Home

Cu această armă, cei cu adevărat liberi au învins nu doar frica, ci şi moartea

Leave a comment

În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credinţă. Omul este însă dispus să renunţe la acest dar, cel mai de preţ, în schimbul „liniştii”, al „siguranţei” şi al accesului la „pâine şi circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credinţa, Marele Inchizitor a înţeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertăţii dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic şi ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care ştie mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească şi să trăiască, şi care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredinţându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranţa”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, îşi pierde identitatea, libertatea şi demnitatea date de statutul nobil de creaţie a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

More

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (V) Despre decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (I)

Leave a comment

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 01/2017)

taina_artei_coperta_prelDe ce s-a ajuns în situația ca arta din vremurile noastre să fie mai înstrăinată ca oricând de frumusețe, de viață și de Adevăr? De ce un domeniu a cărui menire ar trebui să fie înnobilarea omului, transfigurarea realului prin punerea acestuia în legătură cu un conținut transcendent (care nu anulează realul, ci îl umple de semnificație), pare a fi contaminat ireversibil de nihilism și de cultura morții?

Este un domeniu care – cum spunea Roger Scruton într-un documentar – a „întors spatele” frumuseții, deși altădată, pentru omul tradițional, arta lipsită de frumusețe și de armonie era un lucru de neconceput. Accentul excesiv pus pe noutate, pe originalitate și insolit pare a decurge dintr-o revoltă față de Creația lui Dumnezeu sau din incapacitatea omului de a mai percepe frumusețea care îl înconjoară, din ambiția sa luciferică de a crea o lume proprie, diferită de cea făurită de Creator. Artistul ajunge să se pună pe sine în centru, pentru a fi adulat drept creator. În acest caz, el se distanțează de lumea reală și de firesc (pe care ajunge să le renege), luându-și libertatea înspăimântătoare „de a reprezenta lumea prin chipul sufletului său pustiit”, cum arată Paul Evdokimov1.

More

%d bloggers like this: