Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.” (Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori)