icoana5

Fragment din cartea ÎPS Arhiepiscop Lazar Puhalo, Teologia vie în ortodoxie, Ed. Eikon, 2006, traducere de Virgil Baidoc.

Cap. „Înțelesul duhovnicesc și scripturistic al posturilor Bisericii Ortodoxe”

Învăţătura despre post şi motivele trebuinţei acestuia este mărturisită de-a lungul istoriei Bisericii. Primul exemplu, probabil şi cel mai bun, este postul la care au fost chemaţi Adam şi Eva care a fost atât trupesc cât şi duhovnicesc. Fructul care le-a fost interzis are o semnificaţie trupească, duhovnicească şi simbolică. A fost într-adevăr o mare descoperire. Protopărinţii noştri erau nestatornici în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi au dobândit cunoştinţa binelui şi a răului, săvârşind răul (Facere, capitolul 3)9 . Asemenea lor, şi noi când refuzăm să ducem la bun sfârşit postul duhovnicesc/trupesc pe care ni-l cere Dumnezeu prin Biserica Sa, cresc în noi patimile cărora le-am lăsat drum liber. Câtă nevoie avem de post? Dacă Adam şi Eva n-au putut rămâne în rai fără el, atunci oare noi cum ne putem întoarce acolo fără ajutorul lui? Adam şi Eva au căzut în robia patimilor din cauza nestăpânirii, iar israeliţii erau gata să se întoarcă în robie şi pierzanie sigură în Egipt, din cauza poftei pântecelor. În „Ieşire” citim cum evreii au murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru că le era foame şi doreau să se întoarcă în robia egipteană pentru „căldările cu carne” din care îşi primeau porţiile zilnice cuvenite sclavilor (Ieşire 16, 2:3). Aici nu avem de-a face cu o simplă întoarcere într-o robie fizică de dragul unei raţii mizere de mâncare. În acelaşi timp, israeliţii erau dispuşi să sacrifice credinţa în Dumnezeu şi speranţa mântuirii. De dragul pântecelor şi a grijilor trupului, erau dispuşi să renunţe la botezul în Marea Roşie şi la mântuirea promisă de Dumnezeu. Istoria robiei egiptene şi a eliberării prin Moise este prototipul întregii istorii omeneşti, la fel cum Moise este prototipul lui Hristos. Şi noi suntem conduşi din robia păcatului şi legăturile morţii prin apele botezului, în pustie şi retragere din această lume. Continuăm, suferind, luptând, căzând şi ridicându-ne din nou pentru că avem nădejdea sigură a făgăduinţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, şi noi suntem traşi înapoi de pântecele noastre, de patimi, înapoi în robia dintâi. Asemenea lui Esau, şi noi vindem din cauza pântecelor moştenirea pe care am primit-o prin naştere (Facere 25:29-34). Necesitatea şi valoarea postului sunt foarte bine arătate în aceste două exemple, unde observăm şi primele două aspecte ale postului: ascultarea de Dumnezeu, datorită căreia Adam şi Eva ar fi putut rămâne în rai, într-o stare de eliberare de robia satanei, precum şi eliberarea de patimi pentru a fi iarăşi liberi pentru creşterea duhovnicească şi dobândirea raiului10. Al treilea motiv pentru a posti este însăşi creşterea duhovnicească despre care vorbeam. Moise a postit pentru patruzeci de zile atunci când a fost în preajma Domnului. Pentru mai mult de o lună, comuniunea cu Dumnezeu a fost mâncarea lui, iar cuvintele Domnului i-au fost băutură (Ieşire34:18; 34:28; Deuteronom 9:9;10:10). Mântuitorul a postit patruzeci de zile în pustia Ierihonului pentru a birui ispitirile celui rău, dar Moise a postit pe muntele Sinai pentru a fi în prezenţa Domnului. Noi de aceea postim patruzeci de zile înaintea Sfintelor Paşti, pentru a putea birui ispitele celui potrivnic şi pentru a ne afla în comuniune cu Dumnezeu.

