“…cata bucurie imi da constiinta ca cineva este atent la mine! Cât mă bucură! Cineva care-mi zâmbește… Zâmbetul este lumină. Și eu zâmbesc. Și asta este o lumină. Întâlnirea între persoană și persoană este lumină. Cu atât mai mult, lumină este întâlnirea între mine și Hristos.”
Fără ”conștiința clară a unui Dumnezeu personal” ne închidem în lume, uităm chipul aproapelui, se uită de tot ce nu se poate defini.
“Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel: “Cand spui unui om te iubesc nu se poate sa nu gandesti ca el va fi vesnic”.
Pr. Dumitru Stăniloae
Cititi si:
Jun 25, 2015 @ 11:20:05
Mă pierd ca să mă regăsesc în Tine, Doamne!
Dumnezeu poate pedepsi omul pogorând peste el harul Duhului Sfânt – în cea mai neagră depărtare a sa de El, tocmai pentru a fulgera încrâncenarea lui de a trăi singur în comuniune cu Dumnezeu. Iar pogorârea harului aduce atunci durerea. Timpul vieții se contractă în clipa în care ai avut o comuniune cu Dumnezeu. Și damnat fiind întru iubirea lui Dumnezeu, viața devine moarte în exterior și foc al inimii. O întoarcere a cuvântului cine sunt la Izvorul Cuvântului – cine Ești, aduce după sine o recentrare a vieții întru Hristos, având ca rezultat smerenia – pentru Tine sunt. Întreaga viață creștină se dezvoltă în aceste coordonate: învăț cine e Dumnezeu, ce e Dumnezeu, cum e Dumnezeu, ca apoi, prin rugăciune, comuniunea Bisericii în Sfintele Taine și lucrarea harului Duhului Sfânt, să ajung la înțelegerea că tot ceea ce știu despre Dumnezeu se cere uitat. Învăț primind (sunt în măsura în care alții au investit în mine) ca apoi trăind – să uit. Uitarea nu e o pierdere, o depersonalizare, o amnezie totală sau parțială, ci e starea firească – trăită de Sfinții Părinți – în care omul în relație cu Dumnezeu începe să tacă (uitându-se) și să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Până atunci – poate – doar omul vorbea. Trăia singur (cu cuvântul lui) în relație cu Dumnezeu. Teama de a renunța la fixitatea cuvântului despre Dumnezeu (chiar și în cazul experierii reale) arată o iubire egoistă a tot ceea ce reprezentăm – ca reprezentare. Rezolvarea e înțelegerea că întreaga existență umană e asumată de Hristos pe Cruce, iar uman – că tot ceea ce sunt și vreau, se cere oglindit în realitatea Crucii. Crucea e iubirea lui Dumnezeu, iar în iubirea Lui – pierzându-ne și neînțelegând – trăim ceea ce depășește înțelegerea noastră.
http://ciulaciprian.simplesite.com/418545992