Home

visul meu

Leave a comment

visul meu

de Marius Iordăchioaia
până la lacrimi şi până la sânge
îmi doresc
să intre Iisus în Templul iubirii de azi
cu biciul adevărului să dărâme
tarabele negustorilor de dragoste,
tarabele pline
de prezervative anticoncepţionale manuale de sex
filme reviste pornografice şi
toate celelalte lucruri
de care au nevoie demonii
ca să se culce cu oamenii…oare chiar nu vedem
că ce se dă azi drept dragoste
lasă în urmă
tot mai multă spaimă, tot mai multe suflete schilodite şi
tot mai multă moarte?

că războaiele mondiale
s-au mutat în dormitoare
şi industria de armament
în supermarketuri?

ce credeţi că sunt milioanele de avorturi?
oare nu cele mai inocente victime
ale acestor silenţioase şi aseptice războaie?…

şi după ce tarabele negustorilor de dragoste
vor fi dărâmate

Hristos va întinde pe masa altarului
cina Lui
şi ne va da să gustăm

iubirea cu care putem îmbrăţişa pe oricine fără teamă
fără frica de păcat şi eşec
fără teama de  a nu fi înţeleşi greşit, părăsiţi
de a răni, de a fi trădaţi de propriul corp ori de “subconştient”

o dragoste sigură
o dragoste veşnică
o dragoste a cărei îmbrăţişare
naşte

tinereţe-fără-bătrâneţe
şi
viaţă-fără-de-moarte…

dragostea care ar da
fiecăruia dintre noi
îndrăzneala de a intra

cu biciul adevărului

în templul propriului trup,

ca să dăm afară animalul 
jertfit pentru bani

şi să-L primim pe Dumnezeul

jertfit pentru dragoste…

Advertisements

Filothei Faros, despre dragostea in lumea contemporana

Leave a comment

“Dragostea era considerata candva o putere motrice pe care ne puteam bizui in inaintarea noastra spre o mai mare plinatate a vietii. Marea cotitura spirituala a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice in esenta ei, dragostea devenind chiar ea insasi o problema.

Accentul pus pe dragoste pentru edificarea unei vieti umane superioare a fost, teoretic cel putin, atat de mare in trecut, incat pretuirea de sine a oamenilor crestea sau se micsora vertiginos in functie de reusita pe care o aveai in dragoste.

Cei care aveau parte de ea se considerau norocosi si se dedau unui exhibitionism autoincurajator necontrolat, convinsi ca au pus mana pe dovada salvarii lor, in timp ce restul se simteau nu numai lipsiti de ceea ce este mai important in viata, dar aveau si sentimentul unei lipse de valoare.
Important pentru ei nu era, poate, senzatia acuta a singuratatii si a nefericirii ce le dadea tarcoale, ci faptul ca erau macinati interior de convingerea dureroasa ca, intr-un anumit fel, le scapase adevaratul mister al vietii. Nu numai un procentaj crescut al divorturilor sau vulgarizarea dragostei in literatura si in arta a contribuit la aceasta situatie, ci si faptul ca, pentru cei mai multi oameni, dragostea fizica si-a pierdut cu atat mai mult sensul cu cat parea mai ingaduita; marea iubire, la care oricine visa, profilandu-se ca ceva exceptional, de neatins, daca nu chiar ca o iluzie ce nu putea fi materializata vreodata.


Unii reprezentanti ai stangii politice sustineau ca dragostea a fost ucisa de natura societatii capitaliste, si ca reformatorii pe care acestia ii promovau aveau ca obiectiv concret tocmai “crearea unei lumi in care dragostea se poate cultiva si manifesta mai usor”.
In lumea plina de contradictii de care avem parte astazi, atractia fizica, care in definitiv este cel mai putin important factor pe scara implinirii umane, a devenit o preocupare insistenta a tuturor. Fiind cu totii inradacinati intr-un dat biologic inevitabil, atractia trupeasca vine intotdeauna in intampinarea noastra ca ceva ce ni se ofera, chemandu-ne macar la o imitare a dragostei, atunci cand ea constituie fundamentul unirii noastre. Dragostea trupeasca autonomizata a devenit mai mult o provocare si o povara a omului apusean decat o implinire a lui.
In ciuda faptului ca “progresistii” epocii bronzului de la noi lupta asiduu pentru eliberarea sexuala a semenilor nostri, occidentalul descoperea cu cateva decenii mai inainte ca multimea de carti ce se tiparisera pana atunci in Apus, pline de toate informatiile tehnice si practice legate de dragostea trupeasca autonomizata, desi la vremea lor fusesera pentru cateva saptamani niste best-seller-uri, erau in realitate caracterizate de multa superficialitate in tratarea problemelor abordate.