Acesta este cel de-al treilea aspect al postului, acela de a lepăda toate grijile lumeşti, toată grija trupului11, pe cât ne stă în putinţă, să „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca…”ci… „căutaţi mai întâi împărăţia Lui”, (Luca 12:22, 29, 31) mai degrabă „Aruncă spre Domnul grija ta şi el te va hrăni” (Psalmul 54:25). Noi stăm în prezenţa lui Dumnezeu la fiecare slujbă (şi bineînţeles, postim înaintea fiecărei Liturghii) dar niciodată mai mult decât la Paşti, când asemenea lui Moise, petrecând Postul Mare, stăm pe culmea unui Sinai duhovnicesc şi primim făgăduinţa Domnului.

Şi marele prooroc Ilie a postit patruzeci de zile atunci când îngerul l-a chemat pe muntele lui Dumnezeu, nu numai pentru a-şi curăţa sufletul ci şi din respect şi uimire în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu a privit către cele ale trupului, ci şi-a pus toată speranţa întru Domnul (3 Regi 19:18). În acest fel, ne pregătim pentru cea mai importantă

10, 11 Idem. Compară Imnul Heruvic din Sfânta Liturghie.

perioadă a anului liturgic, prin cele patruzeci de zile de postire. Mai postim şi atunci când am căzut şi am fost biruiţi de potrivnicul nostru şi dorim să-L chemăm în ajutor pe Dumnezeu. Aceasta se face pentru a ne curăţi sufletele şi a ne smeri pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Aşa au postit Iosua cu oamenii lui şi tot poporul lui Israel, după ce au fost învinşi la cetatea Ai, căzând cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului (Iosua 6:7). Aici suntem puşi faţă în faţă cu o problemă foarte

importantă, pentru că ştim că faptele din Vechiul Testament sunt descoperiri despre lupta duhovnicească a Sfintei Biserici şi a fiecărui creştin în particular. Când Iosua a strigat către Dumnezeu (cap. 7) „De ce ne-ai lăsat să cădem pradă vrăşmaşului?”, Dumnezeu îi răspunde că din cauza păcatelor lor s-a întâmplat aceasta. Şi despre ce fel de păcat era vorba? Neascultarea din cauza lăcomiei. Au furat lucrurile sub blestem ale Ierihonului şi le-au împărţit între ei.

Deşi au greşit, Dumnezeu le-a primit rugăciunile şi postul şi a zis: „A păcătuit poporul şi a călcat legământul meu…de aceea fiii lui Israel n-au putut sta împotriva vrăjmaşilor. Scoală dar şi sfinţeşte poporul…blestemul e în mijlocul tău…nu poţi să stai împotriva vrăjmaşilor tăi până nu vei îndepărta din mijlocul tău blestemul” (vezi Iosua cap. 7).

Şi în acest caz putem vedea că avem nevoie să postim atunci când cădem în păcat, pentru a căuta cauza căderii noastre şi a lupta împotriva ei. Postim şi ne rugăm lui Dumnezeu pentru a „îndepărta lucrul blestemat din mijlocul nostru”. În cartea lui Iosua, „lucrul blestemat” era simbolizat prin prada Ierihonului, luată de la păgâni, dar de fapt patima lăcomiei i-a dus pe evrei în neascultare şi astfel la înfrângere. Acest lucru s-a întâmplat iarăşi la Gibea în zilele lui Phineas, când Israel l-a învins pe Beniamin prin rugăciune şi prin post. Din nou, au fost ajutaţi să-i învingă pe filisteni la Mitzpah prin rugăciune şi post, „îndepărtând lucrul blestemat din mijlocul lor” – de data aceasta au căzut în idolatria popoarelor înconjurătoare pentru a se conforma lumii contemporane din jur (1Samuel 7:6). Aşadar cu ajutorul postului şi a rugăciunii, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă, putem învinge pe duşmanul omenirii. Postul ne ajută să îndepărtăm „lucrul blestemat (patimile) din mijlocul nostru” şi să ne smerim în faţa lui Dumnezeu, mărturisind că izbânda noastră este întru Domnul. Aceasta este cea de-a patra dimensiune a postului: ne ajută să aruncăm o privire în mijlocul nostru ca să putem desluşi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndepărta patimile care ne fac pradă celui rău şi ne despart de Dumnezeu.

