Home

“Ne-ai dăruit în jur de toate” / Despre “Homo Adoratus”

1 Comment

Ne-ai dăruit în jur de toate,
Cu drag ne-ai pus în trup şi-n fire,
Făcându-ne făpturi bogate
Fără să capeţi mulţumire.

Avem şi ochi, să vedem cerul
Urechi, să auzim cuvântul,
Avem eternul, efemerul,
Firescul, liniştea şi cântul.

Tot ce am vrut ne-ai pus aproape.
Am căpătat ce-am jinduit:
Foşnet de codru, cânt de ape,
Sclipire şi nemărginit.

Ne-ai înzestrat şi cu gândire,
Să-ţi semănăm în trup şi har,
Ne-ai dat pământul moştenire,
Şi viaţa lui ne-ai dat în dar.

Pe toate le primim aşa,
Dar nu ne-nvrednicim a şti
Că din milostivirea Ta
Un dar e fiecare zi.

Poezie de Casian Balabasciuc

peisaj

Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! (…) Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.”

(Alexander Schmemann)

icoana The 12th Century New Roman Mosaics of the Cathedral of the Nativity of the Most Holy Mother of God in Monreale in Sicily » creaton-of-the-fishes-and-birds-monreale

Citiți si: Frumusetile naturii: micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos

Advertisements

Despre singurul lucru necesar

Leave a comment

“Alergăm în viaţă după multe lucruri. Iisus Hristos ne vorbeşte, în acelaşi timp, despre singurul lucru necesar, la a cărui împlinire toate celelalte se vor adăuga. Fiecare om are anumite daruri de la Dumnezeu. În primul rând viaţa însăşi, apoi părinţii, fraţii, copiii, prietenii, natura, înzestrările personale şi capacitatea de efort şi relaţionare, realizările obţinute după diverse strădanii, bucuriile trăite, puterea interioară a depăşirii încercărilor şi suferinţelor, etc.
Problema majoră apare atunci când, sub înrâurirea patimilor, ce pot deveni chiar deprinderi pătimaşe, toate aceste daruri sunt afectate în esenţa lor, care are finalitatea comuniunii în iubire. Dacă darurile vieţii ne vin de la Dumnezeu, din dragostea Lui, ca o chemare la care urmează să răspundem prin punerea lor în lucrare, în vederea împărtăşirii de această dragoste, dacă pierdem din vedere originea şi finalitatea lor, riscăm să rămânem blocaţi într-un „consum” fără orizont al resurselor vieţii.
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, ne spune Sfântul Apostol Pavel. Darurile pot fi risipite printr-o întrebuinţare greşită, însă „dragostea nu cade niciodată”. Esenţa darului e dialogul dragostei, contemplarea ei şi împărtăşirea de ea într-un mod activ, creativ, responsiv.
Însuşi faptul că un lucru ne este de folos se cere pus în legătură cu sensul euharistic al acestui folos. În măsura în care un anume folos poate căpăta orientarea spre comuniune, spre transcenderea unui mod de existenţă marcat de egoism, de înstrăinarea de Dumnezeu şi de semeni, de lumea îngerească şi de cea a naturii, şi în ultimă instanţă pecetluit de moarte, spunem că acest folos este duhovnicesc, căutarea lui fiind însufleţită de o intenţionalitate şi o atitudine spirituală.
Omul ridică, prin aceasta, sensul utilităţii deasupra oricărei înstăpâniri a structurilor formale servind autonom unor interese de putere, de supravieţuire, de satisfacere a unor nevoi biologice, etc., în care modul existenţei înstrăinate de Dumnezeu e presupus ca imuabil, orientând înţelegerea folosului spre un mod de existenţă în care darul e pus în lucrare în mediul comuniunii.
Iar acest mediu, străbătut de adierea eshatologică a Duhului Sfânt, e constituit tocmai de împărtăşirea din Pomul Vieţii, de părtăşia la absolutul Iubirii Treimice, din care îşi trag seva toate darurile existenţei. Altfel, chiar punerea în lucrare a unor daruri poate deveni un surogat de viaţă duhovnicească, un substitut ce o împiedică pe aceasta să survină.

Florin Caragiu

%d bloggers like this: