„Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei.
Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei
şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris:
„ Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins
vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”.
Mă gândesc că de aci am putea începe,
aci ne-am putea găsi învestirea
într-o lume în care toate s-au făcut
şi noi venim prea târziu la ospăţ.
Am putea să ne rugăm
pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile,
şi să ne rugăm nu numai cu inima,
ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul,
cu înţelesurile noastre mai liniştite,
cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor.
Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat,
pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine,
pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările,
pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis!
Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci.
Am păstrat cioburi din Tine
şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie.
Aşa am putea zice.
De la noi niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer,
căci la noi cerul este foarte aproape.
Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni
care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile
sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor
şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne,
păstrând poate un rest uman,
ieşind din fluxul informaţional,
şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor
spre a vedea încotro duc toate acestea,
unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate?
Întru ce?
devreme ce alţii nu au prepoziţia întru.”

(Constantin Noica – Al treilea poem filozofic)

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: „Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?” Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul şi când v-am chemat sau când ne-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă, în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesua, cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi?
Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. Ţin minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ: „N-am văzut nimic mai frumos!” tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii. Sau poate făceam cu toţii una şi veneam să ne adunăm cu poienile, cu bisericile, cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine?
Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi câteodată ca acum de o falsă glorie, oare noi le vedeam şi ne minunam de ele sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele alea esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile.
V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată, sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: „Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.”

V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă, poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde totuşi câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.
Ne-am reunit atunci o clipă fără să ştim bine întocmai anticului ce este aceea o reunire. Şi acum după adunare va veni amara scădere, vă veţi trage din acest „noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci. Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii cu maşinile lor de calculat, de aci de la noi, o toacă de biserică ne va aminti unora aievea, altora pe magnetofon, ca suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim cu alţi prieteni regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului, aşa cum nu ştiu bine acum draga mea prietenă dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva, sau fără să o bănuieşti să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

(Constantin Noica, Primul poem filozofic)