Ester a postit, şi împreună cu ea au postit şi s-au rugat toţi credincioşii, când s-a pregătit pentru o misiune primejdioasă (4:16). Şi Iosaf a cerut poporului să postească când Iuda s-a confruntat cu pericolul invadării amoniţilor, şi tot poporul s-a rugat şi a postit pentru a primi putere şi ajutor de la Domnul. Şi noi postim şi ne rugăm cu statornicie pentru că viaţa ce ne stă înainte este plină de primejdii duhovniceşti. Ne mai rugăm pentru a putea auzi şi înţelege cuvintele pe care Domnul i le-a adresat lui Ioasaf:

„Nu vă temeţi, nici nu vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu” (II Paralipomena 20:15).

Cel de-al şaselea aspect al postului este pocăinţa. Aceasta este un factor prezent întotdeauna atunci când postim: postul ajută să ne căim cu adevărat pentru că este o luptă acerbă împotriva patimilor pe care le plângem. Din această cauză cei din Ninive au postit în zilele lui Iona (Iona 3:4-10), iar atunci când Ioil a chemat pe Israel către pocăinţă, Dumnezeu a spus prin gura proorocului: „Postiţi post sfânt, strângeţi obşte de prăznuire, adunaţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării în templul Dumnezeului vostru şi strigaţi către Domnul rugându-l… de aceea spune Domnul, întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat… sunaţi din trâmbiţă în Sion, gătiţi postiri sfinte… adunaţi poporul…” apoi Domnul a răspuns către poporul său grăind: „Iată, eu vă voi trimite grâu, must şi untdelemn şi vă voi sătura şi nu vă voi mai face de ocară printre neamuri!” (Ioil 1:14, 2:15-16). Pocăinţa reprezintă motivul principal pentru majoritatea postirilor din Vechiul Testament. De pocăinţă avem nevoie pentru a ne ajuta să stăm în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a obţine ajutorul Său în izbăvirea de păcate, în faţa primejdiilor duhovniceşti şi pentru creşterea duhovnicească, după cum spune regele David: „Am smerit cu post sufletul meu” (Psalmul 34:12).

În perioada Vechiului Testament existau patru perioade bine delimitate de post. Dumnezeu le-a pomenit prin intermediul profetului Zaharia (8:19), spunând: „Aşa zice Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi bucurie şi zile bune de sărbătoare! Dar iubiţi adevărul şi pacea.”

În perioada Noului Testament a istoriei Bisericii, Noul Israel, găsim aceleaşi criterii de postire, apostolii înainte de a lua o decizie importantă, aşa cum citim în Faptele Apostolilor: „Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis… postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece”. Şi iarăşi „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte13:2-3, 14:23).

Mai mult, Apostolul Pavel menţionează şi postul atunci când îi sfătuieşte pe corinteni despre acele lucrări în care trebuie să „se înfăţişeze ca slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:5). Proorociţa Ana, mare în faţa Domnului, i-a slujit cu „post şi rugăciuni” (Luca 2:36-37) iar Dumnezeu a trimis îngerul său pentru a chema pe Corneliu la mântuire pe când acesta „postea şi se ruga” (Fapte 10:30).

2

Am pomenit doar câteva exemple dar este suficient ca să putem observa cât de numeroase şi mari sunt binefacerile postului şi ale rugăciunii, aşa cum ne arată Sfânta Scriptură. Se poate vedea cum postul precede şi urmează fiecărui dar al Duhului Sfânt, oricărei izbânzi, oricărui progres duhovnicesc şi urcuş către Dumnezeu.

Să-l lăsăm pe profetul Isaia să lămurească această problemă prin cuvintele inspirate de către Duhul Sfânt:

„Pentru ce să postim, dacă tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi.

Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58:3-8).

3

Postul este una dintre armele duhovniceşti pe care le avem la dispoziţie în lupta împotriva celui rău. Cu toate acestea, este o armă pe care mulţi ar dori-o desfiinţată şi să fim lipsiţi de ea. În vremurile noastre, noi, dar mai ales tinerii, suntem supuşi unor ispite despre care generaţiile din trecut nici n-ar fi visat că există. Poate nu a existat niciodată o perioadă în istoria Bisericii noastre în care postul să fi avut o importanţă mai mare pentru supravieţuirea duhovnicească. Dragostea cere să ne nevoim din toate puterile ca să ne deprindem pe noi şi pe copiii noştri cu o înţelegere a postului, nu o simplă înţelegere teoretică a regulilor postului (pentru că litera legii ucide) ci o înţelegere adevărată, profundă a dimensiunii duhovniceşti a postului (pentru că duhul dă viaţă). Postul are mai multe înţelesuri. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte foarte profund despre unul din aceste aspecte, care cred că este cel mai relevant pentru zilele noastre. În omilia sa despre Sfântul Botez, afirmă: „Hristos a postit o vreme înainte de a fi ispitit, noi înainte de Paşti. Cât priveşte zilele cuvenite postului, ele rămân aceleaşi”. Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul Ambrozie al Milanului ne învaţă în acelaşi fel: „Dacă până şi Domnul nostru Iisus Hristos a postit când a trebuit să înfrunte pe diavol, dorind să se întărească împotriva ispitelor acestuia, a făcut aceasta ca să cunoaştem că nu putem birui în alt chip capcanele celui rău”. Sfântul apostol Pavel face adesea comparaţia între nevoitorul creştin şi un atlet – acesta fiind şi înţelesul principal al cuvântului „ascet”: cel care se pregăteşte şi se disciplinează (întocmai ca în pregătirea atletică) pentru a lupta în arena războiului duhovnicesc pentru coroana mântuirii. Noi, cei care suntem chemaţi să fim atleţi duhovniceşti, să luptăm cu diavolul, ne începem lupta întocmai cum ne-a arătat Mântuitorul Însuşi: prin post. Postul este terenul pe care creştinul poate cultiva disciplina şi autocontrolul de care avem trebuinţă pentru a ne angaja în războiul nevăzut. Atletul care s-a antrenat pentru concursul plăcerilor trupeşti şi-a dezvoltat cu totul diferit calităţile sufleteşti şi cele trupeşti, sistemul nervos şi tonusul muscular, faţă de cineva care s-a antrenat să concureze pentru coroana mântuirii. În primul caz, antrenorul a fost diavolul, pentru că ne-a pregătit pentru cele trupeşti. El provoacă anumite dorinţe imorale sau patimi în inimile şi sufletele noastre, prin intermediul unor sugestii felurite: – anumite amăgiri, gânduri, ispitiri făţişe sau şiretlicuri mentale, aşa încât o persoană pătimaşă va fi uşor ispitită. Dacă cel cu îndeletniciri senzuale doreşte să participe la concursul dumnezeiesc este ca şi cum un atlet ar vrea să devină luptător în arenă. Pentru acesta este nevoie să-şi refacă tonusul muscular, să-şi formeze alte reacţii ale sistemului nervos şi aşa mai departe, pentru că virtuţile atletului îi sunt de folos numai acelui luptător din arenă care din laşitate va dori să fugă de adversarul său. La fel stau lucrurile şi în cazul luptei pentru desăvârşirea duhovnicească. Obişnuinţele vechi, patimile trebuiesc smulse asemenea buruienilor.

Lupta începe prin postul trupesc prin care ne abţinem de la mâncarea care ne alimenta patimile de până atunci. Cu ajutorul disciplinei şi a autocontrolului pe care le deprindem prin respectarea posturilor propriu-zise putem apoi să ne îndreptăm atenţia către războiul lăuntric.

Apostolul Pavel vorbeşte despre acest aspect duhovnicesc prin cuvintele: „Dacă, într-adevăr, L-aţi asculta şi aţi primi învăţătura Lui, aşa cum este adevărul întru Iisus: să vă dezbrăcaţi, faţă cu vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:20-24). Pentru a înţelege acest lucru mai bine, trebuie să considerăm sufletul ca pe o ţarină nelucrată, pe care suntem chemaţi să o transformăm într-o grădină a mântuirii. În această ţarină au năpădit buruienile (patimile). Pilda spune că semănătorul a semănat seminţe dătătoare de viaţă. Dar unele au căzut între spini şi când au încercat să crească, au fost înăbuşite. Totuşi, Semănătorul seamănă aceste seminţe toată viaţa şi atunci când vedem că vlăstarele sunt înăbuşite de spini, trebuie să înţelegem că avem datoria de a plivi grădina sufletului nostru, astfel încât următoarea semănătură să poată prinde rădăcini şi să aducă rod. Această lucrare a grădinii sufletului se numeşte „muncă lăuntrică”. Ea începe cu postul trupesc şi se continuă cu postul duhovnicesc, care se cheamă „paza minţii”. Abstinenţa precum şi alimentaţia moderată fac posibilă o trezvie duhovnicească care ajută la „paza minţii”.

