În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credinţă. Omul este însă dispus să renunţe la acest dar, cel mai de preţ, în schimbul „liniştii”, al „siguranţei” şi al accesului la „pâine şi circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credinţa, Marele Inchizitor a înţeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertăţii dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic şi ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care ştie mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească şi să trăiască, şi care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredinţându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranţa”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, îşi pierde identitatea, libertatea şi demnitatea date de statutul nobil de creaţie a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

More