Nichita Stanescu

Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!

(Nichita Stănescu, Eu nu mă spăl de poporul meu)

„Limba română este patria mea”

A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.”

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” (Nichita Stănescu)

Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.” (Nichita Stănescu, Respirări)

Cel mai frumos catren, de-as fi in stare sa-l scriu vreodata, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși” – Din dragoste pentru Nichita (inregistrare TV cu Nichita Stanescu)

“Poezia este inca singura avutie pe care omul o are inca nejefuita (…) Un conținut minunat, tainic si revelat atrage după sine o formă minunată si revelată. (…) Am fost un foarte mare iubitor de icoane romanesti pe sticla …”

Advertisements