Paza minţii este o îndeletnicire duhovnicească care are neapărată trebuinţă de post. Păcatul, pentru că îngăduie patimilor să se ridice până la nivelul manifestării, intră în inimă cel mai adesea prin intermediul minţii, ca o consecinţă a ispitirilor ce vin din afară. Trebuie să ne străduim să fim atenţi pentru a putea opri ispitirile imediat ce acestea intră în minte, pentru ca nu cumva, sălăşluindu-se acolo prea mult timp, să le săvârşim şi în gând sau cu fapta (compară Matei 5:27-28).

Pentru a explica acest lucru mai clar: oricine poate deosebi binele de rău, la modul general. Dacă cineva se află într-o stare de trezvie, poate recunoaşte uşor gândurile păcătoase care intră în minte (chiar dacă, nu întotdeauna fără greşeală). Pentru a şti cum să luptăm împotriva acestor gânduri, trebuie să ne sfătuim cu duhovnicul. . Cea mai importantă problemă este voinţa. Este foarte uşor să primeşti cele mai necurate gânduri şi în acelaşi timp să spui rugăciuni. Trebuie să avem dorinţa sinceră de a ne păzi mintea de gândurile păcătoase, amintindu-ne înainte de toate că fără Hristos nu putem face nimic. Mintea este ca şi o poartă la templul Duhului Sfânt (pentru că trupul, spune Scriptura, este templul Duhului Sfânt, 1 Corinteni 6:19). Cel care păzeşte această poartă este răspunzător cu desluşirea dacă cele ce sunt aduse la templu sunt pentru împodobirea sau pentru întinarea lui, în acest caz, mintea este ca şi un lucrător vamal care examinează cu atenţie ceea ce intră în ţară, respingând lucrurile dăunătoare şi acceptându-le pe cele folositoare. În acelaşi chip, ceea ce pătrunde în minte se cuvine să fie cercetat. Totuşi, paznicul nu trebuie să se încreadă în propriile puteri, ci mai degrabă ca un câine de pază care latră ca să-şi trezească stăpânul atunci când vine un străin, tot aşa trebuie să-L chemăm pe Domnul să alunge ispita. Fiecare are putinţa de a practica această pază a minţii, potrivit puterilor lui. Cu toate acestea, este evident că această pricepere trebuie îmbunătăţită şi consolidată. În cele din urmă, cu cât vin mai puţine lucruri la „uşă”, cu atât este mai uşor de păzit. Cu cât ne retragem dintr-o lume a păcatului şi a lucrurilor nefolositoare şi pătrundem într-un mediu al problemelor sensibile, cu atât este uşa mai uşor de păzit. Temelia postului este această retragere din ceea ce este nociv din punct de vedere duhovnicesc şi înaintarea către cele folositoare sufletului. Dacă trupul este templul Duhului Sfânt, atunci ce poate fi acel lucru care pătrunde în el şi care este mai important decât destinatarul său? Atunci este foarte folositor să intrăm în templu, ca şi slujitori şi liturghisitori; să curăţăm, să măturăm şi să primenim templul cu pocăinţă, spovedanie, luare aminte, cercetarea Sfintelor Scripturi şi împărtăşirea cu Sfintele Taine; să stăruim în acestea pentru ca să existe o împlinire în templu, pentru că Duhul Sfânt nu sălăşluieşte împreună cu lucrurile întinate, cu mândria, întunericul şi duhoarea gândurilor păcătoase. Fie unul va creşte şi celălalt se va micşora, fie cel din urmă va avansa iar primul va bate în retragere. O „cale de mijloc” nu există şi nimeni nu se înşeală mai grav decât cel care crede că a dobândit Duhul Sfânt fără a fi lucrat mai întâi pentru curăţirea şi primenirea templului. În această privinţă, cel mai adesea nu putem spune că stăm pe loc: fie suntem în progres duhovnicesc, fie în regres. Ceea ce intră în minte ori este ziditor, ori dăunător. Paza minţii depinde de intenţie şi de gânduri şi este o sarcină mult mai mare decât cea de a sorta nişte „pachete” care ajung la uşă. Ea începe cu mărturisirea liberă şi sinceră către duhovnic a fiecărei ispite şi a fiecărui gând. Pe lângă aceste lucruri trebuie să înlăturăm ispitele care vin din afară şi să le înlocuim cu hrană duhovnicească, citirea cărţilor sfinte, a dumnezeieştilor Scripturi, aşa cum am mai spus, rugăciune neîncetată şi participarea la sfintele slujbe, pentru că acestea sunt uneltele indispensabile pentru cei care vor să zidească în suflet o grădină a mântuirii. Cel mai bine, această zidire se face sub ascultarea duhovnicului. Rugăciunea este tăria, forţa, „plugul”, pentru că orice izbândă va fi înţeleasă ca un dar al lui Dumnezeu. Ascultarea poate fi asemuită cu „grapa” şi „discul”. Ascultarea este încredinţarea că vom avea recoltă şi prin ea se ocrotesc tinerele vlăstare după ce se ivesc din pământ. Ascultarea este o cultură care previne reapariţia buruienilor. Împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine este ultima cale care arde buruienile, astfel încât ţarina sufletului să poată primi sămânţa şi să rodească. Nimic nu poate fi împlinit fără o nevoinţă susţinută şi orice împlinim este darul harului lui Dumnezeu ca răspuns la alegerea şi ascultarea noastră.