Deja in anii ’70 cei mai multi dintre occidentali pareau sa inteleaga, fara ca atunci s-o fi exprimat in mod clar, asa cum se va intampla mai tarziu, ca felul disperat in care s-au urmarit aspectele tehnice ale “iubirii”, ce trebuiau sa conduca neaparat la implinire, era in stransa legatura cu pierderea adevaratului chip al implinirii, pe care il cautau cu atata asiduitate.
Obiceiul de a incepe sa alergi mai repede, atunci cand este evident ca ai ratacit drumul, este o mai veche si tragica ironie a omului; in ceea ce priveste iubirea, el se agata mai mult de cercetarea statisticilor si de procesele fiziologice ale dragostei trupesti autonomizate, cand de fapt, a pierdut valorile adevarate si un inteles mai profund al dragostei.
Oricat pret s-ar pune pe studiile si cercetarile legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educatia sexuala, ele sunt simptomele unei civilizatii in care caracterul personal al dragostei s-a pierdut in cea mai mare masura.


Este ciudat, totusi, ca, desi in trecut dragostea constituia un raspuns la greutatile vietii, in epoca noastra a devenit o problema. Este adevarat ca dragostea pare mai dificil de pus in practica in perioadele de tranzitie.
Astazi vechile mituri si simboluri care ne directionau candva spre un scop au decazut, iar nelinistea a crescut. Incercam sa ne convingem pe noi insine sa credem ca mai avem dragoste. Ne este insa atat de dificil sa mai gasim acei oameni cu care sa putem fundamenta o legatura serioasa de dragoste, intrucat avem permanent sentimentul ca, intr-un anumit fel, suntem prea incatusati si in nesiguranta pentru a mai putea indrazni ceva.


In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti.


Nu este greu de inteles de ce oamenii care traiesc intr-o epoca schizoida ca a noastra au nevoie sa-si protejeze sinele de intregul dezastru al stimulilor excitanti din jur, de atacul torential al cuvintelor si al zgomotului produs de televizor si de radio, de linia de productie industriala a gigantilor colectivizanti, de nenumaratele universitati ale celor ce le absolva ca pe banda rulanta.
Intr-o lume in care numerele conduc implacabil ca mijloace de fixare a identitatii, asemenea unei lave revarsate ce ameninta sa inghita si sa pietrifice orice forma de viata pe acolo pe unde trece, intr-o lume in care normalitatea se identifica cu apatia, unde dragostea trupeasca autonomizata este in asa fel inteleasa incat singura modalitate ca cineva sa-si poata pazi interioritatea este sa invete cum sa aiba parte de implinire sexuala fara sa fie legat sentimental de celalalt, intr-o astfel de lume schizoida in care tinerii prefera sa traiasca intr-un mod direct, intrucat nu au avut ocazia sa-si ridice inca ziduri de aparare, lucru care lezeaza sensibilitatea celor mai in varsta, nu este ciudat ca dragostea devine tot mai problematica si cu atat mai greu de atins” (Părintele Filothei Faros, Firea dragostei, Editura Egumenița, 2005)

Pavel Florenski: „Dragostea este imaginea imaginii lui Dumnezeu”

Leave a comment

Dragostea este alegere liberă: dintre multe persoane, eul, printr-un act de autodeterminare interioară, alege una şi cu ea, una dintre atâtea, stabileşte o relaţie ca şi cum ar fi unică, se ataşează sufleteşte de ea. Pe ea, care este obişnuită, eul vrea s-o vadă ca neobişnuită; pe ea, care este cenuşie, eul vrea s-o ia drept sărbătorească; ea se află în mulţime, însă eul o cheamă din piaţa publică şi o duce în camera împodobită a inimii sale. Şi îi desenează imaginea pe un câmp cizelat în aur. Şi este drept, deoarece această imagine nu este caricatura pe care oamenii o desenează în majoritatea cazurilor; nu este nici măcar un portret pictat de înţelepţi. Este imaginea imaginii lui Dumnezeu, este o icoană. Eul, încălcând „justeţea” legii identităţii, printr-un act metafizic de autodeterminare, prin întreaga sa fiinţă (nu prin raţiune) decide să vadă în persoana aleasă (una dintre multe altele) una excepţională, ieştită din comun, într-un cuvânt, în raport cu aleasa sa, îşi modifică sinele astfel încât persoana respectivă devine pentru el tu. Repet că prietenia este exclusivă, aşa cum exclusivă este şi dragostea conjugală. „Poli” este semnul imperfecţiunii obiectului dragostei ca atare, simptomul nedesăvârşirii lui tu ca tu. Şi poligamia, şi polifilia, sunt false în idee şi inevitabil trebuie să se transforme în ceva persoanal, prima în monogamie, a doua în monofilie, sau să se descompună şi să putrezească, prima în raport cu pofta carnală, cealaltă în raport cu propriul interes, adică din semipersonale ele trebuie să devină concrete. „Nu se poate, spune Aristotel, nu se poate să le fii prieten multora, având în vedere prietenia perfectă, aşa cum nu se poate să fii în acelaşi timp îndrăgostit de mulţi. O asemenea prietenie pare o perfecţiune şi, ca atare, nu poate fi îndreptată decât spre un singur om.

Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Scrisoarea a XII-a Gelozia pag. 295.

%d bloggers like this: