte atent la această judecată. 

Să ştii că nu ai o altă lucrare decât să te urmăreşti prin ceilalţi. Toate celelalte le poate face oricine, chiar şi diavolul. Aşa cum spune Sfântul Macarie cel Mare: „Tu posteşti, dar el nu mănâncă niciodată. Tu priveghezi, dar el nu doarme niciodată“. Un lucru nu-l poate face – nu poate să ierte, nu poate iubi şi nu se poate smeri. Acesta este însă creştinul şi cel de acum, şi cel de altădată. 

Vă pare că în vremea apostolilor lumea arăta altfel? Nu. Tot ce arată azi televiziunile se întâmpla în public. Toată mizeria şi pornografia de azi se petrecea pe scenă, în plin văz. Teatrul era o orgie. De fapt, oricând poţi avea toată ispita. Pe de altă parte, să nu uităm că şi pe Hristos îl putem avea oricând. Dacă pentru diavol apăsăm un buton, pe Hristos trebuie doar să-l chemăm.” (Fragment dintr-un interviu cu Parintele Savatie Bastovoi, adevarul.ro)