4

Trebuie să mai medităm asupra unui ultim aspect, cel al Postului Mare. Ne pregătim cu lecturi despre venirea Antihristului din Sinaxar în duminicile lăsatului de sec la carne şi brânză, pe măsură ce pornim către urcuşul duhovnicesc al Postului Mare. În cele din urmă, sărbătorim ziua Celei de-a doua veniri în slavă a Mântuitorului. Hristos a postit patruzeci de zile înainte de a înfrunta acele „ispitiri” care sunt nişte descoperiri despre Antihrist. Pentru că lucrurile pe care Hristos le-a respins în ispitirea Satanei– puterea spirituală doar pentru spectacol, puterea politică şi abundenţa hranei – Antihristul le va accepta şi le va împlini.

Din acest lucru, din lecturile din Sinaxar şi prin faptul că sărbătorim cea de-a Doua venire a Mântuitorului, noi înţelegem că postul şi Postul Mare în special ne ajută să ne pregătim, noi şi pe fiecare generaţie, pentru venirea Antihristului. Ştim că atunci când va veni Antihristul, va exista o foamete mare şi mâncarea va fi doar la îndemâna celor care vor accepta Antihristul, guvernul său mondial, religia lui mondială şi semnul lui distinct, iar noi fie vom posti fie îl vom urma. Prin urmare, pentru că nu ştim vremea când va veni Antihristul, trebuie să ţinem posturile cu străşnicie şi să transmitem copiilor noştri dragostea către asceză şi să-i pregătim pentru ziua când va veni Antihristul, astfel încât oricare generaţie va fi pregătită să înfrunte împărăţia lui şi va şti cum să postească pentru mântuirea sufletului în ultimul şi cel mai teribil răstimp al omenirii pe pământ. Din cele spuse până acum, putem afirma faptul că o înţelegere ritualistă a postului, care duce la nepăsare şi indiferenţă, este greşită. Trebuie să înţelegem motivele şi nevoia de a posti şi să le explicăm cu dragoste şi înţelegere. Nu putem să-i judecăm pe cei care nu ţin posturile, dar nici nu avem voie să-i îndemnăm pe oameni să nu postească sau să desconsidere postul. Probleme de sănătate vor determina stricteţea postului şi fiecare îşi va micşora cantitatea de hrană după puterile sale. În acelaşi timp, putem spune despre cei care vor să „înmoaie” postul ca „să vină mai mulţi oameni la biserică”, să facă excepţii neîngăduite şi deci să-l desconsidere, să binecuvânteze mâncarea de dulce în timpul postului şi să fabrice „excepţii” fără temei pentru activităţi cum ar fi taberele de vară etc., fac acestea nu din dragoste şi purtare de grijă pentru sufletele credincioşilor ci din necredinţă, ură şi nepăsare pentru mântuirea sufletelor copiilor noştri. De aceea Sfântul Serafim de Sarov nu-i numeşte creştini pe cei care nu postesc.

Lucrurile acestei lumi, patimile, idealurile şi dorinţele ei lucrează împreună pentru a înrobi omenirea, atât individual cât şi colectiv. Şi într-adevăr, am devenit robiţi. Diavolul foloseşte avariţia – lăcomia, ca pe ceva care creează motivaţie unor oameni de a-i înrobi pe alţi oameni în „stăpânirea lumii acesteia”. Acest lucru se realizează prin crearea unui vid duhovnicesc în viaţa oamenilor, spunându-le că acest vid poate fi umplut prin lucrurile trecătoare, superficiale, programe de divertisment adesea dăunătoare şi anumite mâncăruri. Aceasta este liturghia pe care ne-o oferă televizorul, cântarea de la radio şi icoana zugrăvită pe panourile publicitare. În biserică, dăm slavă lui Dumnezeu poate o dată pe săptămână, dar televizorul îl adorăm zilnic.

Vârsta maturizării sexuale a copiilor noştri se micşorează încontinuu în vreme ce capacitatea lor emoţională de a face faţă scade şi se deformează prin mijloace foarte abile, patimile noastre se amplifică şi apar noi produse care să le poată împlini. Pe zi ce trece, noi şi copiii noştri suntem înrobiţi tot mai mult.

Ce putem face pentru a opri acest fenomen? Cum putem întrerupe acest lanţ? Mântuitorul nostru, în mila şi dragostea Sa, ne-a rânduit posturile. În aceasta stă sensul postului ortodox din zilele noastre, iubiţi ai lui Hristos. Nu este altceva decât o declaraţie de independenţă faţă de lume, faţă de stăpânirea diavolului. Mai mult decât acesta, a ţine posturile înseamnă a începe să trăieşti teologia Bisericii în mod concret, să începi urcuşul către cunoaşterea lui Dumnezeu.

Postul ortodox nu este o simplă abţinere de la anumite mâncăruri şi este mai mult decât o abţinere voluntară de la nişte mâncăruri despre care ştim că ajută la aţâţarea unor patimi. Nu ne abţinem doar de la nişte alimente de care are nevoie trupul ci şi de la mâncarea dăunătoare cu care sunt hrănite mintea şi pasiunile. În ziua în care începem să postim, este ca şi cum i-am spune lumii: resping legăturile, idealurile şi criteriile de valoare ale acestei lumi a patimilor. Îmi ridic ochii sufletului către ceruri; îmi îndrept năzuinţele către Dumnezeu şi împărăţia cerurilor, îmi călăuzesc paşii către Cel care este mai mare, mai vrednic de a fi dorit şi fără de asemănare în slava Sa, decât cele mai înalte şi mai de preţ lucruri ale acestei lumi.

5

Trebuie să reamintim faptul că a ţine posturile nu înseamnă „a fi bun” şi a nu le ţine înseamnă a „păcătui”. Problema se pune la modul mult mai profund. Noi nu intrăm în împărăţia cerurilor, în sălaşul pregătit pentru nuntă, pentru că suntem prinşi în fapte bune, sau pentru că suntem fără de păcat sau pentru că avem mai multe puncte bune decât rele. Singura cale de a intra în împărăţia cerurilor este prin dobândirea Duhului Sfânt şi vieţuirea în harul dumnezeiesc. Postul este cheia de boltă a nevoinţei noastre pentru dobândirea Duhului Sfânt şi pentru înveşmântarea cu „haina de nuntă” a harului dumnezeiesc. De aceea, a înţelege posturile şi a le respecta este un lucru esenţial pentru mântuirea noastră. A nu ţine posturile aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă înseamnă să ne desconsiderăm mântuirea şi să ne întoarcem faţa de la împărăţia cerurilor. Iar a-i învăţa pe alţii să trateze postul cu indulgenţă sau chiar să-l ignore cu totul este pur şi simplu o nelegiuire şi un ajutor dat celui rău.